Se afișează postările cu eticheta educatie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta educatie. Afișați toate postările

duminică, 16 august 2020

„Foaie verde, flori mărunte, mândra mea, sprâncene multe..."

             Ȋntotdeauna doamnele şi domnişoarele au acordat o mare importanţă chipului lor şi au încercat să îi îmbunătăţească formele, volumele, culorile sau să încerce chiar să schimbe anumite elemente. Unele se pot schimba mai uşor prin redesenare sau colorare, cum ar fi sprâncenele sau buzele, altele, cum ar fi nasul sau ochii, cu ajutorul jocurilor de umbre şi lumini ale machiajului, volumele şi formele osoase fiind cele mai greu de corectat vizual.

            Dacă înainte de "era COVID" ne preocupam ca întreaga faţă să exprime un tot armonios prin machiaj, iată că portul impus al măştilor a mutat interesul de pe partea de jos a feţei, pe cea de sus, rămasă la vedere şi care s-a văzut nevoită să preia cât mai mult din expresivitatea părţii inferioare, acoperită de voie, de nevoie!

            Aşa se face că elementele faciale din etajul facial superior - fruntea, sprâncenele, ochii au ajuns vedete în comunicare şi că am realizat cât de multe pot ele transmite la nevoie!

            Şi dintre cele trei elemente menţionate, cele mai vizibile şi mobile sunt sprâncenele, fără imaginea cărora semenii noştri nu pot descifra integral şi corect emoţiile exprimate pe faţa noastră. De altfel, rolul lor în comunicarea nonverbală a fost demonstrat prin numeroase studii[1]. Dacă iniţial strămoşii noştri au avut zona arcadelor mult mai dezvoltată pentru a îşi manifesta agresivitatea şi dominanţa, cu timpul ea s-a retras şi părul s-a restrâns la zona sprâncenelor, iar muşchii au devenit mult mai fini şi mai mobili, deoarece, pe lângă rolul de protecţie a ochilor, ei au căpătat un rol esenţial în stabilirea relaţiilor sociale. Şi nu numai! Ele ne dau identitate şi expresivitate. Ca să vă faceţi o idee despre cât impact au sprâncenele în percepţia celorlalţi, vă invit să aruncaţi o privire aici:

https://www.buzzfeed.com/jamiejones/how-damn-important-eyebrows-actually-are

 

            Pentru că se pare că rolul lor în comunicare ar fi chiar mai important decât cel al ochilor (conform unui studiu al Masachussetts Institute of Technology) [2], haideţi să aflăm câte ceva despre ele şi mai ales despre ce pot spune ele despre cel sau cea care le poartă.

            Ele cresc în mod natural la un om sănătos cu o desime variind între 250 - 1000 de fire de păr pe sprânceană, având un ciclu de regenerare de aproximativ patru luni (fiecare fir se regenerează complet în acest interval) şi sunt strâns legate de...vocea noastră! Astfel, ele se coordonează cu intonaţia noastră: cu cât utilizăm un ton mai ridicat, cu atât sprâncenele noastre se ridică şi invers. Atunci când ele exprimă o emoţie spontană cum ar teama sau surpriza, ele se mişcă în mod simetric, pe când atunci când sunt legate de o emoţie intenţională, cum ar fi curiozitatea sau perplexitatea, se mişcă doar una dintre ele.

            Sprâncenele se leagă atât de percepţiile noastre, cât şi de acţiuni, iar fiecare zonă a lor are legătură cu anumite domenii din viaţa noastră (cu activităţile practice, cu deciziile pe care le luăm sau cu idealismul), de aceea orice îngustare sau îngroşare a lor într-o anumită porţiune dacă se întâmplă natural arată un proces de schimbare interioară, a tiparelor de reacţie şi comportamentale, iar dacă este artificială semnalează anumite dorinţe de reformulare interioară şi determină în timp schimbarea comportamentelor ca urmare a schimbării percepţiei celorlalţi asupra noastră. Astfel că, dacă vom avea curiozitatea să ne uităm la modul în care forma şi densitatea sprâncenelor, ba chiar şi culoarea lor au evoluat în timp, vom constata că ele sunt într-o strânsă corespondenţă cu anumite cutume sociale, standarde şi tipare ale epocii respective.

