Se afișează postările cu eticheta evolutie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta evolutie. Afișați toate postările

duminică, 16 august 2020

„Foaie verde, flori mărunte, mândra mea, sprâncene multe..."

             Ȋntotdeauna doamnele şi domnişoarele au acordat o mare importanţă chipului lor şi au încercat să îi îmbunătăţească formele, volumele, culorile sau să încerce chiar să schimbe anumite elemente. Unele se pot schimba mai uşor prin redesenare sau colorare, cum ar fi sprâncenele sau buzele, altele, cum ar fi nasul sau ochii, cu ajutorul jocurilor de umbre şi lumini ale machiajului, volumele şi formele osoase fiind cele mai greu de corectat vizual.

            Dacă înainte de "era COVID" ne preocupam ca întreaga faţă să exprime un tot armonios prin machiaj, iată că portul impus al măştilor a mutat interesul de pe partea de jos a feţei, pe cea de sus, rămasă la vedere şi care s-a văzut nevoită să preia cât mai mult din expresivitatea părţii inferioare, acoperită de voie, de nevoie!

            Aşa se face că elementele faciale din etajul facial superior - fruntea, sprâncenele, ochii au ajuns vedete în comunicare şi că am realizat cât de multe pot ele transmite la nevoie!

            Şi dintre cele trei elemente menţionate, cele mai vizibile şi mobile sunt sprâncenele, fără imaginea cărora semenii noştri nu pot descifra integral şi corect emoţiile exprimate pe faţa noastră. De altfel, rolul lor în comunicarea nonverbală a fost demonstrat prin numeroase studii[1]. Dacă iniţial strămoşii noştri au avut zona arcadelor mult mai dezvoltată pentru a îşi manifesta agresivitatea şi dominanţa, cu timpul ea s-a retras şi părul s-a restrâns la zona sprâncenelor, iar muşchii au devenit mult mai fini şi mai mobili, deoarece, pe lângă rolul de protecţie a ochilor, ei au căpătat un rol esenţial în stabilirea relaţiilor sociale. Şi nu numai! Ele ne dau identitate şi expresivitate. Ca să vă faceţi o idee despre cât impact au sprâncenele în percepţia celorlalţi, vă invit să aruncaţi o privire aici:

https://www.buzzfeed.com/jamiejones/how-damn-important-eyebrows-actually-are

 

            Pentru că se pare că rolul lor în comunicare ar fi chiar mai important decât cel al ochilor (conform unui studiu al Masachussetts Institute of Technology) [2], haideţi să aflăm câte ceva despre ele şi mai ales despre ce pot spune ele despre cel sau cea care le poartă.

            Ele cresc în mod natural la un om sănătos cu o desime variind între 250 - 1000 de fire de păr pe sprânceană, având un ciclu de regenerare de aproximativ patru luni (fiecare fir se regenerează complet în acest interval) şi sunt strâns legate de...vocea noastră! Astfel, ele se coordonează cu intonaţia noastră: cu cât utilizăm un ton mai ridicat, cu atât sprâncenele noastre se ridică şi invers. Atunci când ele exprimă o emoţie spontană cum ar teama sau surpriza, ele se mişcă în mod simetric, pe când atunci când sunt legate de o emoţie intenţională, cum ar fi curiozitatea sau perplexitatea, se mişcă doar una dintre ele.

            Sprâncenele se leagă atât de percepţiile noastre, cât şi de acţiuni, iar fiecare zonă a lor are legătură cu anumite domenii din viaţa noastră (cu activităţile practice, cu deciziile pe care le luăm sau cu idealismul), de aceea orice îngustare sau îngroşare a lor într-o anumită porţiune dacă se întâmplă natural arată un proces de schimbare interioară, a tiparelor de reacţie şi comportamentale, iar dacă este artificială semnalează anumite dorinţe de reformulare interioară şi determină în timp schimbarea comportamentelor ca urmare a schimbării percepţiei celorlalţi asupra noastră. Astfel că, dacă vom avea curiozitatea să ne uităm la modul în care forma şi densitatea sprâncenelor, ba chiar şi culoarea lor au evoluat în timp, vom constata că ele sunt într-o strânsă corespondenţă cu anumite cutume sociale, standarde şi tipare ale epocii respective.

            Este important de precizat că modul în care se răresc sprâncenele sau direcţia în care cresc firele de păr depind în mare măsură de activitatea muşchilor care acţionează sprânceana (frontal, corugator, orbicular şi procerus), dar şi de vârstă, stare de sănătate şi...de obiceiurile estetice! 

