Cu nasul la... fizinomist!

    Element central al feţei, aflat pe axa cea mai importantă care determină simetria sau asimetria feţei, nasul simbolizează în cele mai multe culturi, înţelepciunea, căci, cu cât o persoană are nasul mai mare şi mai bine conturat, cu atât a trecut prin mai multe experienţe de viaţă, ceea ce îi aduce şi cunoaştere şi capacitate de a reacţiona mai bine la situaţiile din viaţa sa. De aceea, din forma şi mărimea nasului putem intui felul în care oamenii reacţionează la stimuli şi tiparele comportamentale din viaţa cotidiană.

               Pentru că este elementul facial controlat de cei mai mulţi muşchi, nasul este şi cea mai mobilă parte a feţei noastre, deşi nu prea realizăm acest lucru, pentru că mişcările nasului sunt fine, vârful său fiind cel mai des mişcat. Partea osoasă a nasului se formează până la maturizarea sexuală, pe când partea cartilaginoasă este cea care se modifică. Nasul este una dintre părţile feţei care creşte pe tot parcursul vieţii.

               Fiecare persoană are o conformaţie unică a nasului, în funcţie de rasă, de vârstă, de sex, de moştenirea genetică şi de factorii de mediu cu care a venit în contact. Dar ceea ce este interesant este că numai din studiul nasului putem afla extrem de multe informaţii interesante despre o persoană:

- cât este de capabilă să îşi urmărească obiectivele şi dacă este agresivă sau violentă;

- cum face faţă provocărilor şi câtă dorinţă de afirmare are;

- cum a perceput în copilărie mediul în care a trăit şi cum l-a resimţit pe propria piele;

- câtă curiozitate, câtă dorinţa de cunoaştere are;

- gradul de maturitate cu care abordează viaţa;

- nevoia de dovezi palpabile sau de control asupra situaţiilor de viaţă;

- felul în care suntem capabili să ne câştigăm resursele şi modul în care le gestionăm, dar şi felul în care ne percepem situaţia financiară;

- gradul de generozitate al unei persoane şi modul în care manifestă această generozitate (raţional, emoţional, motivat sau nu);

- gradul în care o persoană îşi impune sau nu să fie răbdătoare sau modul în care respiră cel mai adesea, dacă practică o activitate fizică intensă sau nu;

- cât este de pretenţioasă o persoană şi de greu de mulţumit, cum se consideră în raport cu ceilalţi;

- ce doză de imaginaţie şi de creativitate are;

- modul în care se raportează la ceilalţi (aroganţă sau smerenie);

- predispoziţia la minciună, ceartă sau înşelătorie;

- capacitatea de a se relaxa sau comportamentul de tip războinic;

- sursele de stres de lungă durată şi sursele recente de stres, precum şi istoricul perioadelor de stres din viaţa unei persoane.

               Pentru că nasul asigură mai multe funcţii vitale - respiraţia, mirosul şi vorbirea (reprezintă o cutie de rezonanţă pentru sunetele scoase), instinctiv apreciem capacităţile de adaptare la mediu şi potenţialul de supravieţuire ale unei persoane prin forma, poziţionarea şi conformaţia nasului.

                Ȋn toate sistemele de citire facială, un nas lung, puternic, bine aşezat pe faţă şi destul de cărnos indică capacitatea de a atinge succesul în ciuda oricăror obstacole, dar şi iniţiativa şi modul personal de a acţiona, capacitatea de a munci.

               La baza tuturor acestor observaţii, stă de fapt o explicaţie ştiinţifică, din domeniul epigeneticii - mediul din care provin strămoşii noştri determină lungimea şi lăţimea nasului, precum şi lărgimea şi aşezarea nărilor. Astfel, la populaţiile care provin din medii cu climat rece, nasul mai lung şi larg permite încălzirea aerului înainte ca el să intre în plămâni, dar este corelat şi cu capacităţi crescute de a găsi şi folosi resursele, precum şi cu abilităţi puternice de supravieţuire, deoarece hrana şi celelalte lucruri necesare vieţii sunt mai dificil de obţinut. La nivelul personalităţii se creează astfel premisele formării unui ego mai puternic, a perseverenţei şi a simţului competiţiei, apărând şi încrederea în sine crescută. Populaţiile provenind din zone cu climat de tip tropical au nasul mai mic şi cu nări mai vizibile pentru că aerul este mai uşor de respirat, fiind cald şi umed, iar hrana şi resursele vitale sunt bogate şi uşor accesibile. De aceea ei dezvoltă bucuria de viaţă şi spiritul ludic, simţindu-se mai bine într-un grup şi fiind mai lipsiţi de ambiţii personale şi de iniţiativă individuală. Putem deci deduce şi moştenirea genetică a unei persoane din studiul nasului!

