Creierul femeilor versus creierul bărbaţilor

Nu mai este niciun secret că femeile şi bărbaţii gândesc diferit. Numai dacă ne gândim la frecventele divergenţe de opinie şi deja avem un argument. Iată însă că şi studiile vin în completarea acestei idei. 

Potrivit unei cercetări realizate în Statele Unite ale Americii, creierul femeilor este cu aproape 4 ani mai... tânăr în comparaţie cu vârsta persoanei respective, iar în cazul domnilor este cu peste 2 ani mai... bătrân decât etatea. În cadrul studiului, subiecţii au fost supuşi unor tomografii cu emisie de pozitroni, care au permis evaluarea fluxului de glucoză şi oxigen din creier. Creierul are nevoie de glucoză, substanţă folosită pe post de combustibil, iar modul în care creierul metabolizează glucoza dezvăluie informaţii importante despre vârsta metabolică a acestui organ. 

În urma acestei analize, oamenii de ştiinţă au constatat că, în cazul femeilor, creierul este mai tânăr, în medie, cu aproximativ 3,8 ani, decât vârsta metabolică, comparativ cu al bărbaţilor - mai mare cu 2,4 ani decât vârsta cronologică. 

"Creierul bărbaţilor nu îmbătrâneşte mai rapid, ci maturizarea lui are loc cu circa 3 ani mai târziu în comparaţie cu femeile, iar această diferenţă se menţine pe tot parcursul vieţii", a explicat unul dintre autorii studiului. 

Conform unei teorii avansate de cercetători, hormonii ar putea juca un rol important în configurarea metabolismului creierului la vârste fragede, iar maturizarea târzie reprezintă un factor de stres pentru creierul bărbaţilor.

Un alt studiu, realizat de cercetători din California, a avut în vedere şi fix ceea ce îi macină pe mulţi: diferenţele dintre creierul femeilor şi cel al bărbaţilor. Analiza a avut în vedere peste 46.000 de analize imagistice SPECT (tomografii computerizate cu emisii de fotoni), puse la dispoziție de nouă clinici americane. Iar concluziile au arătat că la doamne creierele erau mai active în mai multe zone decât ale domnilor, erau mai bine irigate, iar cea mai intensă activitate era la nivelul cortexului perifrontal, responsabil pentru concentrare și pentru controlul impulsurilor. Creierul femeii este mai activ decât la bărbați și în regiunea limbică, de unde se reglează dispoziția și unde se instalează anxietatea în anumite cazuri. De aceea, ele sunt mai predispuse la anxietate decât reprezentanții sexului opus. 

La bărbați, în schimb, cea mai intensă activitate este în regiunile responsabile pentru percepțiile vizuale și coordonare. De aceea, ei tind să fie mai atenți, mai ageri în situații de risc decât femeile. 

O altă echipă de cercetători, de la Universitatea din Pennsylvania, a scanat creierele a aproape 1.000 de bărbaţi şi femei şi a constatat şi alte diferenţe. 

Creierul bărbaţilor părea să aibă conexiuni din faţă către spate şi câteva ce unesc cele două emisfere. La femei, căile se încrucişează între stânga şi dreapta, ceea ce ar putea explica de ce ei tind, în general, să fie mai buni la a învăţa şi realiza o singură sarcină, în timp ce femeile sunt... multitasking. În cadrul studiului, femeile au obţinut un scor mai bun la atenţie, vocabular, memorie şi cogniţie socială, iar bărbaţii au excelat la procesarea spaţială şi la viteza senzitiv-motorie. 

Şi astfel oamenii de ştiinţă reuşesc să rezolve măcar câteva "De ce"-uri celebre. 

Articol de Alma B

Face Keys România

Surse: Agerpres 

Science Daily 

BBC

Te-ar putea interesa şi…

• Sănătate pentru creier, în farfurie
• Plânsul bebeluşului e "conectat" la creierul mamei
• Biologia iubirii
• Sindromul amintirilor false

Cursul despre fericire

Programele şcolare sau cele din universităţi includ tot felul de minunăţii de materii. Unele merg însă şi mai departe şi se transformă nu în subiect de articol, pentru rubrica "ciudăţenii", ci într-o surpriză frumoasă! Iar un exemplu în acest sens este Universitatea Bristol, care a devenit prima instituţie de învăţământ superior din Marea Britanie ce a introdus în programa sa de studiu un curs despre...  fericire, un curs în care studenţilor le sunt predate strategii pentru a avea o viaţă mai împlinită.