            Deoarece de-a lungul istoriei preocuparea pentru modificarea formei sau culorii sprâncenelor a fost specifică femeilor, putem vedea cum a evoluat statutul şi percepţia lor în societate în funcţie de specificul fiecărei epoci. Dacă, de exemplu, în perioada Renaşterii, sprâncenele erau epilate total, uneori chiar şi o bună parte din părul de pe frunte, astfel încât să se creeze acea impresie de frunte "pură" şi înaltă, care să înlăture dintr-o femeie orice legătură cu regnul animal, proclamând supremaţia omului, a gândirii (celebra Monalisa este înfăţişată fără sprâncene, deşi studii mai recente arată că ea ar fi fost totuşi pictată cu sprâncene extrem de subţiri, care ar fi dispărut în timp de pe pânză, ca efect al schimbărilor de pigmenţi şi de culoare [3]), în schimb în epoca victoriană femeile din înalta societate îşi lăsau sprâncenele să crească cât mai dese şi naturale, deoarece orice formă de machiaj era considerată ca un semn al prostituatelor. Totodată majoritatea civilizaţiilor antice (egiptenii, grecii, romanii) prefera sprâncenele bine conturate, uneori alungite sau unite, de culoare cât mai închisă, uneori de-a dreptul aşa-numita "sprânceană unică", în care nu exista spaţiu de separare între sprâncene, ceea ce vorbeşte despre accentuarea personalităţii şi a evidenţierii ei. Femeile Antichităţii au jucat de multe ori roluri istorice şi în mitologiile acestor popoare nu lipsesc imaginile importante de roluri feminine, reprezentate cu nişte sprâncene bine definite, unele devenite celebre (precum sprâncenele Cleopatrei). Secolul 20 aduce cele mai multe schimbări în forma şi consistenţa sprâncenelor, evoluţia lor putând fi văzută pe aproape orice site de estetică facială şi nu e în intenţia mea să comentez aceste aspecte din punct de vedere istoric.[4]

            Ce înseamnă în zilele noastre sprâncenele? Ei bine, ele au devenit o sursă mare de venituri, beneficiind de game foarte variate de produse de îngrijire sau de reconstruire, de imagini iconice în media, de polemici estetice etc. Ce se află însă în spatele dorinţei noastre de a avea un anumit tip de sprânceană şi de ce avem la diferite vârste anumite schimbări în forma naturală a sprâncenelor?

             Ȋn primul rând, conform morfopsihologiei [5] sprâncenele indică în principal modul în care luăm decizii şi cum ne raportăm la planul practic /decizional/ ideal al vieţii, dar şi modul nostru de a relaţiona. Astfel că putem vorbi de partea practică a sprâncenei - cea dinspre nas, partea decizională - partea mediană şi partea idealistă - "coada" sprâncenei. Forma lor arată un anumit tipar relaţional şi anumite moduri de percepţie ale individului - existând conform metodei Face Keys 10 forme de sprâncene.


 

            La ce suntem deci atenţi atunci când alegem forma unei sprâncene?

            Prima regulă pentru a nu o "da" în bară este să vedem care este forma naturală a sprâncenelor noastre - arcuite, frânte, ascendente, descendente, drepte, lungi, scurte?  Forma este dată de mişcările muşchilor care mişcă sprâncenele noastre în urma impulsurilor venite de la creier, ca urmare a reacţiilor noastre la diverşi stimuli. Forma lor reflectă deci anumite procese fizice, biomecanice. De aceea dacă vom înlătura părul din sprânceană şi vom redesena forma lor altfel, volumele muşchilor vor continua să indice vechea formă, dar dacă procesul de a menţine noua formă este suficient de lung, pot apărea schimbări de comportament şi de volume musculare, linia muşchilor începând să urmeze noua formă.

            Orice schimbare drastică a formei sau culorii sprâncenelor este semnul unui conflict interior ce se cere rezolvat: cine sunt cu adevărat versus drept cine sunt perceput. De aceea schimbarea - chiar dacă făcută iniţial doar la nivel fizic, nu se va opri doar la acest nivel! Schimbarea va antrena după sine alte două schimbări: una în modul în care mă percep ceilalţi şi cealaltă va fi o schimbare în percepţia de sine, va afecta deci simţul propriocepţiei Dacă această schimbare este menţinută suficient timp (cam 60 de zile), ea va avea drept consecinţe şi schimbări de comportament.