               Şi nu în ultimul rând nasul este cel care ne trădează starea de sănătate şi congruenţa dintre mesajul verbal şi non verbal. Este celebră deja ideea acreditată de foarte multe site-uri sau publicaţii mai mult sau mai puţin profesioniste conform căreia atingerea nasului ar fi un indicator sigur al minciunii. Primul lucru pe care trebuie să îl ştie orice profesionist este că niciodată un singur indicator nu poate decide asupra interpretării, ci trebuie să existe un cumul de cel puţin trei indici. Al doilea lucru mai puţin ştiut de publicul larg este că nasul are ţesuturi erectile care la stimulare dau acele "mâncărimi" sau furnicături în nas şi determină atingerea sau scărpinatul nasului. Aşa cum remarcă şi Desmond Morris în "Maimuţa goală", acest ţesut erectil acţionează în timpul stimulării sexuale pentru a mări capacitatea de absorbţie a aerului prin lărgirea nărilor şi atingerea nasului în cursul unei discuţii poate indica mai degrabă că acea persoană sesizează aspecte subtil sexuale în acea discuţie sau o situaţie jenantă, pe care resimte nevoia să o analizeze. Şi atunci când minţim, clar avem nevoie de mult mai multă analiză şi de concentrare, deci de mai mult aer, dar de aici până a considera pe cineva mincinos doar pentru că şi-a atins nasul e cale lungă!

               Şi în studiul compatibilităţii dintre două persoane, nasul este un element cheie pentru că, printre altele, el arată şi modul în care ne raportăm la resurse. Dacă două persoane au moduri asemănătoare de a câştiga şi cheltui banii, atunci relaţia are mai multe şanse de a fi armonioasă, dar daca una dintre persoane este atentă la modul în care îşi gestionează şi cheltuieşte banii şi "are nas bun" la afaceri, iar cealaltă persoană nu acordă importanţă deloc modului în care cheltuieşte sau nu e capabilă să economisească, atunci relaţia poate deveni conflictuală.

               Printre primele elemente faciale pe care le observăm, nasul este un element facial relevant şi plin de informaţii utile în comunicarea şi relaţionarea interumană, aşa că nu-l ignoraţi, dar....nici nu "îl luaţi la purtare" prea tare!

Articol de prof. dr. Corina Chelaru

Trainer autorizat Face Keys

Face Keys Romania

„Foaie verde, flori mărunte, mândra mea, sprâncene multe..."

             Ȋntotdeauna doamnele şi domnişoarele au acordat o mare importanţă chipului lor şi au încercat să îi îmbunătăţească formele, volumele, culorile sau să încerce chiar să schimbe anumite elemente. Unele se pot schimba mai uşor prin redesenare sau colorare, cum ar fi sprâncenele sau buzele, altele, cum ar fi nasul sau ochii, cu ajutorul jocurilor de umbre şi lumini ale machiajului, volumele şi formele osoase fiind cele mai greu de corectat vizual.

            Dacă înainte de "era COVID" ne preocupam ca întreaga faţă să exprime un tot armonios prin machiaj, iată că portul impus al măştilor a mutat interesul de pe partea de jos a feţei, pe cea de sus, rămasă la vedere şi care s-a văzut nevoită să preia cât mai mult din expresivitatea părţii inferioare, acoperită de voie, de nevoie!

            Aşa se face că elementele faciale din etajul facial superior - fruntea, sprâncenele, ochii au ajuns vedete în comunicare şi că am realizat cât de multe pot ele transmite la nevoie!

            Şi dintre cele trei elemente menţionate, cele mai vizibile şi mobile sunt sprâncenele, fără imaginea cărora semenii noştri nu pot descifra integral şi corect emoţiile exprimate pe faţa noastră. De altfel, rolul lor în comunicarea nonverbală a fost demonstrat prin numeroase studii[1]. Dacă iniţial strămoşii noştri au avut zona arcadelor mult mai dezvoltată pentru a îşi manifesta agresivitatea şi dominanţa, cu timpul ea s-a retras şi părul s-a restrâns la zona sprâncenelor, iar muşchii au devenit mult mai fini şi mai mobili, deoarece, pe lângă rolul de protecţie a ochilor, ei au căpătat un rol esenţial în stabilirea relaţiilor sociale. Şi nu numai! Ele ne dau identitate şi expresivitate. Ca să vă faceţi o idee despre cât impact au sprâncenele în percepţia celorlalţi, vă invit să aruncaţi o privire aici:

https://www.buzzfeed.com/jamiejones/how-damn-important-eyebrows-actually-are

 

            Pentru că se pare că rolul lor în comunicare ar fi chiar mai important decât cel al ochilor (conform unui studiu al Masachussetts Institute of Technology) [2], haideţi să aflăm câte ceva despre ele şi mai ales despre ce pot spune ele despre cel sau cea care le poartă.

            Ele cresc în mod natural la un om sănătos cu o desime variind între 250 - 1000 de fire de păr pe sprânceană, având un ciclu de regenerare de aproximativ patru luni (fiecare fir se regenerează complet în acest interval) şi sunt strâns legate de...vocea noastră! Astfel, ele se coordonează cu intonaţia noastră: cu cât utilizăm un ton mai ridicat, cu atât sprâncenele noastre se ridică şi invers. Atunci când ele exprimă o emoţie spontană cum ar teama sau surpriza, ele se mişcă în mod simetric, pe când atunci când sunt legate de o emoţie intenţională, cum ar fi curiozitatea sau perplexitatea, se mişcă doar una dintre ele.

