Psihologia manipulării. Principiul consecvenţei

V-aţi întrebat vreodată de ce pariorii nu se opresc din jocul periculos, care îi atrage în acel carusel al dependenţei? Sau de ce, uneori, perseverăm în anumite aspecte ale vieţii, chiar dacă nu... excelente?

Este o "armă" obişnuită în arsenalul influenţei sociale şi se numeşte... consecvenţă, după cum au descoperit doi psihologi canadieni, în anul 1968, în urma unui studiu. De pildă, imediat după ce au pariat, pariorii de la cursele de cai au fost mai încrezători în șansele de câștig ale calului lor decât înainte de a pune biletul. Cu toate că nimic din șansele acestuia nu se schimbă între timp, perspectivele se îmbunătățesc în mintea pariorului în mod semnificativ, imediat ce a cumpărat biletul.

Este vorba despre dorința de a fi consecvenți în dorințele noastre și de a apărea ca atare. Din momentul în care am optat pentru ceva sau am adoptat o atitudine, vom avea de-a face cu diverse presiuni de ordin personal și interpersonal menite să ne determine să urmăm respectiva opțiune. Pur și simplu, ne convingem că am făcut cea mai bună alegere și că, fără îndoială, ne simțim bine cu ea.

Ce anume face consecvența atât de motivantă? Fără consecvență, viețile noastre ar fi complicate și dezordonate. Persoana inconsecventă este percepută drept confuză, duplicitară. În schimb, cea consecventă este asociată cu o personalitate și un intelect puternice și reprezintă stabilitate și onestitate.

Şi nu e tot. Consecvența e strâns legată şi de promisiuni. Psihologii spun că, dacă o persoană este convinsă să facă o promisiune fermă, atunci consecvența o va motiva să se țină de cuvânt.

Atenţie însă, această consecvenţă poate avea... două tăişuri. Ne permite și luxul de a nu mai fi nevoiți să ne concentrăm prea tare asupra unei teme asupra căreia am luat deja o decizie. Această metodă convenabilă și comodă ne oferă soluția pentru a trata fără prea multă implicare dificultățile unei vieți cotidiene care ne solicită un consum foarte mare de energie. Şi riscăm să devenim uneori superficiali.

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: Robert B. Cialdini - "Psihologia manipulării"

Te-ar putea interesa şi...

• Sindromul mâinii străine
• Somnambulismul sau acea parte a vieţii trăită cu ochii "închişi"
• Creierul, "computer" la purtător
• Neuroştiinţa din spatele lui "vreau", "nu vreau" şi "îmi doresc"

Vederea și amintirile umane

Creierul nostru înregistrează tot, dar devine selectiv când vine vorba de stocare. Şi aşa sunt triate amintirile noastre.

Cum se formează însă aceste amintiri? Pornim, în primul rând, de la văz. Şi să ne aducem aminte că în creier avem practic un super-computer. Aşadar, în retină există aproximativ 130 de milioane de celule, numite conuri și bastonașe, care - în fiecare moment - procesează și înregistrează 100 de milioane de biți de informație din peisajul înconjurător.

Imensa cantitate de date este apoi colectată și trimisă de-a lungul nervului optic, ce transportă 9 milioane de biți de informație pe secundă, mai departe la talamus. De acolo, informația ajunge în lobul occipital, aflat în partea din spate a creierului. Cortexul vizual, la rândul lui, începe procesul dificil de analizare a acestui munte de date. Cortexul vizual constă într-o serie de "petice" aflate la spatele creierului, fiecare dintre ele fiind destinat unei anumite sarcini. Acestea sunt etichetate de la V1 la V8.

În mod remarcabil, regiunea numită V1 este ca un ecran. De fapt, ea creează un tipar pe spatele creierului, foarte similar ca formă cu imaginea originală. Imaginea seamănă izbitor cu originalul, exceptând faptul că exact centrul ochiului, fovea, ocupă o arie mult mai mare în V1 (deoarece aici avem cea mai ridicată concentrație de neuroni). Prin urmare, imaginea formată pe V1 nu este replica perfectă a peisajului, ci e distorsionată, regiunea centrală a imaginii ocupând cea mai mare parte din suprafață. Pe lângă V1, celelalte regiuni ale lobului occipital procesează diferite aspecte ale imaginii, printre care vederea stereo, aprecierea distanței, culorile sau mișcarea.