            Este important de precizat că modul în care se răresc sprâncenele sau direcţia în care cresc firele de păr depind în mare măsură de activitatea muşchilor care acţionează sprânceana (frontal, corugator, orbicular şi procerus), dar şi de vârstă, stare de sănătate şi...de obiceiurile estetice! 

            Deoarece de-a lungul istoriei preocuparea pentru modificarea formei sau culorii sprâncenelor a fost specifică femeilor, putem vedea cum a evoluat statutul şi percepţia lor în societate în funcţie de specificul fiecărei epoci. Dacă, de exemplu, în perioada Renaşterii, sprâncenele erau epilate total, uneori chiar şi o bună parte din părul de pe frunte, astfel încât să se creeze acea impresie de frunte "pură" şi înaltă, care să înlăture dintr-o femeie orice legătură cu regnul animal, proclamând supremaţia omului, a gândirii (celebra Monalisa este înfăţişată fără sprâncene, deşi studii mai recente arată că ea ar fi fost totuşi pictată cu sprâncene extrem de subţiri, care ar fi dispărut în timp de pe pânză, ca efect al schimbărilor de pigmenţi şi de culoare [3]), în schimb în epoca victoriană femeile din înalta societate îşi lăsau sprâncenele să crească cât mai dese şi naturale, deoarece orice formă de machiaj era considerată ca un semn al prostituatelor. Totodată majoritatea civilizaţiilor antice (egiptenii, grecii, romanii) prefera sprâncenele bine conturate, uneori alungite sau unite, de culoare cât mai închisă, uneori de-a dreptul aşa-numita "sprânceană unică", în care nu exista spaţiu de separare între sprâncene, ceea ce vorbeşte despre accentuarea personalităţii şi a evidenţierii ei. Femeile Antichităţii au jucat de multe ori roluri istorice şi în mitologiile acestor popoare nu lipsesc imaginile importante de roluri feminine, reprezentate cu nişte sprâncene bine definite, unele devenite celebre (precum sprâncenele Cleopatrei). Secolul 20 aduce cele mai multe schimbări în forma şi consistenţa sprâncenelor, evoluţia lor putând fi văzută pe aproape orice site de estetică facială şi nu e în intenţia mea să comentez aceste aspecte din punct de vedere istoric.[4]

            Ce înseamnă în zilele noastre sprâncenele? Ei bine, ele au devenit o sursă mare de venituri, beneficiind de game foarte variate de produse de îngrijire sau de reconstruire, de imagini iconice în media, de polemici estetice etc. Ce se află însă în spatele dorinţei noastre de a avea un anumit tip de sprânceană şi de ce avem la diferite vârste anumite schimbări în forma naturală a sprâncenelor?

             Ȋn primul rând, conform morfopsihologiei [5] sprâncenele indică în principal modul în care luăm decizii şi cum ne raportăm la planul practic /decizional/ ideal al vieţii, dar şi modul nostru de a relaţiona. Astfel că putem vorbi de partea practică a sprâncenei - cea dinspre nas, partea decizională - partea mediană şi partea idealistă - "coada" sprâncenei. Forma lor arată un anumit tipar relaţional şi anumite moduri de percepţie ale individului - existând conform metodei Face Keys 10 forme de sprâncene.


 

            La ce suntem deci atenţi atunci când alegem forma unei sprâncene?

            Prima regulă pentru a nu o "da" în bară este să vedem care este forma naturală a sprâncenelor noastre - arcuite, frânte, ascendente, descendente, drepte, lungi, scurte?  Forma este dată de mişcările muşchilor care mişcă sprâncenele noastre în urma impulsurilor venite de la creier, ca urmare a reacţiilor noastre la diverşi stimuli. Forma lor reflectă deci anumite procese fizice, biomecanice. De aceea dacă vom înlătura părul din sprânceană şi vom redesena forma lor altfel, volumele muşchilor vor continua să indice vechea formă, dar dacă procesul de a menţine noua formă este suficient de lung, pot apărea schimbări de comportament şi de volume musculare, linia muşchilor începând să urmeze noua formă.