            Sprâncenele se leagă atât de percepţiile noastre, cât şi de acţiuni, iar fiecare zonă a lor are legătură cu anumite domenii din viaţa noastră (cu activităţile practice, cu deciziile pe care le luăm sau cu idealismul), de aceea orice îngustare sau îngroşare a lor într-o anumită porţiune dacă se întâmplă natural arată un proces de schimbare interioară, a tiparelor de reacţie şi comportamentale, iar dacă este artificială semnalează anumite dorinţe de reformulare interioară şi determină în timp schimbarea comportamentelor ca urmare a schimbării percepţiei celorlalţi asupra noastră. Astfel că, dacă vom avea curiozitatea să ne uităm la modul în care forma şi densitatea sprâncenelor, ba chiar şi culoarea lor au evoluat în timp, vom constata că ele sunt într-o strânsă corespondenţă cu anumite cutume sociale, standarde şi tipare ale epocii respective.

            Este important de precizat că modul în care se răresc sprâncenele sau direcţia în care cresc firele de păr depind în mare măsură de activitatea muşchilor care acţionează sprânceana (frontal, corugator, orbicular şi procerus), dar şi de vârstă, stare de sănătate şi...de obiceiurile estetice! 

            Deoarece de-a lungul istoriei preocuparea pentru modificarea formei sau culorii sprâncenelor a fost specifică femeilor, putem vedea cum a evoluat statutul şi percepţia lor în societate în funcţie de specificul fiecărei epoci. Dacă, de exemplu, în perioada Renaşterii, sprâncenele erau epilate total, uneori chiar şi o bună parte din părul de pe frunte, astfel încât să se creeze acea impresie de frunte "pură" şi înaltă, care să înlăture dintr-o femeie orice legătură cu regnul animal, proclamând supremaţia omului, a gândirii (celebra Monalisa este înfăţişată fără sprâncene, deşi studii mai recente arată că ea ar fi fost totuşi pictată cu sprâncene extrem de subţiri, care ar fi dispărut în timp de pe pânză, ca efect al schimbărilor de pigmenţi şi de culoare [3]), în schimb în epoca victoriană femeile din înalta societate îşi lăsau sprâncenele să crească cât mai dese şi naturale, deoarece orice formă de machiaj era considerată ca un semn al prostituatelor. Totodată majoritatea civilizaţiilor antice (egiptenii, grecii, romanii) prefera sprâncenele bine conturate, uneori alungite sau unite, de culoare cât mai închisă, uneori de-a dreptul aşa-numita "sprânceană unică", în care nu exista spaţiu de separare între sprâncene, ceea ce vorbeşte despre accentuarea personalităţii şi a evidenţierii ei. Femeile Antichităţii au jucat de multe ori roluri istorice şi în mitologiile acestor popoare nu lipsesc imaginile importante de roluri feminine, reprezentate cu nişte sprâncene bine definite, unele devenite celebre (precum sprâncenele Cleopatrei). Secolul 20 aduce cele mai multe schimbări în forma şi consistenţa sprâncenelor, evoluţia lor putând fi văzută pe aproape orice site de estetică facială şi nu e în intenţia mea să comentez aceste aspecte din punct de vedere istoric.[4]

            Ce înseamnă în zilele noastre sprâncenele? Ei bine, ele au devenit o sursă mare de venituri, beneficiind de game foarte variate de produse de îngrijire sau de reconstruire, de imagini iconice în media, de polemici estetice etc. Ce se află însă în spatele dorinţei noastre de a avea un anumit tip de sprânceană şi de ce avem la diferite vârste anumite schimbări în forma naturală a sprâncenelor?

             Ȋn primul rând, conform morfopsihologiei [5] sprâncenele indică în principal modul în care luăm decizii şi cum ne raportăm la planul practic /decizional/ ideal al vieţii, dar şi modul nostru de a relaţiona. Astfel că putem vorbi de partea practică a sprâncenei - cea dinspre nas, partea decizională - partea mediană şi partea idealistă - "coada" sprâncenei. Forma lor arată un anumit tipar relaţional şi anumite moduri de percepţie ale individului - existând conform metodei Face Keys 10 forme de sprâncene.

 

            La ce suntem deci atenţi atunci când alegem forma unei sprâncene?

            Prima regulă pentru a nu o "da" în bară este să vedem care este forma naturală a sprâncenelor noastre - arcuite, frânte, ascendente, descendente, drepte, lungi, scurte?  Forma este dată de mişcările muşchilor care mişcă sprâncenele noastre în urma impulsurilor venite de la creier, ca urmare a reacţiilor noastre la diverşi stimuli. Forma lor reflectă deci anumite procese fizice, biomecanice. De aceea dacă vom înlătura părul din sprânceană şi vom redesena forma lor altfel, volumele muşchilor vor continua să indice vechea formă, dar dacă procesul de a menţine noua formă este suficient de lung, pot apărea schimbări de comportament şi de volume musculare, linia muşchilor începând să urmeze noua formă.