Au fost identificate peste 30 de circuite neurale diferite implicate în vedere, dar probabil că există mult mai multe.

De la lobul occipital, informația este trimisă la cortexul prefrontal, unde vezi în sfârșit imaginea și se formează memoria pe termen scurt. Apoi, datele sunt trimise la hipocamp, care le procesează și le stochează până la 24 de ore. Apoi, memoria este descompusă și împrăștiată la diferitele cortexuri.

Așadar, vederea, despre care se crede că nu este extrem de complexă, necesită activarea secvențială a miliarde de neuroni, care transmit milioane de biți de informație pe secundă. Și să nu uităm că avem semnale de la cinci organe de simț, plus emoțiile asociate fiecărei imagini. Toată această informație este prelucrată de hipocamp pentru a crea o simplă amintire despre o imagine. În prezent, nicio mașină nu poate egala gradul de sofisticare al acestui proces.

Dacă hipocampul este responsabil de amintirile pe termen scurt și le transmite la părțile corespunzătoare din cortexul cerebral pentru depozitare pe termen lung, amigdala determină ce amintiri sunt stocate pe baza reacţiei emoționale pe care o experiență o invocă. Iar sistemul limbic, ce învelește cortexul cerebral, este strâns conectat cu lobul olfactiv. Și iată și de ce o anumită aromă poate trezi amintiri puternice.

Importantă este şi evitarea supra-încărcării. Iar creierul - cu performanţa lui uimitoare - reuşeşte să se ocupe cu brio şi de acest aspect. Creierele noastre s-au tot schimbat, de-a lungul evoluţiei umane, pentru a-şi aminti doar informaţiile care sunt imprtante pentru supravieţuire. Astfel că, să nu-ți amintești cum ai cunoscut pe cineva poate fi o caracteristică a creierului, și nu un defect.

Dealtfel, într-un studiu publicat de revista "Neuron", doi cercetători susțin că memoria nu trebuie să funcționeze ca o cameră de filmat, ci ca o listă de reguli care ne ajută să luăm decizii mai bune. Astfel, ștergerea anumitor amintiri nefolositoare care ne pot deruta sau îndruma greșit este folositoare.

Articol de Alma B

Face Keys România

Surse: Michio Kaku - "Viitorul minţii umane. O investigaţie ştiinţifică pentru înţelegerea şi îmbunătăţirea capacităţii minţii"

Dr. Deepak Chopra, Robert E. Tanzi - "Supercreierul"

Te-ar putea interesa şi... 

• Somnambulismul sau acea parte a vieţii trăită cu ochii "închişi"
• Încruntarea activă şi încruntarea statică
• Ce spune pielea feţei despre noi
• Stilul emoţional

Sindromul mâinii străine

Sigur aţi văzut fenomenul pe marile sau micile ecrane - ori în serialul "Dr. House", ori în filmul „Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb" ("Dr. Strangelove sau cum am învăţat să nu-mi mai fac griji şi să iubesc bomba atomică") din 1964, în care Peter Sellers se luptă în repetate rânduri să nu-şi lase braţul drept să execute salutul nazist. Producţiile au un numitor comun surprinzător - Sindromul mâinii străine.

Ce este însă acest sindrom? Boala este una neurologică şi, potrivit celei mai plauzibile teorii, constă într-o deconectare a două zone neurale din sistemul motor - cortexul premotor și cortexul motor primar. Sindromul este cauzat de traumatisme la nivelul creierului, ca accident vascular cerebral, anevrism sau leziuni ale cutiei craniene, iar efectul este că mâna pare guvernată de propriul creier, iar bolnavul nu are niciun control asupra ei.