            Orice schimbare drastică a formei sau culorii sprâncenelor este semnul unui conflict interior ce se cere rezolvat: cine sunt cu adevărat versus drept cine sunt perceput. De aceea schimbarea - chiar dacă făcută iniţial doar la nivel fizic, nu se va opri doar la acest nivel! Schimbarea va antrena după sine alte două schimbări: una în modul în care mă percep ceilalţi şi cealaltă va fi o schimbare în percepţia de sine, va afecta deci simţul propriocepţiei Dacă această schimbare este menţinută suficient timp (cam 60 de zile), ea va avea drept consecinţe şi schimbări de comportament.

            Să luăm un exemplu concret! O persoană cu sprâncene subţiri şi arcuite, rotunjite va fi percepută ca fiind o persoană care are o anumită doză de inocenţă şi de blândeţe, fiind uşor de uimit, acceptând multe informaţii cu uşurinţă, o persoană maleabilă şi adaptabilă. Presupunând că acesta este formatul natural al sprâncenelor, dacă acesta este modificat şi sprânceana este îngroşată şi transformată rotunjimea în colţ bine definit, cu un unghi mai îngust, persoana respectivă va fi percepută ca una care nu se lasă uşor manipulată, cu o doză crescută de rapiditate în luarea deciziilor, cu multă personalitate şi posibil şi o doză de rigiditate. Mai pe româneşte va fi percepută ca un leu, când ea de fapt e o pisicuţă. Evident că va fi tratată ca atare, ea nefiind obişnuită cu un astfel de tratament, ceea ce va duce la o perioadă de dificultăţi în relaţionare care se vor sfârşi fie când persoana va începe să se poarte cum o arată noua formă de sprânceană, fie când va reveni la vechea formă de sprânceană sau se va decide să facă schimbări mici treptat.

            Să reţinem deci ce antrenează principalele schimbări posibile în percepţia celorlalţi:

a) îngroşarea părţii dinspre nas şi conturarea ei cu îngustarea distanţei naturale dintre sprâncene - persoană practică, interesată de aspectele pragmatice ale vieţii, care nu dă foarte mare atenţie detaliilor, mă pot baza pe ea pentru a rezolva probleme practice (în care pune la propriu mâna şi face);

b) îngroşarea părţii de mijloc a sprâncenei şi accentuarea curburii, tinzând spre un unghi, estompând rotunjimea - persoana poate lua decizii rapid şi are o doză mare de hotărâre, poate fi impulsivă;

c) alungirea cozii sprâncenei mult către coada ochiului - persoana este idealistă, poate avea viziuni de viaţa utopice uneori, poate crede în soluţii prea puţin aplicabile la nivel practic, imediat;

d) modificarea liniei generale a sprâncenei din dreaptă în ascendentă până dincolo de jumătatea ei, apoi coborând - persoana îşi asumă uşor riscuri, poate fi aventurieră sau tentată de tot ce este nou, ieşit din comun, provocator;

e) îndepărtarea prea insistentă a părului din sprânceană din partea dinspre nas, mărirea spaţiului dintre sprâncene peste zona naturală - persoană foarte atentă la detalii, uneori chiar cu tendinţe critice, poate pierde din vedere imaginea de ansamblu, nu poate avea uşor o viziune asupra unei probleme, fiind distrasă de amănunte;

f) colorarea într-o nuanţă foarte închisă, chiar negru - persoană mai greu abordabilă, foarte voluntară şi uneori mai putin flexibilă în gândire;

g) decolorarea în nuanţe mult mai deschise decât nuanţa naturală - persoana va fi percepută ca uşor de convins, de manipulat, o persoană foarte caldă şi tolerantă, dar la limita de a îi lăsa pe ceilalţi să treacă peste voinţa ei.