            Să luăm un exemplu concret! O persoană cu sprâncene subţiri şi arcuite, rotunjite va fi percepută ca fiind o persoană care are o anumită doză de inocenţă şi de blândeţe, fiind uşor de uimit, acceptând multe informaţii cu uşurinţă, o persoană maleabilă şi adaptabilă. Presupunând că acesta este formatul natural al sprâncenelor, dacă acesta este modificat şi sprânceana este îngroşată şi transformată rotunjimea în colţ bine definit, cu un unghi mai îngust, persoana respectivă va fi percepută ca una care nu se lasă uşor manipulată, cu o doză crescută de rapiditate în luarea deciziilor, cu multă personalitate şi posibil şi o doză de rigiditate. Mai pe româneşte va fi percepută ca un leu, când ea de fapt e o pisicuţă. Evident că va fi tratată ca atare, ea nefiind obişnuită cu un astfel de tratament, ceea ce va duce la o perioadă de dificultăţi în relaţionare care se vor sfârşi fie când persoana va începe să se poarte cum o arată noua formă de sprânceană, fie când va reveni la vechea formă de sprânceană sau se va decide să facă schimbări mici treptat.

            Să reţinem deci ce antrenează principalele schimbări posibile în percepţia celorlalţi:

a) îngroşarea părţii dinspre nas şi conturarea ei cu îngustarea distanţei naturale dintre sprâncene - persoană practică, interesată de aspectele pragmatice ale vieţii, care nu dă foarte mare atenţie detaliilor, mă pot baza pe ea pentru a rezolva probleme practice (în care pune la propriu mâna şi face);

b) îngroşarea părţii de mijloc a sprâncenei şi accentuarea curburii, tinzând spre un unghi, estompând rotunjimea - persoana poate lua decizii rapid şi are o doză mare de hotărâre, poate fi impulsivă;

c) alungirea cozii sprâncenei mult către coada ochiului - persoana este idealistă, poate avea viziuni de viaţa utopice uneori, poate crede în soluţii prea puţin aplicabile la nivel practic, imediat;

d) modificarea liniei generale a sprâncenei din dreaptă în ascendentă până dincolo de jumătatea ei, apoi coborând - persoana îşi asumă uşor riscuri, poate fi aventurieră sau tentată de tot ce este nou, ieşit din comun, provocator;

e) îndepărtarea prea insistentă a părului din sprânceană din partea dinspre nas, mărirea spaţiului dintre sprâncene peste zona naturală - persoană foarte atentă la detalii, uneori chiar cu tendinţe critice, poate pierde din vedere imaginea de ansamblu, nu poate avea uşor o viziune asupra unei probleme, fiind distrasă de amănunte;

f) colorarea într-o nuanţă foarte închisă, chiar negru - persoană mai greu abordabilă, foarte voluntară şi uneori mai putin flexibilă în gândire;

g) decolorarea în nuanţe mult mai deschise decât nuanţa naturală - persoana va fi percepută ca uşor de convins, de manipulat, o persoană foarte caldă şi tolerantă, dar la limita de a îi lăsa pe ceilalţi să treacă peste voinţa ei.

            Una dintre ideile cele mai proaste este să intervenim cu lama şi să facem "dungi" în zona decizională a sprâncenei (zona de mijloc) sau să purtăm piercing în acea zonă. Vom constata că, în timp, luăm decizii contrare cu ceea ce am vrea sau neinspirate sau pur şi simplu nu putem lua decizii uşor, că relaţiile noastre - mai ales cele de familie - se pot deteriora, că poate creşte gradul de agresivitate sau de derută. Una dintre cele mai bune fizionomiste, Patrician McCarthy relatează un episod în care fata adolescentă a unei prietene, fată dezvoltată normal, un copil integrat social şi cu rezultate bune la şcoală a avut proasta inspiraţie să îşi facă piercing în sprâncene doar pentru a îşi enerva mama şi pentru că i se părea "cool". Rezultatul a fost o creştere a comportamentului violent verbal şi a mâniei şi o deteriorare a relaţiilor familiale, şcolare şi de prietenie, deşi niciunul dintre factorii din mediul familial sau şcolar nu se schimbaseră. Chiar dacă i-a fost greu să creadă, fata a acceptat să încerce ca timp de cel puţin o săptămână să încerce să nu mai poarte piercingul şi evident, nu a mai simţit nevoia să se certe tot timpul, nici să conteste orice. Este doar un mic exemplu despre ce poate face cunoaşterea fizionomiei şi cum ne poate ajuta!