Un caz grav, studiat de specialişti, arată complexitatea acestei afecţiuni şi modul bulversant în care dă peste cap viaţa bolnavului.

La vârsta de 27 de ani, Karen Byrne - o femeie operată la 27 de ani în speranţa unui control mai bun asupra epilepsiei, boală de care suferea încă de la vârsta de 10 ani - s-a trezit cu o altă problemă: Sindromul mâinii străine. Tăierea Corpului Calus a eliminat complet epilepsia, dar ciudatul sindrom a ajuns să-i conducă viaţa. Femeia a ajuns într-un punct halucinant: a povestit că s-a trezit sugrumată de mâna asupra careia pierduse complet controlul.

În plus, Karen Byrne a povestit că şicanele între ea şi mâna ei erau la ordinea zilei. „Mi se întâmpla să-mi aprind o ţigară şi să o las în scrumieră, iar mâna stângă să o stingă. În plus, îmi ia lucruri din geantă şi le aruncă în stradă. Am pierdut multe obiecte în acest fel", s-a plâns femeia.

Boala de care suferă este ţinuta sub control cu ajutorul unui tratament medicamentos puternic.

Strania afecţiune mai este cunoscută şi ca Sindromul Mâinii de Extraterestru.

Articol de Alma B

Face Keys România

Te-ar putea interesa şi…

• Somnambulismul sau acea parte a vieţii trăită cu ochii "închişi"
• Hipertimesia - sindromul super-memoriei sau boalalui Scofield, din "Prison Break"
• Tulburarea bipolară
• Efectul Bystander sau Efectul psihologic al martorului

Secretul din spatele sprâncenelor groase

De unde până unde moda sprâncenelor groase, care parcă nu au fost pensate niciodată? Se pare că există totuşi o explicaţie - şi una ştiinţifică - şi anume că le-ar face pe posesoare să pară mai tinere!

În urma unui studiu, s-a descoperit că trăsăturile faciale - precum buzele sau sprâncenele - ies mai puțin în evidență pe măsură ce oamenii îmbătrânesc. Iar din această cauză, cred autorii cercetării, oamenii percep chipurile pe care există un contrast mai mare ca fiind mai tinere.

În cadrul studiului, cercetătorii au folosit 763 de fotografii cu femei nemachiate, cu diferite tonuri ale pielii și vârste cuprinse între 20 și 80 de ani. Un program special de computer a analizat toate imaginile pentru a determina contrastul facial. Softul a măsurat cât de mult ies în evidență ochii, buzele și sprâncenele datorită diferenței de culoare față de piele. Femeile tinere au avut un contrast facial mai mare, iar cele mai în vârstă unul mai mic. Contrastul scade în special în zona gurii și a sprâncenelor pe măsură ce femeile îmbătrânesc.

"Știm că buzele devin mai puțin roșii pe măsură ce îmbătrânim, iar sprâncenele își pierd din intensitatea culorii, de exemplu, iar acestea sunt probleme pe care le poți rezolva cu ajutorul machiajului, dacă îți dorești", a declarat unul dintre co-autorii studiului.

Cel mai surprinzător pentru toți a fost efectul sprâncenelor. Indiferent de fenotip, culoarea sprâncenelor s-a estompat odată cu înaintarea în vârstă în cazul tuturor femeilor, astfel că accentuarea culorii acestora poate avea un efect vizual de întinerire. Deși studiul a fost realizat numai pe femei, rezultatele sunt valabile și în cazul bărbaților.

Privite dintr-o altă perspectivă, sprâncenele au şi un rol extrem de important în comunicarea nonverbală. Toate mamiferele au sprâncene, dar oamenii sunt singurii la care sunt direct pe piele. Potrivit oamenilor de ştiinţă, acesta este un atu al evoluţiei noastre, care ne ajută să ne exprimăm şi să transmitem mesaje mult mai uşor. Nicio expresie a chipului uman n-ar mai putea fi descifrată în lipsa sprâncenelor. Totodată, ele sunt cruciale în recunoașterea unei persoane.