Cursul "Ştiinţa fericirii" este opţional, durează 10 săptămâni, prezintă cele mai recente studii şi cercetări realizate în domeniul psihologiei şi neuroştiinţelor şi explorează ce este fericirea şi cum poate fi obţinută. 

La acest curs, vor fi analizate o serie de chestiuni importante - dacă fericirea se află în gene şi poate fi cu adevărat modificată, modul în care mintea omenească distorsionează fericirea şi rolul pe care cultura îl are în apariţia fericirii. De asemenea, studenţii vor reflecta la modul în care vor putea dobândi experienţe de viaţă, nu bunuri materiale, şi vor învăţa cum să îşi reseteze nivelul de fericire personală.

Materia a fost introdusă în programa Universităţii Bristol în contextul îngrijorărilor tot mai mari apărute în Marea Britanie în legătură de sănătatea mintală şi bunăstarea studenţilor. În ultimii ani, 94% dintre universităţile britanice au anunţat că au remarcat o creştere spectaculoasă a numărului de tineri care au încercat să contacteze serviciile de consiliere psihologică.

Cursul se inspiră dintr-o iniţiativă similară adoptată de Universitatea Yale din Statele Unite.

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: Agerpres

Te-ar putea interesa şi…

• Gena fericirii
• Zâmbetul Mona Lisei
• Fericirea din farfurie
• Câţi...bani aduc fericirea?

Viaţa, văzută prin ochii daltoniştilor

Viaţa este plină de culoare, iar ochiul uman poate distinge aproximativ 10 milioane de culori! Impresionant, în condiţiile în care nume pentru toate aceste nuanţe sunt mult, mult mai puţine.

 Există însă un pământean cu capacităţi vitzuale cu adevărat excepţionale. O cercetătoare de la Institutul de Neuroştiinţă din Marea Britanie afirmă că a descoperit o persoană care poate distinge 100 de milioane de nuanţe ale culorilor! Obositor totuşi, dacă luăm în calcul şi faptul că ochii folosesc 65% din energia creierului nostru, mai mult decât orice altă parte a corpului.

Totuşi, în medie, un om din 20 nu poate distinge culorile, iar mulți nici măcar nu își dau seama că percepția lor asupra culorilor nu este bună.

Daltonismul afectează mai ales bărbaţii, iar asta din cauza localizării cromozomiale a genelor implicate în percepţia culorilor: două dintre ele, genele care codează pigmenţii roşu şi verde, se situează pe cromozomul X, pe care bărbaţii îl au într-un singur exemplar.

Există însă mai multe forme de daltonism. Unii nu pot distinge între verde și albastru și între galben și violet, alții nu observă diferențele dintre roșu și verde, iar alții nu pot deosebi albastru de verde, sau roșu de verde.

Şi sunt şi oameni care văd viaţa doar în negru, alb şi gri. Afecţiunea se numeşte acromazie şi nu evoluează, dar nici nu este tratabilă.

Cei care suferă de protanopie nu disting nuanţele de roşu, iar cei care suferă de deuteranopie nu văd nuanţele de verde. Atunci când persoana nu poate percepe o culoare, boala poartă numele de dicromazie.

Cert este că ochiul uman este foarte performant. Dacă ar fi un aparat foto digital, ar avea... 576 de megapixeli!

Aveţi mai jos şi un test, ca să vedeţi cât de bine distingeţi culorile.

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: daiymail.co.uk

Te-ar putea interesa şi...

• Auzim mai bine cu urechea dreaptă
• Psihologia manipulării. Tehnica piciorului în prag
• Aveţi o maşină extravagantă? Scad şansele unei relaţii stabile
• Secretul din spatele sprâncenelor groase

Hormonul stresului şi criza financiară

De stres a auzit toată lumea şi l-a şi simţit, din plin chiar. În zilele noastre este aproape imposibil să te ocolească. Dar puţini asociază imediat hormonul stresului cu cortizolul, care sunt, de fapt, unul şi acelaşi lucru.