            Una dintre ideile cele mai proaste este să intervenim cu lama şi să facem "dungi" în zona decizională a sprâncenei (zona de mijloc) sau să purtăm piercing în acea zonă. Vom constata că, în timp, luăm decizii contrare cu ceea ce am vrea sau neinspirate sau pur şi simplu nu putem lua decizii uşor, că relaţiile noastre - mai ales cele de familie - se pot deteriora, că poate creşte gradul de agresivitate sau de derută. Una dintre cele mai bune fizionomiste, Patrician McCarthy relatează un episod în care fata adolescentă a unei prietene, fată dezvoltată normal, un copil integrat social şi cu rezultate bune la şcoală a avut proasta inspiraţie să îşi facă piercing în sprâncene doar pentru a îşi enerva mama şi pentru că i se părea "cool". Rezultatul a fost o creştere a comportamentului violent verbal şi a mâniei şi o deteriorare a relaţiilor familiale, şcolare şi de prietenie, deşi niciunul dintre factorii din mediul familial sau şcolar nu se schimbaseră. Chiar dacă i-a fost greu să creadă, fata a acceptat să încerce ca timp de cel puţin o săptămână să încerce să nu mai poarte piercingul şi evident, nu a mai simţit nevoia să se certe tot timpul, nici să conteste orice. Este doar un mic exemplu despre ce poate face cunoaşterea fizionomiei şi cum ne poate ajuta!

            Este clar că nu este o idee fericită să ne "meşterim" singuri sprâncenele prin metode invazive şi nici schimbându-le drastic forma sau grosimea şi nici să le dăm pe mâna oricui. Un make-up artist priceput ar trebui să aibă cunoştinţe foarte bune şi de fizionomie şi chiar dacă nu ştie ce antrenează din punct de vedere psihic sau al percepţiei sociale schimbarea formei şi a culorii, să ştie ce se încadrează în liniile feţei cel mai bine, astfel încât ele să fie echilibrate şi să pună în valoare contururile musculare. Este bine să aflăm mai întâi ce ne nemulţumeşte la forma, culoarea sau textura sprâncenelor noastre şi să efectuăm schimbările în acord şi cu personalitatea noastră, pentru că altfel, deşi poate mulţumiţi/mulţumite de cum arată, s-ar putea să nu ne simţim confortabil cu noi în relaţiile cu ceilalţi.

            De ce simţim nevoia de a accentua sprâncenele, ochii şi gura este pentru că ele sunt puncte care dacă apar prin contrast de culoare pe o faţă mai în vârstă, pot da impresia de tinereţe. Totul este să găsim măsura cea mai potrivită în care să o facem, astfel încât să păstrăm în armonie elementele faciale, tonurile pielii şi ale părului din sprâncene şi schimbările să vină dintr-o nevoie firească şi nu din impulsuri datorate modei sau simpatiei pentru anumite personaje celebre sau persoane admirate. 

             Aşa că, data viitoare când aţi dori să faceţi schimbări importante în înfăţişarea dumneavoastră, vă recomand consultarea unui fizionomist înaintea make-up artistului, pentru că fizionomistul vă poate ajuta să vă cunoaşteţi mai bine şi să înţelegeţi ce semnale vă dă subconştientul dumneavoastră prin această dorinţă de schimbare.

Dacă ţi-a plăcut acest articol distribuie-l!


Surse:

[1] https://www.persee.fr/doc/psy_0003-5033_2004_num_104_2_29665, de la p.235;

https://www.nature.com/articles/s41559-018-0528-0?utm_medium=affiliate&utm_source=commission_junction&utm_campaign=3_nsn6445_deeplink_PID9125825&utm_content=deeplink  (şi altele)

[2] https://web.mit.edntru/sinhalab/Papers/sinha_eyebrows.pdf

[3] https://www.lci.fr/insolite/la-question-de-la-semaine-pourquoi-la-joconde-na-t-elle-pas-de-sourcils-1532942.html

[4] Aici puteţi vedea unul dintre cele mai relevante clipuri în acest sens : https://www.cosmopolitan.fr/,100-ans-d-une-histoire-du-courcil-resumee-en-4-minutes,1987173.asp

[5] Acest articol foloseşte în principal elementele metodei de citire facială Face Keys - https://www.facekeys.ro/


Articol de prof. dr. Corina Chelaru

luni, 5 noiembrie 2018

"Valsul" oamenilor de afaceri japonezi

Fără muzică pe fundal totuşi, privite atent, de la distanţă, negocierile în afaceri între americani şi japonezi seamănă mai degrabă cu un dans! Sau, mai bine zis, cu un vals!