Articol de Alma B

Face Keys România

Te-ar putea interesa şi…

• Încruntarea activă şi încruntarea statică
• Interes, groază, minciună... Când se dilată pupilele?
• Emoţiile, "citite" în funcţie de nuanţa tenului
• Puterea privirii

Somnambulismul sau acea parte a vieţii trăită cu ochii "închişi"

Somnambulii nu există doar în filme, în povești și în anumite știri din categoria bizarerii. Potrivit unor cercetări, se pare că între 1 şi 15% din populaţie este predispusă somnambulismului - o disfuncţie a somnului ce presupune angajarea unei persoane, fără a fi trează, în acţiuni nefireşti.

 Cum apare însă această tulburare? Au fost făcute studii care arată că, în 80% din cazuri, există un istoric de somnambulism în familie, dar și că lipsa de somn și stresul pot duce la această afecțiune.

 În general, la copii se manifestă între 6 și 12 ani. De ce? Specialiștii cred că trecerea de la somn la starea de veghe necesită o anumită maturizare a creierului, iar la unii copii creierul poate avea dificultăți în a face tranziția. De multe ori, problema dispare după pubertate, dar - în 25% din cazuri - poate persista până la vârsta adultă. Iar cea mai întâlnită activitate în cazul acestor oameni este mersul în somn.

 În ceea ce privește cele mai frecvente efecte, aproximativ 45% din somnabuli sunt, din punct de vedere clinic, somnolenți în timpul zilei. Dacă ne referim însă la cazurile ieșite din comun, ei bine unele sunt amuzante, altele... de-a dreptul terifiante.

 De pildă, un tânăr somnambul din Germania, în vârstă de 17 ani, a căzut în gol 10 metri, de la fereastra apartamentului său situat la etajul patru al unui bloc, apoi s-a ridicat şi a continuat să meargă, deşi avea un un braţ şi un picior rupte! Băiatul nu luase droguri şi nici nu băuse alcool, dar sora lui a povestit că merge frecvent în somn.

 Este mai cunoscută însă şi mult mai dramatică povestea unui american care a condus 23 de kilometri, de acasă până la socrii săi, şi i-a ucis pe amândoi. Bărbatul a fost achitat însă deoarece s-a constatat că era somnambul în acele momente, iar oamenii în starea de automatism nu au acces la întreaga lor gamă de convingeri şi nici nu îşi aduc aminte ce s-a întâmplat. În acelaşi fel, un alt bărbat a săvârşit trei violuri, dar a fost absolvit de vină din aceleaşi considerente.

 Ca să nu rămânem în această notă sângeroasă, amintim şi cazul unui asistent medical din Statele Unite, care îşi descoperă totuşi... talentul în episoadele de somnambulism. Încă de mic, desena pe ce punea mâna. Acum, la maturitate, ştie de ce e în stare şi are pregătite caiete, un şevalet, pensule şi vopseluri şi realizează adevărate opere de artă.

 Chiar dacă puţini ajung în asemenea stadii, forme mai uşoare experimentează mult mai mulţi dintre pământeni. De exemplu, conform statisticilor, aproximativ 60% din populaţie trece, cel puţin o dată în viaţă, printr-un un episod al vorbitului în somn.

Articol de Alma B

Face Keys România

Te-ar putea interesa şi...

• Tulburarea bipolară
• Efectul de halou
• Efectul Bystander sau Efectul psihologic al martorului
• Celulele anxietăţii

Hipertimesia - sindromul super-memoriei sau boala lui Scofield, din "Prison Break"

Este frustrant atunci când uiţi tot felul de întâmplări sau detalii, dar poate fi împovărător şi să ţii minte chiar totul. Un exemplu grăitor este cel al faimosului personaj din "Prison Break" - Michael Scofield, care suferea de această afecţiune şi părea că are puteri supranaturale.

 Nu este însă doar scenariu de film. Primul caz de hipertimesie a fost constatat de trei cercetători de la Universitatea California, Irvine, în urmă cu 12 ani.