            Este clar că nu este o idee fericită să ne "meşterim" singuri sprâncenele prin metode invazive şi nici schimbându-le drastic forma sau grosimea şi nici să le dăm pe mâna oricui. Un make-up artist priceput ar trebui să aibă cunoştinţe foarte bune şi de fizionomie şi chiar dacă nu ştie ce antrenează din punct de vedere psihic sau al percepţiei sociale schimbarea formei şi a culorii, să ştie ce se încadrează în liniile feţei cel mai bine, astfel încât ele să fie echilibrate şi să pună în valoare contururile musculare. Este bine să aflăm mai întâi ce ne nemulţumeşte la forma, culoarea sau textura sprâncenelor noastre şi să efectuăm schimbările în acord şi cu personalitatea noastră, pentru că altfel, deşi poate mulţumiţi/mulţumite de cum arată, s-ar putea să nu ne simţim confortabil cu noi în relaţiile cu ceilalţi.

            De ce simţim nevoia de a accentua sprâncenele, ochii şi gura este pentru că ele sunt puncte care dacă apar prin contrast de culoare pe o faţă mai în vârstă, pot da impresia de tinereţe. Totul este să găsim măsura cea mai potrivită în care să o facem, astfel încât să păstrăm în armonie elementele faciale, tonurile pielii şi ale părului din sprâncene şi schimbările să vină dintr-o nevoie firească şi nu din impulsuri datorate modei sau simpatiei pentru anumite personaje celebre sau persoane admirate. 

             Aşa că, data viitoare când aţi dori să faceţi schimbări importante în înfăţişarea dumneavoastră, vă recomand consultarea unui fizionomist înaintea make-up artistului, pentru că fizionomistul vă poate ajuta să vă cunoaşteţi mai bine şi să înţelegeţi ce semnale vă dă subconştientul dumneavoastră prin această dorinţă de schimbare.

Dacă ţi-a plăcut acest articol distribuie-l!


Surse:

[1] https://www.persee.fr/doc/psy_0003-5033_2004_num_104_2_29665, de la p.235;

https://www.nature.com/articles/s41559-018-0528-0?utm_medium=affiliate&utm_source=commission_junction&utm_campaign=3_nsn6445_deeplink_PID9125825&utm_content=deeplink  (şi altele)

[2] https://web.mit.edntru/sinhalab/Papers/sinha_eyebrows.pdf

[3] https://www.lci.fr/insolite/la-question-de-la-semaine-pourquoi-la-joconde-na-t-elle-pas-de-sourcils-1532942.html

[4] Aici puteţi vedea unul dintre cele mai relevante clipuri în acest sens : https://www.cosmopolitan.fr/,100-ans-d-une-histoire-du-courcil-resumee-en-4-minutes,1987173.asp

[5] Acest articol foloseşte în principal elementele metodei de citire facială Face Keys - https://www.facekeys.ro/


Articol de prof. dr. Corina Chelaru

luni, 15 iulie 2019

Creierul femeilor versus creierul bărbaţilor


Nu mai este niciun secret că femeile şi bărbaţii gândesc diferit. Numai dacă ne gândim la frecventele divergenţe de opinie şi deja avem un argument. Iată însă că şi studiile vin în completarea acestei idei. 