Iată şi de ce această idee! La conferinţele internaţionale, americanii născuţi în mediul urban se poziţionează de obicei la o distanţă de 0,45 - 1,2 metri unul de celălalt şi stau în acelaşi loc în timp ce vorbesc. Dar, dacă urmăriţi conversaţia dintre un om de afaceri japonez şi unul american, veţi observa cum cei doi vor începe să se mişte lent prin cameră, americanul îndepărtându-se de japonez, iar japonezul apropiindu-se de american.

Aceasta este o încercare - atât a americanului, cât şi a japonezului - de a se adapta la o distanţă interpersonală confortabilă din punct de vedere cultural. Japonezul, fiind mai mic, are nevoie de un spaţiu personal de numai 25 de centimetri, aşa că înaintează pentru a adapta distanţa în funcţie de nevoia sa spaţială. Prin acest gest însă invadează zona intimă a americanului, forţându-l pe cel din urmă să dea înapoi pentru a-şi recăpăta spaţiul personal.

Înregistrările video ale unei astfel de întâlniri, redate la viteză mare, creează iluzia că cei doi bărbaţi valsează prin cameră, japonezul fiind cel care conduce dansul. Acesta este unul dintre motivele pentru care, atunci când negociază, asiaticii, europenii sau americanii se privesc adesea cu suspiciune. Occidentalii îi consideră pe asiatici ca fiind "agresivi" şi "familiari", iar asiaticii cred că europenii sau americanii sunt "reci", "distanţi" şi "detaşaţi".

În fond, totul este un... vals, greşit înţeles!

Articol de Alma B

Sursa: Allan & Barbara Pease - "Limbajul trupului în mediul de afaceri" 

Te-ar putea interesa şi…

luni, 29 octombrie 2018

Gestul OK - istorie şi semnificaţii


Gestul OK sau "perfect", "în regulă" este unul dintre cele mai folosite cuvinte din lume şi a fost popularizat în Statele Unite la începutul secolului al XIX-lea, iar sensul său este comun tuturor ţărilor vorbitoare de limbă engleză.


Se spune că OK este o abreviere de la "oll korrect", o scirere umoristică a "all correct", care ar fi apărut tot în secolul al XIX-lea, când umoriştii erau reunoscuţi pentru faptul că făceau haz de cuvintele stâlcite ale politicienilor.
Potrivit unei alte teorii, această abreviere ar fi apărut în Războiul de secesiune din America (1861 - 1865). În acea perioadă, în Nord, decesele de pe front erau trecute pe nişte tăbliţe afişate în văzul soldaţilor pentru a-i ţine la curent cu tot ce se petrecea pe câmpul de luptă şi, constant, apăreau anunţuri de genul "200 kills", "300 kills". Spre sfârşitul războiului însă, au fost şi zile în care nu existau victime, aşa că pe tăbliţă apărea "0 kills", care - după câteva scrieri - a fost scurtat în "OK".
Iar o altă variantă îl indică drept inventator al cuvântului pe editorul publicaţiei „Boston Morning Post”, care avea obiceiul să creeze acronime pentru cititorii săi. El obișnuia să treacă în articolele sale „NG” - no good (nu e bine), „OW” - all right (în regulă), „OFM” - our first men (primii oameni) sau „GC” - gin cocktail. În 1839, în timpul unei dispute cu rivalii de la „Providence Journal”, a scris acel „OK”, care, după cum a explicat chiar el, însemna „all correct”.
În România, gestul s-a răspândit rapid după revoluţia din '89. Dar, în anumite locuri, el are alte origini şi conotaţii.
De pildă, în Franţa şi Belgia înseamnă şi "zero", şi "nimic". De exemplu, într-un restaurant, chelnerul a condus un cuplu la masă şi a întrebat: "E bună această masă?", iar oamenii au răspuns cu gestul OK şi el a reacţionat rapid: "Păi, dacă nu vă place aici, vă putem găsi altă masă..." El a interpretat semnul OK ca "zero, lipsit de valoare" - altfel zis s-a gândit că nu le plăcea masa.
Mare atenţie însă dacă ajungeţi în Brazilia sau în alte câteva ţări din America de Sud! Acolo, gestul este ofensator! Înseamnă un anumit orificiu al corpului uman.
În Japonia, acelaşi gest poate să însemne "bani". Drept urmare, dacă faceţi afaceri acolo şi exprimaţi acest gest în sensul de OK, un japonez ar putea crede că îi cereţi mită! Pe de altă parte, un turc ar putea considera semnul o înjurătură, iar în ţările arabe este utilizat extrem de rar şi este fie un semnal de ameninţare, fie o obscenitate.
Aşadar, aveţi grijă ca totul să fie OK când faceţi semnul... OK!