Cortizolul este un hormon secretat de glandele suprarenale, ca reacţie la momentele de stres intens, cum sunt acelea de tipul "luptă sau fugi", ajungând la cote maxime în situaţiile de incertitudine. Acest hormon pregăteşte organismul pentru acţiune secretând glucoză şi acizi graşi în sânge, suprimând, de asemenea, funcţiile corporale care nu sunt necesare pe timp de criză - cum ar fi sistemul digestiv, reproducător şi imunitar. Însă, dacă stresul devine cronic, aşa cum se întâmplă în momente de criză prelungită, nivelul ridicat de cortizol afectează capacitatea de învăţare, creşte anxietatea şi, în cele din urmă, duce la depresie.

Acest cortizol - spun cercetătorii de la Cambridge Judge Business School şi de la Institutul universitar de ştiinţe metabolice din Cambridge, Marea Britanie - ar putea fi însă responsabil şi pentru declanşara crizelor financiare majore, deoarece îi împiedică pe brokeri să ia decizii riscante în momente dificile din punct de vedere economic.

"Orice broker ştie că organismul este purtat într-o cursă de montagne russe de fluctuaţia pieţelor. Ceea ce nu ştiam până la apariţia acestui studiu era faptul că aceste schimbări fiziologice - nivelurile subclinice ale stresului de care abia suntem conştienţi - schimbă de fapt abilitatea noastră de a ne asuma riscuri", a declarat John Coates, coautor al studiului şi fost broker de instrumente financiare pe Wall Street.

Aricol de Alma Barbu

Face Keys România

Sursa: Mediafax 

Te-ar putea interesa şi...

• Metode neobişnuite pentru combaterea stresului
• Cum reușesc emoțiile să ne influențeze sănătatea
• Mirosul, emoţiile şi personalitatea - legături surprinzătoare
• Lacrimile – comunicare și… chimie

Sindromul amintirilor false

Uneori ne este greu să ne aducem aminte anumite întâmplări sau persoane, dar există şi cazuri în care oamenii au... amintiri false. Adică au impresia că au trecut prin experienţe care nu sunt, de fapt, ale lor.

Sindromul amintirilor false este o tulburare în care identitatea și relațiile persoane sunt centrate în jurul amintirilor unor evenimente traumatice, care nu s-au petrecut în realitate, dar despre care persoana crede realmente că au avut loc. Odată înrădăcinată amintirea, creierul se atașează de ea până în punctul în care aceasta dictează efectiv viața și identitatea persoanei, fiind totodată rezistentă la corijare.

Acest sindrom poate fi creat în cursul terapiei, atunci când gânduri despre abuz sunt sugerate sau implantate în hipocamp, declanșând amintiri, oricât de vagi sau încețoșate, ale unor evenimente virtuale ce ar putea confirma gândurile sugerate sau implantate. Creierul se descurcă de minune atunci când vrea să găsească ceva și de multe ori persoanele care susțin că au fost traumatizate în copilărie sunt acuzate că și-au "creat" trauma citind cărți motivaționale, frecventând curente de psihoterapie sau ascultând poveștile altor presupuse victime cu care ajung să se identifice, în ciuda absenței oricărui indiciu că în trecutul îndepărtat chiar ar fi avut loc o traumă.

Memoria este asesea modelată de timp, distanțe și percepții și, în lipsa unor dovezi sau martori, devine aproape imposibil de stabilit dacă ceea ce își amintește adultul este real sau nu. Asta nu înseamnă că oamenii respectivi mint sau inventează povești, deoarece în multe cazuri produc dovezi care le confirmă varianta, uneori chiar mărturii ale abuzurilor, fotografii, înregistrări video, martori oculari etc. Acest subiect nu poate fi nicidecum tranșat în alb și negru.

Unul dintre cele mai cunoscute cazuri penale în care a fost vorba despre acuzații false bazate pe sindromul amintirilor false a fost procesul grădiniței McMartin, în Statele Unite. În anii 1980, a existat ceea ce unii numesc o panică satanică, ziarele fiind pline de știri despre presupuse abuzuri sexuale derulate în timpul unor ritualuri satanice și întâlniri secrete, în multe dintre acestea fiind implicați copii. Familia McMartin, care deținea o grădiniță în California, a fost acuzată în 1983 de nu mai puțin de 321 de acte de abuz sexual împotriva copiilor care frecventau grădinița. Între 1984 și 1987 au fost arestați mai mulți oameni. Nu a fost nimeni condamnat și acuzațiile au fost ridicate în 1990, procesul lor devenind cel mai lung și mai costisitor proces penal din istoria Americii.