Potrivit unei cercetări realizate în Statele Unite ale Americii, creierul femeilor este cu aproape 4 ani mai... tânăr în comparaţie cu vârsta persoanei respective, iar în cazul domnilor este cu peste 2 ani mai... bătrân decât etatea. În cadrul studiului, subiecţii au fost supuşi unor tomografii cu emisie de pozitroni, care au permis evaluarea fluxului de glucoză şi oxigen din creier. Creierul are nevoie de glucoză, substanţă folosită pe post de combustibil, iar modul în care creierul metabolizează glucoza dezvăluie informaţii importante despre vârsta metabolică a acestui organ. 
În urma acestei analize, oamenii de ştiinţă au constatat că, în cazul femeilor, creierul este mai tânăr, în medie, cu aproximativ 3,8 ani, decât vârsta metabolică, comparativ cu al bărbaţilor - mai mare cu 2,4 ani decât vârsta cronologică. 
"Creierul bărbaţilor nu îmbătrâneşte mai rapid, ci maturizarea lui are loc cu circa 3 ani mai târziu în comparaţie cu femeile, iar această diferenţă se menţine pe tot parcursul vieţii", a explicat unul dintre autorii studiului. 
Conform unei teorii avansate de cercetători, hormonii ar putea juca un rol important în configurarea metabolismului creierului la vârste fragede, iar maturizarea târzie reprezintă un factor de stres pentru creierul bărbaţilor.
Un alt studiu, realizat de cercetători din California, a avut în vedere şi fix ceea ce îi macină pe mulţi: diferenţele dintre creierul femeilor şi cel al bărbaţilor. Analiza a avut în vedere peste 46.000 de analize imagistice SPECT (tomografii computerizate cu emisii de fotoni), puse la dispoziție de nouă clinici americane. Iar concluziile au arătat că la doamne creierele erau mai active în mai multe zone decât ale domnilor, erau mai bine irigate, iar cea mai intensă activitate era la nivelul cortexului perifrontal, responsabil pentru concentrare și pentru controlul impulsurilor. Creierul femeii este mai activ decât la bărbați și în regiunea limbică, de unde se reglează dispoziția și unde se instalează anxietatea în anumite cazuri. De aceea, ele sunt mai predispuse la anxietate decât reprezentanții sexului opus. 
La bărbați, în schimb, cea mai intensă activitate este în regiunile responsabile pentru percepțiile vizuale și coordonare. De aceea, ei tind să fie mai atenți, mai ageri în situații de risc decât femeile. 
O altă echipă de cercetători, de la Universitatea din Pennsylvania, a scanat creierele a aproape 1.000 de bărbaţi şi femei şi a constatat şi alte diferenţe. 
Creierul bărbaţilor părea să aibă conexiuni din faţă către spate şi câteva ce unesc cele două emisfere. La femei, căile se încrucişează între stânga şi dreapta, ceea ce ar putea explica de ce ei tind, în general, să fie mai buni la a învăţa şi realiza o singură sarcină, în timp ce femeile sunt... multitasking. În cadrul studiului, femeile au obţinut un scor mai bun la atenţie, vocabular, memorie şi cogniţie socială, iar bărbaţii au excelat la procesarea spaţială şi la viteza senzitiv-motorie. 
Şi astfel oamenii de ştiinţă reuşesc să rezolve măcar câteva "De ce"-uri celebre. 

Articol de Alma B

Surse: Agerpres 
Science Daily 
BBC

Te-ar putea interesa şi…


luni, 8 iulie 2019

Sistemul care reconstruieşte chipuri umane în funcţie de voce


În era tehnologiei, inteligenţa artificială atinge performanţe ce păreau acum câteva decenii strict de domeniul SF. Mai nou, este nevoie doar de voce ca să reconstruim un chip uman. 


Cercetători americani de la MIT CSAIL (Computer Science & Artificial Intelligence Laboratory) au conceput un sistem de inteligenţă artificială capabil să genereze o imagine digitală a unei persoane în funcţie de vocea acesteia, după ce "ascultă" o scurtă înregistrare audio cu respectiva persoană. 
Sistemul, "botezat" Speech2Face, este o reţea neuronală - un computer care gândeşte într-un mod similar cu un creier uman - şi a fost "antrenat" de oamenii de ştiinţă folosind milioane de clipuri video de pe internet, în care vorbesc peste 100.000 de oameni diferiţi. Pornind de la această bază de date, Speech2Face a învăţat să facă asociaţii între timbrul vocii şi anumite trăsături ale feţei, apoi sistemul a fost folosit pentru a genera faţa care corespunde unei anumite înregistrări audio. 
Potrivit autorilor, reţeaua recunoaşte anumite caracteristici ale vocii care definesc în principal genul, vârsta şi etnia, elemente generale pentru mari categorii de oameni. "Astfel, acest model va produce chipuri care arată generic. El nu va produce imagini ale anumitor indivizi", notează cercetătorii. Chipurile generate de Speech2Face privesc drept înainte, au expresii neutre şi nu corespund exact persoanelor ale căror voci au fost analizate în cadrul studiului. 
La capitolul performanţă mai este, aşadar, de lucrat. Confruntat cu variaţii de limbă, sistemul a fost uşor de păcălit. De exemplu, când a ascultat un asiatic vorbind în chineză, sistemul a generat figura unui asiatic. Dar, atunci când aceeaşi persoană a vorbit în engleză, sistemul a fost păcălit şi a generat imaginea unei persoane caucaziene. De asemenea, sistemul şi-a demonstrat limitele şi când a venit vorba despre genul persoanei, în funcţie de tonalităţile vocii. Astfel, Speech2Face  a asociat vocile mai groase, mai grave, cu subiecţi de sex masculin şi vocile mai subţiri cu subiecţi de genul feminin, ceea ce nu este de fiecare dată corect. 
Conform cercetătorilor, aceste limitări sunt legate de faptul că baza de date folosită pentru pregătirea sistemului provine doar din clipurile video educative de pe YouTube şi nu este reprezentativă la nivelul întregii populaţii umane. 
Cert este că recunoaşterea facială şi tehnologia se împletesc tot mai mult şi mai bine. De pildă, un inginer software olandez a construit un sistem de recunoaştere facială pentru pisica lui. Când animalul de companie se apropie de uşă, bărbatul primeşte o notificare şi îi dă drumul în casă. Sistemul foloseşte un mini computer, o cameră video, un program software şi senzori de mişcare. După ce îi face o poză animalulii de companie, sistemul analizează imaginea şi, dacă se potriveşte cu cele din baza de date, lansează mesajul "Deschide uşa". Sistemul poate fi adaptat însă şi pentru a recunoaşte oameni, spune inginerul. 
Pentru a descifra personalitatea umană urmărind trăsăturile faciale cheia o reprezintă însă cursurile Face Keys România