Articol de Alma B

Sursa: Allan & Barbara Pease - "Limbajul trupului în mediul de afaceri"  

Te-ar putea interesa şi…



duminică, 28 octombrie 2018

Cursul despre fericire


Programele şcolare sau cele din universităţi includ tot felul de minunăţii de materii. Unele merg însă şi mai departe şi se transformă nu în subiect de articol, pentru rubrica "ciudăţenii", ci într-o surpriză frumoasă! Iar un exemplu în acest sens este Universitatea Bristol, care a devenit prima instituţie de învăţământ superior din Marea Britanie ce a introdus în programa sa de studiu un curs despre...  fericire, un curs în care studenţilor le sunt predate strategii pentru a avea o viaţă mai împlinită.


Cursul "Ştiinţa fericirii" este opţional, durează 10 săptămâni, prezintă cele mai recente studii şi cercetări realizate în domeniul psihologiei şi neuroştiinţelor şi explorează ce este fericirea şi cum poate fi obţinută. 
La acest curs, vor fi analizate o serie de chestiuni importante - dacă fericirea se află în gene şi poate fi cu adevărat modificată, modul în care mintea omenească distorsionează fericirea şi rolul pe care cultura îl are în apariţia fericirii. De asemenea, studenţii vor reflecta la modul în care vor putea dobândi experienţe de viaţă, nu bunuri materiale, şi vor învăţa cum să îşi reseteze nivelul de fericire personală.
Materia a fost introdusă în programa Universităţii Bristol în contextul îngrijorărilor tot mai mari apărute în Marea Britanie în legătură de sănătatea mintală şi bunăstarea studenţilor. În ultimii ani, 94% dintre universităţile britanice au anunţat că au remarcat o creştere spectaculoasă a numărului de tineri care au încercat să contacteze serviciile de consiliere psihologică.
Cursul se inspiră dintr-o iniţiativă similară adoptată de Universitatea Yale din Statele Unite.

Articol de Alma B

Sursa: Agerpres

Te-ar putea interesa şi…



joi, 13 septembrie 2018

O nouă tulburare... smart: Dismorfia Snapchat


Dependenţii de selfie-uri au în faţă încă un pericol. După ce Selfita a fost catalogată drept o problemă psihică, apare un nou diagnostic: Dismorfia Snapchat.


Selfita caracterizează persoanele care simt nevoia să publice mereu fotografii cu propria persoană pe reţelele de socializare. Dismorfia Snapchat merge însă şi mai departe. Este o tulburare provocată de filtrele din social media.
Tinerii din ziua de azi îşi editează atât de mult pozele încât ajung să fie obsedaţi de imaginea lor deformată. Problema apare atunci când alterezi o fotografie şi consideri că rezultatul este o variantă mai bună de-a ta.
Mai mult, medicii esteticieni primesc în cabinetele lor tot mai mulţi pacienţi care vin cu fotografii editate în aplicaţiile din telefon - Facetune, Instagram sau Snapchat - ca să scoată în evidenţă ce vor să schimbe.
Potrivit unui studiu recent, peste 55% dintre pacienţii cu care se confruntă medicii esteticieni americani spun că îşi doresc să se opereze pentru a arăta mai bine în selfie-uri şi vor buze mai pline, ochi mai mari, nas mai mic, exact ca fotografiile modificate cu ajutorul aplicaţiilor.
Cei care suferă de această tulburare sunt însă greu de indentificat. Un studiu condus în 2017 de Universitatea de Medicină Johns Hopkins a dezvăluit faptul că esteticienii au diagnosticat corect doar 5% dintre pacienţi.

Articol de Alma B

Surse: cnn.com 
Agerpres

Te-ar putea interesa şi…


luni, 4 iunie 2018

Formula fericirii


Nu există o reţetă care să te ajute să fii fericit, să îţi arate paşii ori să îţi indice ingredientele care vor garanta succesul. Depinde de fiecare dintre noi să găsim sensul.