            Orice schimbare drastică a formei sau culorii sprâncenelor este semnul unui conflict interior ce se cere rezolvat: cine sunt cu adevărat versus drept cine sunt perceput. De aceea schimbarea - chiar dacă făcută iniţial doar la nivel fizic, nu se va opri doar la acest nivel! Schimbarea va antrena după sine alte două schimbări: una în modul în care mă percep ceilalţi şi cealaltă va fi o schimbare în percepţia de sine, va afecta deci simţul propriocepţiei Dacă această schimbare este menţinută suficient timp (cam 60 de zile), ea va avea drept consecinţe şi schimbări de comportament.

            Să luăm un exemplu concret! O persoană cu sprâncene subţiri şi arcuite, rotunjite va fi percepută ca fiind o persoană care are o anumită doză de inocenţă şi de blândeţe, fiind uşor de uimit, acceptând multe informaţii cu uşurinţă, o persoană maleabilă şi adaptabilă. Presupunând că acesta este formatul natural al sprâncenelor, dacă acesta este modificat şi sprânceana este îngroşată şi transformată rotunjimea în colţ bine definit, cu un unghi mai îngust, persoana respectivă va fi percepută ca una care nu se lasă uşor manipulată, cu o doză crescută de rapiditate în luarea deciziilor, cu multă personalitate şi posibil şi o doză de rigiditate. Mai pe româneşte va fi percepută ca un leu, când ea de fapt e o pisicuţă. Evident că va fi tratată ca atare, ea nefiind obişnuită cu un astfel de tratament, ceea ce va duce la o perioadă de dificultăţi în relaţionare care se vor sfârşi fie când persoana va începe să se poarte cum o arată noua formă de sprânceană, fie când va reveni la vechea formă de sprânceană sau se va decide să facă schimbări mici treptat.

            Să reţinem deci ce antrenează principalele schimbări posibile în percepţia celorlalţi:

a) îngroşarea părţii dinspre nas şi conturarea ei cu îngustarea distanţei naturale dintre sprâncene - persoană practică, interesată de aspectele pragmatice ale vieţii, care nu dă foarte mare atenţie detaliilor, mă pot baza pe ea pentru a rezolva probleme practice (în care pune la propriu mâna şi face);

b) îngroşarea părţii de mijloc a sprâncenei şi accentuarea curburii, tinzând spre un unghi, estompând rotunjimea - persoana poate lua decizii rapid şi are o doză mare de hotărâre, poate fi impulsivă;

c) alungirea cozii sprâncenei mult către coada ochiului - persoana este idealistă, poate avea viziuni de viaţa utopice uneori, poate crede în soluţii prea puţin aplicabile la nivel practic, imediat;

d) modificarea liniei generale a sprâncenei din dreaptă în ascendentă până dincolo de jumătatea ei, apoi coborând - persoana îşi asumă uşor riscuri, poate fi aventurieră sau tentată de tot ce este nou, ieşit din comun, provocator;

e) îndepărtarea prea insistentă a părului din sprânceană din partea dinspre nas, mărirea spaţiului dintre sprâncene peste zona naturală - persoană foarte atentă la detalii, uneori chiar cu tendinţe critice, poate pierde din vedere imaginea de ansamblu, nu poate avea uşor o viziune asupra unei probleme, fiind distrasă de amănunte;

f) colorarea într-o nuanţă foarte închisă, chiar negru - persoană mai greu abordabilă, foarte voluntară şi uneori mai putin flexibilă în gândire;

g) decolorarea în nuanţe mult mai deschise decât nuanţa naturală - persoana va fi percepută ca uşor de convins, de manipulat, o persoană foarte caldă şi tolerantă, dar la limita de a îi lăsa pe ceilalţi să treacă peste voinţa ei.

            Una dintre ideile cele mai proaste este să intervenim cu lama şi să facem "dungi" în zona decizională a sprâncenei (zona de mijloc) sau să purtăm piercing în acea zonă. Vom constata că, în timp, luăm decizii contrare cu ceea ce am vrea sau neinspirate sau pur şi simplu nu putem lua decizii uşor, că relaţiile noastre - mai ales cele de familie - se pot deteriora, că poate creşte gradul de agresivitate sau de derută. Una dintre cele mai bune fizionomiste, Patrician McCarthy relatează un episod în care fata adolescentă a unei prietene, fată dezvoltată normal, un copil integrat social şi cu rezultate bune la şcoală a avut proasta inspiraţie să îşi facă piercing în sprâncene doar pentru a îşi enerva mama şi pentru că i se părea "cool". Rezultatul a fost o creştere a comportamentului violent verbal şi a mâniei şi o deteriorare a relaţiilor familiale, şcolare şi de prietenie, deşi niciunul dintre factorii din mediul familial sau şcolar nu se schimbaseră. Chiar dacă i-a fost greu să creadă, fata a acceptat să încerce ca timp de cel puţin o săptămână să încerce să nu mai poarte piercingul şi evident, nu a mai simţit nevoia să se certe tot timpul, nici să conteste orice. Este doar un mic exemplu despre ce poate face cunoaşterea fizionomiei şi cum ne poate ajuta!