 Hipertimesia - sau "memoria autobiografică superioară" - înseamnă să ai o memorie excepţională. Indivizii cu hipertimesie își pot aduce aminte aproape fiecare zi din viața lor în cele mai mici detalii, precum și evenimentele publice cu semnificație personală pentru ei. Iar asta se petrece fără ezitări și fără efort conștient.

 Cum arată creierul unui om diagnosticat cu acest sindrom? O analiză făcută cu ajutorul rezonanţei magnetice a arătat că două arii cerebrale prezintă aspecte aparte: nucleul caudat şi lobul temporal au dimensiuni mai mari la persoanele cu hipertimesie, comparativ cu oamenii obişnuiţi. În lobul temporal, regiunea hipocampului este asociată cu codificarea memoriei evenimentelor şi a faptelor, în timp ce cortexul temporal este asociat cu stocarea amintirilor astfel formate. În schimb, nucleul caudat este implicat în memoria procedurală, care ţine de ceea ce face persoana respectivă şi în special de formarea automatismelor, a tabieturilor.

 Specialiştii de la Universitatea California, Irvine, care au studiat un caz concret de hipertisemie, au emis ipoteza că sindromul ar putea veni dintr-o funcţionare deficitară a unui circuit cerebral specific - circuitul frontostriatal - despre care se ştie că are un rol esenţial în tulburările de neurodezvoltare.

 Jill Price este primul caz studiat cu mijloace ştiinţifice moderne - în 2006. Jill Price, o americană născută în 1965, îşi aminteşte şi poate povesti amănunţit cum s-a desfăşurat fiecare zi a vieţii ei, începând de la vârsta de 14 ani.

Un caz la fel de celebru este Marilu Henner, o cunoscută actriţă americană, care a jucat în serialul de comedie "Taxi", înzestrată şi ea cu hipertimesie. Datorită acestui "dar" neobişnuit, ea a lucrat şi pe post de consultant în echipa care a realizat serialul "Unforgettable" - "Memorie perfectă". Filmul a adus-o în prim plan pe Carrie Wells, detectiv, care se foloseşte de hipertimesia de care suferă pentru a soluţiona diverse crime. Capacitatea ei de a-şi aminti nenumărate amănunte - unele aparent fără semnificaţie - din zilele în care au fost comise faptele o aduce mereu pe urmele asasinului şi ajută la prinderea lui.

 Este important însă să se facă o diferenţă între persoanele care au hipertimesie și cele cu alte forme de memorie excepțională care, în general, folosesc mnemotehnici sau alte strategii pentru a ţine minte informații.

În plus, spun specialiştii în neuroştiinţe, nu trebuie să uităm că, totuşi, capacitatea de a uita este o înzestrare esenţială pentru echilibrul nostru psihic şi pentru sănătatea memoriei. Memoria filtrează, sortează, codifică, fixează şi conservă amintirile. Şterge unele vechi, pentru a face loc unora noi, şi le păstrează pe cele mai importante, pe cele cu semnificaţie deosebită, eliminându-le pe cele inutile.

Articol de Alma B

Face Keys România

Te-ar putea interesa şi…

• 4 boli specifice lui... Superman
• Creierul, "computer" la purtător
• Sedentarismul afectează activitatea creierului
• Neuroştiinţa din spatele lui "vreau", "nu vreau" şi "îmi doresc"

4 boli specifice lui... Superman

La o primă vedere, următoarele afecţiuni ar părea demne mai degrabă de un scenariu SF şi de un personaj de film, cum ar fi Superman, deoarece îl fac pe bolav să pară că are superputeri. Sunt însă cât se poate de reale!

Cum ar fi să fiţi capabil să puteţi face aproape orice? Exact ca un super-erou. De exemplu, să aveţi talent şi la muzică, şi la pictură, să puteţi face calcule impresionante, să vă pricepeţi şi la cartografiere. Ei bine, oamenii care suferă de tulburări de dezvoltare neurală, cum ar fi autismul sau sindromul Asperger sunt în stare de astfel de performanţe.

