vineri, 30 septembrie 2016

De la recunoaştere facială la recunoaştere prin vibrația craniului

Recunoaştere facială? Scanarea irisului? Identificare cu ajutorul amprentei? Ce era în trecut de domeniul SF, în prezent devine deja istorie! 


Cercetătorii merg mult mai departe cu ajutorul tehnologiei. Oamenii de ştiință din Germania lucrează la un sistem ce ar putea identifica modul în care craniul vibrează, ca reacţie la un semnal cu ultrasunete. Iar vibraţia ar putea fi unică, la fel ca amprenta, şi ar putea fi folosită la accesarea diverselor conturi din mediul online. Nu este exclus ca sistemul - botezat "SkullConduct" - să fie, în viitor, integrat în telefoanele inteligente. 
Noul sistem are în componenţă diverse soluţii biometrice de securitate aflate în dezvoltare, inclusiv una care utilizează recunoaşterea după modelul venelor şi undelor cerebrale. "Dacă sunt înregistrate, schimbările în semnalul audio pot reflecta anumite trăsături specifice ale capului utilizatorului", au explicat cercetătorii. 
Pentru ca măsurarea vibraţiei să fie realizabilă este necesar un set de căşti.  Cercetătorii lucrează la un astfel de dispozitiv, care va semăna cu ochelarii Google. 
La experiment au participat numai 10 persoane, dar noul sistem a fost capabil să identifice utilizatorul în 97% din cazuri - bazându-se doar pe sunetul produs de craniu! 

Articol de Alma B
Sursa: mediafax

miercuri, 7 septembrie 2016

Dinţii – istoria frumuseţii şi frumuseţea istoriei

V-aţi gândit vreodată că o dantură imperfectă, neagră chiar, ar putea fi un simbol al frumuseţii, al fertilităţii, al bunăstării?
Înnegrirea dinţilor a fost o practică întâlnită în mai multe părţi ale lumii, în special în Asia de Sud-Est, Insulele din Pacific şi America de Sud, dar este cel mai des asociată cu Japoni,a unde a fost cunoscută ca Ohaguro.


Standardele de frumuseţe sunt adesea dictate de societate, iar în Japonia, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, dinţii înnegriţi au fost consideraţi un semn de frumuseţe, deşi au servit şi altor scopuri.
Metoda tradiţională de preparare a pigmentului pentru înnegrire începea cu bucăţi de fier scufundate în ceai sau sake. Pe măsură ce fierul oxida – lichidul se înnegrea. Gustul preparatului era, pesemne, cel puţin aspru, pentru că în el erau adăugate condimente precum scorţişora, cuişoarele sau anasonul. Pe măsură ce acest preparat era consumat, dinţii se înnegreau, iar pentru a menţine acest aspect procedeul era repetat zilnic sau la câteva zile. Rezultatele acestei practici este posibil să fi fost permanente pentru că unele schelete din perioada Edo (sec. XVII- XIX d.H.), descoperite recent, încă poartă semnele practicii Ohaguro.
Nu se ştie cu exactitate când a început practicarea Ohaguro, dar - în perioada Heian (sec. VIII – XII d.H.) - era populară printre aristocraţi, femeile din această clasă apelând cel mai des la ea. Nu era singura practică menită să sporească frumuseţea în acea vreme. Feţele albe erau un alt lucru dorit de japonezii acelei perioade. Este posibil ca Ohaguro să fi apărut tocmai pentru că pulberea de orez folosită la albirea feţei făcea ca dinţii să pară mai galbeni decât în realitate.
Pe lângă faptul că erau consideraţi o trăsătură de frumuseţe, dinţii negrii ascundeau zâmbetul unei femei într-o societate despre care ştim azi că a dus ascunderea emoţiilor la rang de artă. Tot pentru a ascunde răspunsurile emoţionale, femeile renunţau la sprâncenele naturale pentru a-şi picata altele mai aproape de partea din mijloc a frunţii – parte mult mai puţin mobilă decat zona arcadelor. Samuraii, în schimb, practicau Ohaguro pentru a-şi arăta supunerea faţă de stăpân.
Pe lângă toate acestea, se spune că practica Ohaguro avea rolul de a proteja dinţii împotriva cariilor şi de a-i întări.
În perioada Edo, practica Ohaguro, folosită până atunci în principal de aristocraţi, s-a răspândit şi la celelate clase sociale, fiind cel mai des întâlnită la femei măritate, tinere care aveau peste 18 ani, prostituate şi gheişe – subliniind feminitatea şi maturitatea sexuală.
În perioada Meiji, cea care a urmat perioadei Edo, practica Ohaguro a căzut în dizgraţie şi a fost interzisă în 1870 de guvernul japonez, ca parte a procesului de modernizare a ţării. În 1873, însăşi Împărăteasa Japoniei şi-a expus public dinţii albi, iar această trăsătură a rămas până în zilele noastre simbolul frumuseţii.
Deşi Ohaguro a dispărut din aproape toată Japonia, dinţii negrii mai pot fi întâlniţi azi în cartierele gheişelor din Kyoto.
În perioada victoriană, în Anglia, taxarea excesivă a zahărului a făcut ca doar clasele sociale superioare să îşi permită accesul la el. Există o legatură evidentă între consumul de zahar şi deteriorarea dinţilor, iar în acea perioadă doar cei care îşi permiteau să plătească preţuri exorbitante se puteau “bucura” de o dantură stricată. Pentru a mima bunăstarea, mulţi englezi din această perioadă îşi colorau dinţii în nuanţe de galben sau maro.
Standardele de frumuseţe acceptate acum de majoritatea culturilor lumii includ o dantură perfect aliniată şi cât mai albă. Pentru că bijuteriile dentare câştigă din ce în ce mai mult teren, iar în zilele noastre tehnicile de estetică dentară devin din ce în ce mai avansate şi sofisticate, este destul de greu de prevăzut ce standarde de frumuseţe vor avea strănepoţii noştri sau care vor fi acestea peste câteva sute de ani.

Articol de Alex B