            Este clar că nu este o idee fericită să ne "meşterim" singuri sprâncenele prin metode invazive şi nici schimbându-le drastic forma sau grosimea şi nici să le dăm pe mâna oricui. Un make-up artist priceput ar trebui să aibă cunoştinţe foarte bune şi de fizionomie şi chiar dacă nu ştie ce antrenează din punct de vedere psihic sau al percepţiei sociale schimbarea formei şi a culorii, să ştie ce se încadrează în liniile feţei cel mai bine, astfel încât ele să fie echilibrate şi să pună în valoare contururile musculare. Este bine să aflăm mai întâi ce ne nemulţumeşte la forma, culoarea sau textura sprâncenelor noastre şi să efectuăm schimbările în acord şi cu personalitatea noastră, pentru că altfel, deşi poate mulţumiţi/mulţumite de cum arată, s-ar putea să nu ne simţim confortabil cu noi în relaţiile cu ceilalţi.

            De ce simţim nevoia de a accentua sprâncenele, ochii şi gura este pentru că ele sunt puncte care dacă apar prin contrast de culoare pe o faţă mai în vârstă, pot da impresia de tinereţe. Totul este să găsim măsura cea mai potrivită în care să o facem, astfel încât să păstrăm în armonie elementele faciale, tonurile pielii şi ale părului din sprâncene şi schimbările să vină dintr-o nevoie firească şi nu din impulsuri datorate modei sau simpatiei pentru anumite personaje celebre sau persoane admirate. 

             Aşa că, data viitoare când aţi dori să faceţi schimbări importante în înfăţişarea dumneavoastră, vă recomand consultarea unui fizionomist înaintea make-up artistului, pentru că fizionomistul vă poate ajuta să vă cunoaşteţi mai bine şi să înţelegeţi ce semnale vă dă subconştientul dumneavoastră prin această dorinţă de schimbare.

Dacă ţi-a plăcut acest articol distribuie-l!

Surse:

---

[1] https://www.persee.fr/doc/psy_0003-5033_2004_num_104_2_29665, de la p.235;

https://www.nature.com/articles/s41559-018-0528-0?utm_medium=affiliate&utm_source=commission_junction&utm_campaign=3_nsn6445_deeplink_PID9125825&utm_content=deeplink  (şi altele)

[2] https://web.mit.edntru/sinhalab/Papers/sinha_eyebrows.pdf

[3] https://www.lci.fr/insolite/la-question-de-la-semaine-pourquoi-la-joconde-na-t-elle-pas-de-sourcils-1532942.html

[4] Aici puteţi vedea unul dintre cele mai relevante clipuri în acest sens : https://www.cosmopolitan.fr/,100-ans-d-une-histoire-du-courcil-resumee-en-4-minutes,1987173.asp

[5] Acest articol foloseşte în principal elementele metodei de citire facială Face Keys - https://www.facekeys.ro/

Articol de prof. dr. Corina Chelaru

Face Keys Romania

Kuuki o yomu - citirea intuitivă contextuală sau cum să supravieţuieşti în Japonia

            Să începem cu un mic test. Presupunând că te afli în următoarele situaţii, cum alegi să reacţionezi:

- când urci pe scara rulantă: urci oricum, pentru că te grăbeşti sau urci lăsând  întotdeauna loc pentru alţii care ar dori să circule pe lângă tine?

- când te afli într-o cameră şi cineva spune că e cald, te ridici să deschizi o fereastră sau te mulţumeşti să aprobi politicos constatarea celuilalt, fără a întreprinde ceva?

- dacă adresezi cuiva o invitaţie şi acesta doar te priveşte inexpresiv, continui să ceri o confirmare sau îţi retragi invitaţia?

            Modul în care reacţionăm în toate situaţiile asemănătoare din viaţa noastră depinde de capacitatea noastră de a "citi atmosfera" unui loc.

            Japonia este una dintre ţările în care comunicarea este majoritar indirectă şi mesajele sunt deduse, de aceea abilitatea de a înţelege semnalele mediului şi cunoaşterea legilor nescrise ale vieţii sociale sunt esenţiale pentru a trăi în armonie cu societatea şi pentru a fi acceptat. Toate acestea fac parte din ceea ce japonezii numesc kuuki o yomu - o abilitate vitală în societatea niponă şi nepreţuită oriunde te-ai afla în lume.

            Kuuki o yomu (echivalentul lui "a citi printre rânduri) desemnează capacitatea unei persoane de a anticipa consecinţele cuvintelor pe care le va spune, ale gesturilor pe care le va face în interacţiunea cu ceilalţi, corelându-le cu statutul social şi situaţia în care se găseşte. Lipsa acestei capacităţi poate duce la ruinarea relaţiilor sociale sau la falimentul afacerilor. Acest concept este atât de înrădăcinat în viaţa japonezilor încât se regăseşte inclusiv în tehnologie - începând cu recunoaşterea facială şi terminând cu industria jocurilor electronice.

            Mare parte din această capacitate presupune perceperea şi înţelegerea semnalelor non-verbale. David Matsumoto, profesor de psihologie la San Francisco State University, specializat în comunicare non-verbală şi interculturală atrage atenţia că studiul micro-expresiilor faciale este una dintre cheile care face posibilă kuuki o yomu. Observarea concordanţei dintre mesajul verbal şi cel non-verbal este importantă în orice interacţiune socială, mai cu seamă în viaţa profesională.