Ce e drept, pare interesant şi să nu simţi niciodată durerea fizică. În acest caz, este vorba despre analgezia congenitală, care nu afectează însă nici sănătatea mintală şi nici aspectul. Persoana diagnosticată cu acest sindrom nu simte deloc durere, poate doar o uşoară atingere. În cazul copiilor mici este însă periculoasă, deoarece se pot răni foarte uşor atunci când se joacă.

Şi există şi curaj... extrem. Boala Urbach-Wiethe este o tulburare genetică rară ce duce la absența completă a fricii. Sunt cunoscute doar 300 de cazuri, iar un sfert dintre ele sunt înregistrate în Africa de Sud.

Iar în această lume există şi oameni - puţini, e drept, câteva zeci - care îşi amintesc... totul! Sunt cei care suferă de hipertimesie - o condiție legată de memorie, care îi face pe indivizii respectivi să îşi reamintească un număr anormal de mare de experiențe din propria viață. Aceasta afecţiune mai este cunoscută şi ca "memorie autobiografică superioară".

Articol de Alma B

Face Keys România

Te-ar putea interesa şi...

• Tulburarea bipolară
• Efectul Bystander sau Efectul psihologic al martorului
• Abuzul în copilărie - efecte inclusiv la maturitate
• Metode neobişnuite pentru combaterea stresului

Creierul, "computer" la purtător

Fiecare om este unic şi... complicat, dar, atunci câd vine vorba despre creier, lucrurile sunt parcă şi mai complexe. Reţeaua neuronală a creierului este computerul organismului uman şi al vieţii unui individ. El absoarbe şi înregistrează fiecare experienţă şi o compară cu cele din trecut, apoi o depozitează. Creierul conectează mereu noi informaţii cu ceea ce am învăţat în trecut şi, în fiecare secundă, reţeaua neuronală se perfecţionează.

Creierul nu se descurajează în faţa unui număr nesfârşit de sarcini. Cu cât îi cerem să facă mai mult, cu atât face mai mult. Este capabil să facă un cvadrilion (un milion de miliarde) de sinapse, iar fiecare dintre acestea este ca un telefon ce poate accesa orice alt telefon de pe circuit ori de câte ori doreşte. Gerald Edelman, biolog laureat al premiului Nobel, arată că numărul de circuite neuronale posibile în creier este de 10 urmat de un milion de zerouri! Pentru comparaţie, numărul estimat de particule din universul cunoscut este de doar 10 urmat de 79 de zerorui!

Şi există oameni a căror minte pare să aibă o super-putere: îşi aduc aminte aproape tot. Cercetătorii au identificat până acum doar câteva astfel de persoane, diagnosticate cu o afecţiune cunoscută drept hipertimesie ("timesia" înseamnă, în limba greacă, "aducere aminte", iar "hiper" - "în exces"). Un exemplu în acest sens este şi celebrul personaj din serialul "Prison Break" - Michael Scofield.

Aşadar, creierul este cel mai performant "computer" din lume. Până la urmă, nu e o comparaţie forţată. Fără nicio glumă, şi creierul, şi computerul folosesc semnale electrice pentru a transmite mesaje. Cert este totuşi că tehnica mai are până să ajungă din urmă creierul uman. De pildă - în cadrul unui studiu, realizat de cercetători de la Institutul de Tehnologie din Okinawa - al patrulea cel mai performant computer din lume a avut nevoie de 40 de minute ca să proceseze o singură secundă de activitate a creierului uman.

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: "Supercreierul" - Dr. Deepak Chopra, Rudolph E. Tanzi

Te-ar putea interesa şi...

• Sedentarismul afectează activitatea creierului
• Neuroştiinţa din spatele lui "vreau", "nu vreau" şi "îmi doresc"
• Celulele anxietăţii
• "Cheia" inteligenţei umane

Tulburarea bipolară

Tulburarea bipolară este o boală care afectează mai mulţi oameni decât am crede - aproximativ 1% dintre adulţi. Şi, ca orice afecţiune, nu alege. Sunt şi multe vedete de la Hollywood care au primit acest diagnostic, iar unele dintre ele chiar au avut puterea să vorbească deschis, în faţa publicului despre această problemă.