Articol de Alma B

Sursa: livescience.com

Te-ar putea interesa şi…
  1. Tu câte chipuri crezi că poţi să recunoşti?
  2. Prosopagnosia sau "orbirea faţă de feţe"
  3. Până la 30 de ani, tot căpătăm experienţă în a recunoaşte chipuri
  4. Mă bucur să te REcunosc!




vineri, 14 septembrie 2018

Tonul vocii şi dimensiunea puterii


Există, desigur, persoane firave cu voci puternice şi persoane masive cu voci firave. Dar, în general, spun specialiştii în cadrul unui nou studiu, oamenii sunt capabili să determine cât de masive şi puternice sunt persoanele din jur doar prin intermediul tonului vocii lor. 


Numeroase animale utilizează răcnetul pentru a-şi arăta puterea mai ales când concurează cu alte animale pentru împerechere sau hrană. Iar strigătele agresive ar putea avea o funcţie similară şi în cazul oamenilor, cred cercetătorii.
În cadrul studiului, echipa de specialişti a măsurat iniţial forţa zonei superioare a corpului şi înălţimea unui bărbat şi a unei femei şi apoi i-a înregistrat în timp ce răneau sau vorbeau pe un ton ameninţător. A realizat aceleaşi măsurători şi în cadrul grupului de ascultători cărora le-au fost redate înregistrările. Apoi, cercetătorii le-au cerut să estimeze cât de puternice şi înalte erau persoanele din înregistrări. Rezultatele au arătat că, în proporţie de 90%, cei care au ascultat înregistrările au determinat că emiţătorii erau mai puternici decât ei.
Iar conclutia specialiştilor a fost că oamenii supraestimează în mare parte puterea celorlalte persoane atunci când răcnesc decât atunci când folosesc violenţa verbală. Bărbaţii au avut tendinţa de a subestima forţa unei femei pe baza sunetelor, iar femeile au supraestimat forţa bărbaţilor. Totuşi, în general, răcnetul a fost un mod destul de precis de a transmite dimensiunea şi forţa cuiva. De asemenea, cercetătorii au văzut că ţipatul obişnuit nu pare să aibă acelaşi efect ca răcnetul.
Pe de altă parte, potrivit unui alt studiu, realizat în Statele Unite, cercetătorii au descoperit că unii oameni au capacitatea înnăscută de a-şi modifica frecvenţa vocală pentru a conferi glasului calităţi ce atrag auditoriul. Cercetarea a arătat, de asemenea, că liderii politici cu voci grave sunt percepuţi ca fiind mai dominanţi şi atrăgători.
Important de menţionat este că abilitatea de a controla frecvenţa vocii este înnăscută şi depinde de mărimea laringelui fiecărei persoane. Un laringe mare, cu coarde vocale lungi, va produce o voce gravă.
Şi să nu uităm nici de glasul doamnelor, care le dă.. palpitaţii bărbaţilor. Potrivit unui alt studiu american, pulsul domnilor creşte la auzul vocii joase a unei femei. Şi simt furnicături atunci când le aud glasul în perioada fertilă. Cercetătorii susţin că această intensificare a reacţiilor este un semn clar că ascultătorii masculini sunt aproape instant atraşi de vocea unei femei.

Articol de Alma B


Te-ar putea interesa şi…



joi, 13 septembrie 2018

O nouă tulburare... smart: Dismorfia Snapchat


Dependenţii de selfie-uri au în faţă încă un pericol. După ce Selfita a fost catalogată drept o problemă psihică, apare un nou diagnostic: Dismorfia Snapchat.