            Atunci când, de exemplu, un client îţi spune că este mulţumit de munca ta, dar mesajul verbal este însoţit de o zvâcnire a buzei sau de o ridicare a sprâncenei, acesta poate fi un semnal puternic că dincolo de cuvinte există o altă stare şi că nu aceea e realitatea.

            "Tăcerea este un indiciu non-verbal. Schimbarea poziţiei este tot un indiciu non-verbal. Un zâmbet social poate fi un alt indiciu. Toate acestea fac parte din "pachetul" non-verbal care contribuie la înţelegerea contextului, spune Matsumoto.

            Dacă pentru un străin poate părea obositor şi aproape imposibil să fie atent la toate aceste detalii, japonezii acordă o mare atenţie acestor aspecte, ceea ce a făcut să înflorească o adevărată industrie care furnizează cursuri, workshopuri şi consultanţă pentru descifrarea micro-expresiilor şi a semnalelor non-verbale.

            Pe lângă acestea este necesară cunoaşterea contextului, care este cu atât mai importantă într-o ţară ca Japonia, în care întreaga cultură şi relaţiile umane sunt intens contextualizate. Citirea contextuală este atât de înrădăcinată în cultura japoneză, încât au apărut şi jocuri video pe această temă. Nintendo Switch a lansat luna trecută Kuukiyomi: Consider It, în care jucătorii sunt puşi în peste 100 de situaţii delicate şi punctaţi în funcţie de capacitatea de citire contextuală. Spre exemplu, într-unul dintre scenarii te afli într-un tren şi stai pe un scaun, alături de tine fiind un scaun gol. Apare un cuplu, deci, ce faci? Dacă citeşti corect contextul, te ridici şi îi laşi împreună. "Ai şansa astfel să îţi perfecţionezi abilităţile sau să înfrunţi tradiţia şi să vezi rezultatele. Iar într-o ţară în care totul funcţionează pe citirea contextuală asta poate constitui o mare uşurare", spune Hatta Takeshita, dezvoltatorul jocului. "Cei mai mulţi japonezi aleg deliberat să nu ţină cont de citirea contextuală în acest joc", comentează el.

            Cum poţi să citeşti mai bine intuitiv contextul, mai ales dacă nu deţii cheile culturale sau cunoaşterea necesară? "O bună parte din aceasta înseamnă să te pui în locul celuilalt" spune Shinobu Kitayama, editorul "Journal of Personality and Social Psychology". Chiar şi atunci când ţi se pare stresant, stai liniştit, căci aceste abilităţi se cultivă, iar practica te ajută să le perfecţionezi. Yoko Hasegawa, profesor de limbă japoneză la Universitatea din California, Berkeley, recomandă "încercarea şi eroarea în procesul socializării" şi "cultivarea dorinţei de a se purta ca ceilalţi" pentru dezvoltarea empatiei şi a receptivităţii.

            A fi atent, conştient şi prezent în receptarea tuturor semnalelor non-verbale şi a pune întrebări despre ce se aşteaptă într-o anumită situaţie sunt soluţiile pe care le propune Rochell Kopp, proprietara Japan Intercultural Consulting, o firmă de training intercultural.

            Kuuki o yomu ne obligă să acordăm atenţie semnalelor persoanelor din jurul nostru şi să procesăm aceste informaţii. Ne obligă să rămânem conectaţi la natura noastră umană, la forma de comunicare cea mai autentică şi veche: comunicarea non-verbală.

Articol de prof. dr. Corina Chelaru

Face Keys România

Surse:  https://www.bbc.co.uk - "How reading the air keeps Japan running", Bryan Lufkin

             https://ryutokyo.com/the-art-of-reading-the-air

Te-ar putea interesa şi…

·       Tu câte chipuri crezi că poţi să recunoşti?
·       Până la 30 de ani, tot căpătăm experienţă în a recunoaşte chipuri
·       Gestul OK - istorie şi semnificaţii
·       Încruntarea activă şi încruntarea statică
·       Neuroştiinţa din spatele lui "vreau", "nu vreau" şi "îmi doresc"

Selfie cu... efecte adverse

Cine nu şi-a făcut măcar un selfie?!? Dar deja fenomenul a devenit mult mai elaborat decât ne-am imagina. Nu mai este vorba doar despre un click şi un save. Există... consecinţe. Şi unele serioase! 

Lumina albastră emisă de sartphone deteriorează pielea, grăbind procesul de îmbătrânire - arată un studiu realizat de Avon. Potrivit cercetării, femeile stau mai mult cu telefonul în mână şi camera foto pe poziţii. 25% dintre femeile cu vârste cuprinse între 18 şi 34 de ani petrec, în medie, 7 ore pe zi folosind telefonul. 

Atenţie însă! În acest caz photoshopul nu mai are nicio putere. Potrivit unuia dintre doctorii care au participat la cercetare, lumina albastră poate penetra stratul dermic, cel mai profund strat al pielii unde sunt produse colagenul şi elastina, făcând pielea mai subţire şi mai fragilă. Expunerea excesivă la o asemenea lumină poate cauza leziuni oxidative la nivelul pielii. Totuşi, se pare că există o mică soluţie - să folosiţi în rutina de îgrijire a pielii vitamina C, care are proprietăţi antioxidante ce neutralizează leziunile provocate de această expunere. 