Specialiștii în psihologie pozitivă Sheldon, Lyubomirsky și Schotti au conceput totuşi o formulă a fericirii care are în vedere trei categorii importante de factori ce contribuie la fericirea generală.
În cadrul fericirii, privite ca întreg, cea mai mare pondere o are structura genetică - 50% - și reprezintă capacitatea de a fi fericit, capacitate cu care ne-am născut fiecare.
Condițiile vieții înseamnă un procent de 10% și înseamnă atât lucrurile pe care le putem schimba, cât și cele asupra cărora nu avem nicio putere. Iar aici sunt incluse mediul în care trăim și în care lucrăm, starea civilă, serviciul, dacă suntem sănătoşi sau bogaţi.
Iar restul de 40% însumează toate activitățile voluntare, unde intră tot ce alegem să facem de plăcere, atât pentru plăcerea imediată, cât și pentru cea pe termen lung.
După cum arată și procentele, condițiile de viață afectează așadar cel mai puțin potențialul de fericire.
Sonja Liubomirsky, o profesoară de psihologie de la Universitatea din California, premiată pentru studiile ei privind fericirea, a făcut o listă cu lucruri pe care ea și ceilalți psihologi pozitivi le-au descoperit ca fiind caracteristici comune ale celor mai fericiți participanți la studiu.
Așadar, cei mai fericiți au o viață plină, activă din punct de vedere social, și își petrec timpul implicându-se în viața partenerilor și a familiei. Sunt recunoscători pentru ceea ce au și declară deschis acest lucru. Sunt generoși și îi ajută pe ceilalți. Au o perspectivă pozitivă. Se bucură de fiecare clipă și savurează din plin plăcerile vieții
Fac sport măcar o dată pe săptămână sau chiar zilnic. Își urmăresc cu perseverență obiectivele și aspirațiile. Au puterea și abilitatea de a face față dificultăților, tragediilor și adversităților.
Aşadar, nu există reţetă garantată, dar există ponturi care pot ajuta!

Articol de Alma B

Sursa: Charlotte Style - "Psihologia pozitivă. Ce ne menține fericiți, optimiști și motivaţi"

Te-ar putea interesa şi...


luni, 14 mai 2018

Creierul, "computer" la purtător


Fiecare om este unic şi... complicat, dar, atunci câd vine vorba despre creier, lucrurile sunt parcă şi mai complexe. Reţeaua neuronală a creierului este computerul organismului uman şi al vieţii unui individ. El absoarbe şi înregistrează fiecare experienţă şi o compară cu cele din trecut, apoi o depozitează. Creierul conectează mereu noi informaţii cu ceea ce am învăţat în trecut şi, în fiecare secundă, reţeaua neuronală se perfecţionează.


Creierul nu se descurajează în faţa unui număr nesfârşit de sarcini. Cu cât îi cerem să facă mai mult, cu atât face mai mult. Este capabil să facă un cvadrilion (un milion de miliarde) de sinapse, iar fiecare dintre acestea este ca un telefon ce poate accesa orice alt telefon de pe circuit ori de câte ori doreşte. Gerald Edelman, biolog laureat al premiului Nobel, arată că numărul de circuite neuronale posibile în creier este de 10 urmat de un milion de zerouri! Pentru comparaţie, numărul estimat de particule din universul cunoscut este de doar 10 urmat de 79 de zerorui!
Şi există oameni a căror minte pare să aibă o super-putere: îşi aduc aminte aproape tot. Cercetătorii au identificat până acum doar câteva astfel de persoane, diagnosticate cu o afecţiune cunoscută drept hipertimesie ("timesia" înseamnă, în limba greacă, "aducere aminte", iar "hiper" - "în exces"). Un exemplu în acest sens este şi celebrul personaj din serialul "Prison Break" - Michael Scofield.
Aşadar, creierul este cel mai performant "computer" din lume. Până la urmă, nu e o comparaţie forţată. Fără nicio glumă, şi creierul, şi computerul folosesc semnale electrice pentru a transmite mesaje. Cert este totuşi că tehnica mai are până să ajungă din urmă creierul uman. De pildă - în cadrul unui studiu, realizat de cercetători de la Institutul de Tehnologie din Okinawa - al patrulea cel mai performant computer din lume a avut nevoie de 40 de minute ca să proceseze o singură secundă de activitate a creierului uman.