Oamenii specializaţi în neuroştiinţe spun că multe dintre amintirile noastre zilnice sunt reconstruite fals, deoarece modul în care vedem noi lumea se schimbă constant. Iar motivul pentru care amintirile noastre sunt atât de maleabile este că sunt foarte multe informaţii care trebuie stocate în creier.

"Creierul funcţionează cu supoziţii iraţionale, este predispus la erori şi are nevoie de scurtături. Amintirile false sunt semnele unui creier sănătos", spune Sergio Della Sala, profesor în neuroştiinţe la Universitatea Edinburgh.

Şi, interesant este că sindromul amintirilor false îi poate afecta inclusiv pe cei care suferă de boala numită memorie autobiografică superioară (hipertimesia), care face ca respectivii să îşi poată aminti în detaliu lucruri pe care le-au făcut cu ani în urmă. Într-un fel, aceşti oameni au cea mai bună memorie de pe Pământ, dar asta nu elimină automat amintirile false.

Articol de Alma B

Face Keys România

Surse: Marie D. Jones, Larry Flaxman - "Războaiele PSI" 

bbc.com

Te-ar putea interesa şi...

• GPS-ul creierului
• Sindromul mâinii străine
• Hipertimesia - sindromul super-memoriei sau boala lui Scofield, din "Prison Break"
• Creierul, "computer" la purtător

GPS-ul creierului

Deja, de când cu evoluţia tehnologiei, foarte multă lume foloseşte GPS-ul. Este un sistem la îndemână, care ne ajută să ne orientăm în spaţiu. Dar ce nu ştiu mulţi este că omul a avut întotdeauna un astfel de sistem, însă... la purtător.

În creier, există celule care compun un sistem de poziţionare şi care a fost descoperit de neurologul britanic John O'Keefe şi neurologii norvegieni May-Britt Moser şi Edvard I. Moser, care - datorită acestei performanţe - au şi împărţit Premiul Nobel pentru Medicină, în anul 2014. 

În 1971, John O´Keefe a identificat prima componentă a acestui sistem. El a descoperit că anumiţi neuroni din hipocamp erau mereu activaţi atunci când un cobai se afla într-un anumit loc dintr-o incintă, iar când locul se modifica, alţi neuroni deveneau activi. O´Keefe a ajuns la concluzia că aceşti neuroni compuneau o hartă a incintei, făcând posibilă orientarea în spaţiu a respectivului cobai. 

Aşadar, hipocampul generează numeroase astfel de hărţi prin acţiunea celulelor nervoase de poziţionare ce sunt activate în diferite medii. Drept urmare, memoria unui anumit loc poate fi înmagazinată ca o combinaţie specifică a activităţii celulelor de poziţionare din hipocamp. 

Mai bine de trei decenii mai târziu, în 2005, May-Britt şi Edvard Moser au descoperit o altă componentă cheie a acestui sistem intern de orientare. Cei doi au identificat un alt tip de celule nervoase pe care le-au denumit "celule de reţea", care generează un sistem de coordonate ce permite poziţionarea cu precizie şi deplasarea spre anumite ţinte. Alături de alte celule din cortexul entorhinal care recunosc orientarea capului şi marginile camerei, ele formează circuite împreună cu celulele de poziţionare din hipocamp. Acest întreg sistem reprezintă un fel de "GPS intern" al creierului. 

În cazul unor pacienţi suferind de Alzheimer, hipocampul şi cortexul entorhinal sunt deseori afectate încă din stadiile incipiente ale bolii, situaţii în care aceşti pacienţi îşi pierd capacitatea de a se orienta în mediul înconjurător. 

May-Britt şi Edvard Moser

Articol de Alma B

Face Keys România

Surse: Agerpres

nobelprize.org

Te-ar putea interesa şi...

• Psihologia manipulării. Principiul consecvenţei
• Vederea și amintirile umane
• Sindromul mâinii străine
• Somnambulismul sau acea parte a vieţii trăită cuochii "închişi"

Vederea și amintirile umane

Creierul nostru înregistrează tot, dar devine selectiv când vine vorba de stocare. Şi aşa sunt triate amintirile noastre.