Selfita caracterizează persoanele care simt nevoia să publice mereu fotografii cu propria persoană pe reţelele de socializare. Dismorfia Snapchat merge însă şi mai departe. Este o tulburare provocată de filtrele din social media.
Tinerii din ziua de azi îşi editează atât de mult pozele încât ajung să fie obsedaţi de imaginea lor deformată. Problema apare atunci când alterezi o fotografie şi consideri că rezultatul este o variantă mai bună de-a ta.
Mai mult, medicii esteticieni primesc în cabinetele lor tot mai mulţi pacienţi care vin cu fotografii editate în aplicaţiile din telefon - Facetune, Instagram sau Snapchat - ca să scoată în evidenţă ce vor să schimbe.
Potrivit unui studiu recent, peste 55% dintre pacienţii cu care se confruntă medicii esteticieni americani spun că îşi doresc să se opereze pentru a arăta mai bine în selfie-uri şi vor buze mai pline, ochi mai mari, nas mai mic, exact ca fotografiile modificate cu ajutorul aplicaţiilor.
Cei care suferă de această tulburare sunt însă greu de indentificat. Un studiu condus în 2017 de Universitatea de Medicină Johns Hopkins a dezvăluit faptul că esteticienii au diagnosticat corect doar 5% dintre pacienţi.

Articol de Alma B

Surse: cnn.com 
Agerpres

Te-ar putea interesa şi…


duminică, 15 iulie 2018

Viaţa, văzută prin ochii daltoniştilor


Viaţa este plină de culoare, iar ochiul uman poate distinge aproximativ 10 milioane de culori! Impresionant, în condiţiile în care nume pentru toate aceste nuanţe sunt mult, mult mai puţine.


 Există însă un pământean cu capacităţi vitzuale cu adevărat excepţionale. O cercetătoare de la Institutul de Neuroştiinţă din Marea Britanie afirmă că a descoperit o persoană care poate distinge 100 de milioane de nuanţe ale culorilor! Obositor totuşi, dacă luăm în calcul şi faptul că ochii folosesc 65% din energia creierului nostru, mai mult decât orice altă parte a corpului.
Totuşi, în medie, un om din 20 nu poate distinge culorile, iar mulți nici măcar nu își dau seama că percepția lor asupra culorilor nu este bună.
Daltonismul afectează mai ales bărbaţii, iar asta din cauza localizării cromozomiale a genelor implicate în percepţia culorilor: două dintre ele, genele care codează pigmenţii roşu şi verde, se situează pe cromozomul X, pe care bărbaţii îl au într-un singur exemplar.
Există însă mai multe forme de daltonism. Unii nu pot distinge între verde și albastru și între galben și violet, alții nu observă diferențele dintre roșu și verde, iar alții nu pot deosebi albastru de verde, sau roșu de verde.
Şi sunt şi oameni care văd viaţa doar în negru, alb şi gri. Afecţiunea se numeşte acromazie şi nu evoluează, dar nici nu este tratabilă.
Cei care suferă de protanopie nu disting nuanţele de roşu, iar cei care suferă de deuteranopie nu văd nuanţele de verde. Atunci când persoana nu poate percepe o culoare, boala poartă numele de dicromazie.
Cert este că ochiul uman este foarte performant. Dacă ar fi un aparat foto digital, ar avea... 576 de megapixeli!

Aveţi mai jos şi un test, ca să vedeţi cât de bine distingeţi culorile.




Articol de Alma B


Te-ar putea interesa şi...


marți, 12 iunie 2018

GPS-ul creierului


Deja, de când cu evoluţia tehnologiei, foarte multă lume foloseşte GPS-ul. Este un sistem la îndemână, care ne ajută să ne orientăm în spaţiu. Dar ce nu ştiu mulţi este că omul a avut întotdeauna un astfel de sistem, însă... la purtător.
În creier, există celule care compun un sistem de poziţionare şi care a fost descoperit de neurologul britanic John O'Keefe şi neurologii norvegieni May-Britt Moser şi Edvard I. Moser, care - datorită acestei performanţe - au şi împărţit Premiul Nobel pentru Medicină, în anul 2014. 