Pe de altă parte, potrivit unui alt studiu, selfie-urile ne schimbă trăsăturile faciale cu până la 30%. Conform unui sondaj prezentat de Academia Americană de Chirurgie Plastică şi de Reconstrucţie a Feţei, 55% dintre medicii specialişti în chirurgie plastică au declarat în 2017 că au avut pacienţi care au vrut să-şi facă operaţie estetică, pentru a da mai bine... în selfie-uri. 

Pentru a arăta cât de cât normal, ar trebui să avem o mână lungă de un metru şi jumătate, potrivit cercetătorilor din California. Experţii au constatat că o poză realizată de la distanţa de 30 de centimetri face ca nasul bărbaţilor să pară cu o treime mai mare decât e în realitate, în timp ce în cazul femeilor apare o distorsiune similară, de 29%. 

Şi să nu uităm nici de... selfită - deja o boală, recunoscută de psihologi. Selfita, definită ca nevoia obsesivă de a publica selfie-uri, a fost confirmată de psihologi drept tulburare mintală. Selfita la nivel limită cuprinde acele persoane care îşi fac selfie-uri de cel puţin trei ori pe zi, dar nu le publică pe reţelele de socializare. În faza acută a bolii, oamenii publică online selfie-urile. Iar în etapa cronică, resimt o nevoie incontrolabilă de a-şi face fotografii şi de a le publica online de cel puţin şase ori pe zi. 

Oamenii de ştiinţă au descoperit că persoanele care suferă de selfită au nevoie de atenţie şi de multe ori manifestă o lipsă de încredere în sine. De asemenea, speră ca prin publicarea imaginilor cu ei înşişi să îşi îmbunătăţească statutul social şi să fie integrate într-un grup. 

Şi ca să încheiem tot cu... sprâncenele ridicate, printre alte tulburări mintale asociate tehnologiei, identificate în ultimii ani, se numără şi nomofobia, frica de a nu fi în apropierea unui telefon mobil, tehnoferenţa, interpunerea constantă a tehnologiei în viaţa de zi cu zi şi cyberhondria, senzaţia de rău după căutarea în mediul online a unor simptome de boală. 

Articol de Alma B

Face Keys România

Te-ar putea interesa şi…

·       Un nou sindrom! Anxietatea... bateriei descărcate

·       nouă tulburare... smart: Dismorfia Snapchat

·       Homo-smartphonicus

·       Topul ţărilor în care oamenii zâmbesc cel mai mult în selfie-uri

·       Telefonul mobil - unul dintre principale motive de gelozie la români

·       Frumuseţea, prin ochii privitorului de selfie-uri

Gestul OK - istorie şi semnificaţii

Gestul OK sau "perfect", "în regulă" este unul dintre cele mai folosite cuvinte din lume şi a fost popularizat în Statele Unite la începutul secolului al XIX-lea, iar sensul său este comun tuturor ţărilor vorbitoare de limbă engleză.

Se spune că OK este o abreviere de la "oll korrect", o scirere umoristică a "all correct", care ar fi apărut tot în secolul al XIX-lea, când umoriştii erau reunoscuţi pentru faptul că făceau haz de cuvintele stâlcite ale politicienilor.

Potrivit unei alte teorii, această abreviere ar fi apărut în Războiul de secesiune din America (1861 - 1865). În acea perioadă, în Nord, decesele de pe front erau trecute pe nişte tăbliţe afişate în văzul soldaţilor pentru a-i ţine la curent cu tot ce se petrecea pe câmpul de luptă şi, constant, apăreau anunţuri de genul "200 kills", "300 kills". Spre sfârşitul războiului însă, au fost şi zile în care nu existau victime, aşa că pe tăbliţă apărea "0 kills", care - după câteva scrieri - a fost scurtat în "OK".

Iar o altă variantă îl indică drept inventator al cuvântului pe editorul publicaţiei „Boston Morning Post”, care avea obiceiul să creeze acronime pentru cititorii săi. El obișnuia să treacă în articolele sale „NG” - no good (nu e bine), „OW” - all right (în regulă), „OFM” - our first men (primii oameni) sau „GC” - gin cocktail. În 1839, în timpul unei dispute cu rivalii de la „Providence Journal”, a scris acel „OK”, care, după cum a explicat chiar el, însemna „all correct”.

În România, gestul s-a răspândit rapid după revoluţia din '89. Dar, în anumite locuri, el are alte origini şi conotaţii.

De pildă, în Franţa şi Belgia înseamnă şi "zero", şi "nimic". De exemplu, într-un restaurant, chelnerul a condus un cuplu la masă şi a întrebat: "E bună această masă?", iar oamenii au răspuns cu gestul OK şi el a reacţionat rapid: "Păi, dacă nu vă place aici, vă putem găsi altă masă..." El a interpretat semnul OK ca "zero, lipsit de valoare" - altfel zis s-a gândit că nu le plăcea masa.