Articol de Alma B

Sursa: "Supercreierul" - Dr. Deepak Chopra, Rudolph E. Tanzi

Te-ar putea interesa şi...


vineri, 20 aprilie 2018

Efectul Bystander sau Efectul psihologic al martorului

Scenele cu o puzderie de oameni adunaţi în jurul victimelor, la un accident rutier, nu sunt, din păcate, o raritate. Iar ceea ce este şi mai trist este faptul că mulţi scot telefoanele mobile ca sa filmeze şi nu se gândesc mai întâi să sune după ajutor. Sunt destul de puţini cei care sar să ajute atunci când văd că cineva are nevoie de ajutor. Tendinţa generală este de a vedea doar ce se întâmplă, respectivul sau respectivii fiind mânaţi mai degrabă de curiozitate decât de spirit civic sau de altruism.


De ce o persoană neajutorată aflată într-o zonă aglomerată are șanse reduse de a primi sprijin?
În psihologie, acest fenomen se numeşte efectul martorului sau al spectatorului ori Bystander, şi a fost scos în evidenţă de psihologii Bibb Latane şi John Darley. Potrivit efectului Bystander, cu cât se află mai multe persoane în jurul celui care are nevoie de ajutor, cu atât este mai puțin probabil ca cineva să îl ajute. Şi asta deoarece oamenii se gândesc că îl vor ajuta alții. Experții în psihologie socială vorbesc despre dispersarea responsabilității. Nimeni nu se mai simte responsabil personal de evoluția lucrurilor.
Aşadar, într-o astfel de situaţie, cel mai bine pentru victimă este să se adreseze unei singure persoane, să nu strige „Cineva să mă ajute!", ci să fie direct, sa personalizeze afirmaţia: „Domnule/doamnă, tu de acolo, ajută-mă!".

Articol de Alma B
Te-ar putea interesa şi…

vineri, 30 martie 2018

De ce nu avem amintiri din primii ani de viaţă sau "amnezia copilăriei"


Cei mai mulţi oameni nu au prea multe amintiri din perioada copilăriei. Acestea se formează mult mai uşor după primii 7 ani de viaţă, spun specialiştii, care au şi botezat fenomenul "amnezia copilăriei". Prima ipoteză pe care o iau în considerare psihologii care au studiat acest subiect este că bebeluşii nu au memoria dezvoltată complet, dar copiii îşi pot forma amintiri de scurtă durată, adică de câteva minute, dar şi amintiri pe temen lung, de câteva săptămâni. Totuşi, „majoritatea adulţilor nu au amintiri din primii trei ani, trei ani şi jumătate ai vieţii lor", spune Patricia Bauer, profesor de psihologie la Universitatea Emory.


O teorie acceptată a "amneziei copilăriei" implică anumite zone ale creierului care contribuie la formarea, meţinerea şi refacerea memoriei. De exemplu, hipocampul, responsabil pentru formarea memoriei, continuă să se dezvolte până la vârsta de 7 ani. Copiii şi adolescenţii au însă amintiri mult mai timpurii decât adulţii, ceea ce sugerează că problema nu ar fi în crearea amintirilor, ci în menţinerea acestora.
Un alt factor este limba vorbită. O descoperire interesantă a fost că stilul folosit de mame atunci când discutau cu copii lor de 3 ani a fost asociat, mai târziu, cu gradul de amintire. În special, cei ale căror mame au folosit îndemnuri ca  „Spune-mi mai multe" sau întrebări cum ar fi „Ce s-a întâmplat" au evocat ulterior mai multe detalii despre primele lor amintiri. Apoi, începând de la 6 ani, copiii învaţă să povestească tot mai fluent şi folosesc din ce în ce mai multe cuvinte. Iar unii cercetători chiar punctează că abilitatea unui copil de a povesti ceva despre un eveniment îl ajută să ţină mai uşor minte o întâmplare.
Totuşi, unele amintiri rămân pentru tot restul vieţii şi supravieţuiesc amneziei. Iar un exemplu este genul de amintire asociată cu o emoţie puternică.

Articol de Alma B
Sursa: iflscience.com

Te-ar putea interesa şi...