În 1971, John O´Keefe a identificat prima componentă a acestui sistem. El a descoperit că anumiţi neuroni din hipocamp erau mereu activaţi atunci când un cobai se afla într-un anumit loc dintr-o incintă, iar când locul se modifica, alţi neuroni deveneau activi. O´Keefe a ajuns la concluzia că aceşti neuroni compuneau o hartă a incintei, făcând posibilă orientarea în spaţiu a respectivului cobai. 
Aşadar, hipocampul generează numeroase astfel de hărţi prin acţiunea celulelor nervoase de poziţionare ce sunt activate în diferite medii. Drept urmare, memoria unui anumit loc poate fi înmagazinată ca o combinaţie specifică a activităţii celulelor de poziţionare din hipocamp. 
Mai bine de trei decenii mai târziu, în 2005, May-Britt şi Edvard Moser au descoperit o altă componentă cheie a acestui sistem intern de orientare. Cei doi au identificat un alt tip de celule nervoase pe care le-au denumit "celule de reţea", care generează un sistem de coordonate ce permite poziţionarea cu precizie şi deplasarea spre anumite ţinte. Alături de alte celule din cortexul entorhinal care recunosc orientarea capului şi marginile camerei, ele formează circuite împreună cu celulele de poziţionare din hipocamp. Acest întreg sistem reprezintă un fel de "GPS intern" al creierului. 
În cazul unor pacienţi suferind de Alzheimer, hipocampul şi cortexul entorhinal sunt deseori afectate încă din stadiile incipiente ale bolii, situaţii în care aceşti pacienţi îşi pierd capacitatea de a se orienta în mediul înconjurător. 

May-Britt şi Edvard Moser

Articol de Alma B

Surse: Agerpres
Te-ar putea interesa şi...


luni, 21 mai 2018

Somnambulismul sau acea parte a vieţii trăită cu ochii "închişi"

Somnambulii nu există doar în filme, în povești și în anumite știri din categoria bizarerii. Potrivit unor cercetări, se pare că între 1 şi 15% din populaţie este predispusă somnambulismului - o disfuncţie a somnului ce presupune angajarea unei persoane, fără a fi trează, în acţiuni nefireşti.


 Cum apare însă această tulburare? Au fost făcute studii care arată că, în 80% din cazuri, există un istoric de somnambulism în familie, dar și că lipsa de somn și stresul pot duce la această afecțiune.
 În general, la copii se manifestă între 6 și 12 ani. De ce? Specialiștii cred că trecerea de la somn la starea de veghe necesită o anumită maturizare a creierului, iar la unii copii creierul poate avea dificultăți în a face tranziția. De multe ori, problema dispare după pubertate, dar - în 25% din cazuri - poate persista până la vârsta adultă. Iar cea mai întâlnită activitate în cazul acestor oameni este mersul în somn.
 În ceea ce privește cele mai frecvente efecte, aproximativ 45% din somnabuli sunt, din punct de vedere clinic, somnolenți în timpul zilei. Dacă ne referim însă la cazurile ieșite din comun, ei bine unele sunt amuzante, altele... de-a dreptul terifiante.
 De pildă, un tânăr somnambul din Germania, în vârstă de 17 ani, a căzut în gol 10 metri, de la fereastra apartamentului său situat la etajul patru al unui bloc, apoi s-a ridicat şi a continuat să meargă, deşi avea un un braţ şi un picior rupte! Băiatul nu luase droguri şi nici nu băuse alcool, dar sora lui a povestit că merge frecvent în somn.
 Este mai cunoscută însă şi mult mai dramatică povestea unui american care a condus 23 de kilometri, de acasă până la socrii săi, şi i-a ucis pe amândoi. Bărbatul a fost achitat însă deoarece s-a constatat că era somnambul în acele momente, iar oamenii în starea de automatism nu au acces la întreaga lor gamă de convingeri şi nici nu îşi aduc aminte ce s-a întâmplat. În acelaşi fel, un alt bărbat a săvârşit trei violuri, dar a fost absolvit de vină din aceleaşi considerente.
 Ca să nu rămânem în această notă sângeroasă, amintim şi cazul unui asistent medical din Statele Unite, care îşi descoperă totuşi... talentul în episoadele de somnambulism. Încă de mic, desena pe ce punea mâna. Acum, la maturitate, ştie de ce e în stare şi are pregătite caiete, un şevalet, pensule şi vopseluri şi realizează adevărate opere de artă.
 Chiar dacă puţini ajung în asemenea stadii, forme mai uşoare experimentează mult mai mulţi dintre pământeni. De exemplu, conform statisticilor, aproximativ 60% din populaţie trece, cel puţin o dată în viaţă, printr-un un episod al vorbitului în somn.

Articol de Alma B

Te-ar putea interesa şi...