Mare atenţie însă dacă ajungeţi în Brazilia sau în alte câteva ţări din America de Sud! Acolo, gestul este ofensator! Înseamnă un anumit orificiu al corpului uman.

În Japonia, acelaşi gest poate să însemne "bani". Drept urmare, dacă faceţi afaceri acolo şi exprimaţi acest gest în sensul de OK, un japonez ar putea crede că îi cereţi mită! Pe de altă parte, un turc ar putea considera semnul o înjurătură, iar în ţările arabe este utilizat extrem de rar şi este fie un semnal de ameninţare, fie o obscenitate.

Aşadar, aveţi grijă ca totul să fie OK când faceţi semnul... OK!

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: Allan & Barbara Pease - "Limbajul trupului în mediul de afaceri"  

Te-ar putea interesa şi…

• Încruntarea activă şi încruntarea statică
• Limbajul trupului - sfaturi pentru o colaborare reușită
• Și emoticoanele au... două tăișuri
• Și modul în care oferi cartea de vizită este o... carte de vizită!

Cursul despre fericire

Programele şcolare sau cele din universităţi includ tot felul de minunăţii de materii. Unele merg însă şi mai departe şi se transformă nu în subiect de articol, pentru rubrica "ciudăţenii", ci într-o surpriză frumoasă! Iar un exemplu în acest sens este Universitatea Bristol, care a devenit prima instituţie de învăţământ superior din Marea Britanie ce a introdus în programa sa de studiu un curs despre...  fericire, un curs în care studenţilor le sunt predate strategii pentru a avea o viaţă mai împlinită.

Cursul "Ştiinţa fericirii" este opţional, durează 10 săptămâni, prezintă cele mai recente studii şi cercetări realizate în domeniul psihologiei şi neuroştiinţelor şi explorează ce este fericirea şi cum poate fi obţinută. 

La acest curs, vor fi analizate o serie de chestiuni importante - dacă fericirea se află în gene şi poate fi cu adevărat modificată, modul în care mintea omenească distorsionează fericirea şi rolul pe care cultura îl are în apariţia fericirii. De asemenea, studenţii vor reflecta la modul în care vor putea dobândi experienţe de viaţă, nu bunuri materiale, şi vor învăţa cum să îşi reseteze nivelul de fericire personală.

Materia a fost introdusă în programa Universităţii Bristol în contextul îngrijorărilor tot mai mari apărute în Marea Britanie în legătură de sănătatea mintală şi bunăstarea studenţilor. În ultimii ani, 94% dintre universităţile britanice au anunţat că au remarcat o creştere spectaculoasă a numărului de tineri care au încercat să contacteze serviciile de consiliere psihologică.

Cursul se inspiră dintr-o iniţiativă similară adoptată de Universitatea Yale din Statele Unite.

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: Agerpres

Te-ar putea interesa şi…

• Gena fericirii
• Zâmbetul Mona Lisei
• Fericirea din farfurie
• Câţi...bani aduc fericirea?

Tu câte chipuri crezi că poţi să recunoşti?

Aceasta este întrebarea! Iar răspunsul surprinzător vine, desigur, de la oamenii de ştiinţă care au făcut un studiu pe această temă. Ei au descoperit că pământenii sunt capabili să recunoască, în medie, 5.000 de chipuri. 

Nu vă gândiţi însă numai la străinii din autobuz sau din metrou. Întră aici şi membrii familiei, prietenii sau persoanele publice văzute în mass media.

Studiul - realizat de o echipă de oameni de ştiinţă de la universitatea britanică din York - demonstrează că abilităţile noastre de recunoaştere facială ne permit să distingem în fiecare zi mii de feţe întâlnite în locuri aglomerate sau văzute pe ecranele telefoanelor mobile ori ale televizoarelor.

Pentru această cercetare, echipa de oameni de ştiinţă le-a solicitat participanţilor să noteze câte chipuri îşi amintesc din viaţa personală. Voluntarii au fost apoi invitaţi să facă acelaşi lucru cu cei pe care îi recunoşteau, fără să-i ştie însă personal. De asemenea, li s-au arătat mii de imagini cu persoane celebre - două poze ale fiecăruia, din motive de coerenţă - şi au fost întrebaţi pe câţi i-au recunoscut. Iar fiecare participanţi testat şi-a putut aminti între o mie şi zece mii de chipuri. Iar media a fost de 5.000.

Pentru cercetători, cifra - o premieră bazată pe "vocabularul facial" uman - ar putea contribui la dezvoltarea software-ului de recunoaştere facială care este din ce în ce mai utilizat în aeroporturi şi în cadrul investigaţiilor criminale. Iar pentru cei care vor să îi şi citească pe cei pe care îi recunosc există cursul de morfopsihologie Face Keys - de corelare a trăsăturilor faciale cu personalitatea - un curs care te învaţă să priveşti inteligent şi să comunici eficient!

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: Agerpres

Te-ar putea interesa şi…

• Prosopagnosia sau "orbirea faţă de feţe"
• Până la 30 de ani, tot căpătăm experienţă în a recunoaşte chipuri
• De la recunoaştere facială la recunoaştere prin vibrația craniului
• Mă bucur să te REcunosc!