Cum se formează însă aceste amintiri? Pornim, în primul rând, de la văz. Şi să ne aducem aminte că în creier avem practic un super-computer. Aşadar, în retină există aproximativ 130 de milioane de celule, numite conuri și bastonașe, care - în fiecare moment - procesează și înregistrează 100 de milioane de biți de informație din peisajul înconjurător.

Imensa cantitate de date este apoi colectată și trimisă de-a lungul nervului optic, ce transportă 9 milioane de biți de informație pe secundă, mai departe la talamus. De acolo, informația ajunge în lobul occipital, aflat în partea din spate a creierului. Cortexul vizual, la rândul lui, începe procesul dificil de analizare a acestui munte de date. Cortexul vizual constă într-o serie de "petice" aflate la spatele creierului, fiecare dintre ele fiind destinat unei anumite sarcini. Acestea sunt etichetate de la V1 la V8.

În mod remarcabil, regiunea numită V1 este ca un ecran. De fapt, ea creează un tipar pe spatele creierului, foarte similar ca formă cu imaginea originală. Imaginea seamănă izbitor cu originalul, exceptând faptul că exact centrul ochiului, fovea, ocupă o arie mult mai mare în V1 (deoarece aici avem cea mai ridicată concentrație de neuroni). Prin urmare, imaginea formată pe V1 nu este replica perfectă a peisajului, ci e distorsionată, regiunea centrală a imaginii ocupând cea mai mare parte din suprafață. Pe lângă V1, celelalte regiuni ale lobului occipital procesează diferite aspecte ale imaginii, printre care vederea stereo, aprecierea distanței, culorile sau mișcarea.

Au fost identificate peste 30 de circuite neurale diferite implicate în vedere, dar probabil că există mult mai multe.

De la lobul occipital, informația este trimisă la cortexul prefrontal, unde vezi în sfârșit imaginea și se formează memoria pe termen scurt. Apoi, datele sunt trimise la hipocamp, care le procesează și le stochează până la 24 de ore. Apoi, memoria este descompusă și împrăștiată la diferitele cortexuri.

Așadar, vederea, despre care se crede că nu este extrem de complexă, necesită activarea secvențială a miliarde de neuroni, care transmit milioane de biți de informație pe secundă. Și să nu uităm că avem semnale de la cinci organe de simț, plus emoțiile asociate fiecărei imagini. Toată această informație este prelucrată de hipocamp pentru a crea o simplă amintire despre o imagine. În prezent, nicio mașină nu poate egala gradul de sofisticare al acestui proces.

Dacă hipocampul este responsabil de amintirile pe termen scurt și le transmite la părțile corespunzătoare din cortexul cerebral pentru depozitare pe termen lung, amigdala determină ce amintiri sunt stocate pe baza reacţiei emoționale pe care o experiență o invocă. Iar sistemul limbic, ce învelește cortexul cerebral, este strâns conectat cu lobul olfactiv. Și iată și de ce o anumită aromă poate trezi amintiri puternice.

Importantă este şi evitarea supra-încărcării. Iar creierul - cu performanţa lui uimitoare - reuşeşte să se ocupe cu brio şi de acest aspect. Creierele noastre s-au tot schimbat, de-a lungul evoluţiei umane, pentru a-şi aminti doar informaţiile care sunt imprtante pentru supravieţuire. Astfel că, să nu-ți amintești cum ai cunoscut pe cineva poate fi o caracteristică a creierului, și nu un defect.

Dealtfel, într-un studiu publicat de revista "Neuron", doi cercetători susțin că memoria nu trebuie să funcționeze ca o cameră de filmat, ci ca o listă de reguli care ne ajută să luăm decizii mai bune. Astfel, ștergerea anumitor amintiri nefolositoare care ne pot deruta sau îndruma greșit este folositoare.

Articol de Alma B

Face Keys România

Surse: Michio Kaku - "Viitorul minţii umane. O investigaţie ştiinţifică pentru înţelegerea şi îmbunătăţirea capacităţii minţii"

Dr. Deepak Chopra, Robert E. Tanzi - "Supercreierul"

Te-ar putea interesa şi... 

• Somnambulismul sau acea parte a vieţii trăită cu ochii "închişi"
• Încruntarea activă şi încruntarea statică
• Ce spune pielea feţei despre noi
• Stilul emoţional