Catherine Zeta Jones, Johnny Depp, Jim Carrey sau Ben Stiller sunt doar câteva dintre celebrităţile care suferă de tulburare bipolară. Interesant este şi că, potrivit unor studii, actorii sunt mai predispuși să dezvolte tulburări mentale, ca bipolaritatea, dar asta ar constitui, totuși, un atu pentru meseria lor. Şi tot mai mulți psihologi și psihiatri sunt de acord că nebunia și creativitatea sunt strâns legate între ele.

Ce este însă tulburarea bipolară? Este definită ca o boală maniaco-depresivă, caracterizată prin schimbări extreme de dispoziţie, de la depresii severe până la episoade maniace, în cursul cărora bolnavii tind să aibă o dispoziţie euforică, să fie hiperactivi, agitaţi şi fără să simtă nevoia de somn. De asemenea, persoanele care suferă de această tulburare sunt frecvent triste, se simt fără speranţă şi au un nivel scăzut de energie. Sau trec la extrema cealaltă şi debordează de bucurie.

Cum apare? Una dintre principalele teorii este că substanţele chimice din creier fluctuează anormal, iar atunci când nivelurile anumitor substanţe devin prea mari, persoana dezvoltă stările maniacale. Atunci când nivelurile sunt scăzute, individul experimentează depresia. În majoritatea cazurilor, boala este însă ereditară.

Tulburarea bipolară debutează între 25 şi 45 de ani. Mai rar, poate începe înainte de 20 de ani sau după 50.

Articol de Alma B

Face Keys România

Surse: Agerpres 

Mediafax

Te-ar putea interesa şi...

• Ce sunt şi cum apar halucinaţiile
• Muzica şi limbajul au aceeaşi sursă în creier
• De ce nu avem amintiri din primii ani de viaţă sau "amnezia copilăriei"
• Stilul emoţional

Sedentarismul afectează activitatea creierului

În ziua de astăzi sunt tot mai mulţi cei care muncesc de pe scaun, de la birou, din faţa computerului şi prea puţini cei care fac şi activitate fizică la serviciu. Aşadar depinde de noi să compensăm lipsa de mişcare în timpul liber. Câţi dintre noi reuşesc însă să facă asta? Probabil că nu atâţia câţi am dori.

Un studiu realizat în Statele Unite trage însă din nou un semnal de alarmă!

O echipă de oameni de ştiinţă de la Universitatea California din Los Angeles a descoperit că un comportament sedentar manifestat pe perioade îndelungate afectează sănătatea creierului prin subţierea cortexului cerebral şi, în plus, creşte riscul de apariţie a bolilor de inimă şi a diabetului, dar şi de deces prematur.

În concluziile cercetării, oamenii de ştiinţă au notat că sedentarismul dăunează regiunilor creierului cu rol esenţial în procesul de formare a amintirilor afectând grosimea lobului temporal median, o structură ce include hipocampul. Iar subţierea cortexului cerebral poate fi un fenomen precursor declinului cognitiv şi al instalării demenţei la persoanele aflate la jumătatea vieţii şi la vârstnici.

"Cu fiecare oră petrecută jos se observă o scădere cu 2% a grosimii lobului temporal median”, a indicat autoarea principală a cercetării, biostatistician în cadrul Institutului Semel pentru cercetări în domeniul neurologiei şi al comportamentului uman.

Iar cu sedentarismul nu este de glumit. Omoară mai mulţi oameni decât obezitatea! Potrivit cercetătorilor de la Universitatea Cambridge din Marea Britanie, aproximativ 676.000 de decese sunt legate anual de sedentarism, comparativ cu 337.000 de decese legate de o greutate corporală excesivă.

Aşadar, prevenţia rămâne un "instrument" util. Tot studiile au demonstrat că mişcarea îmbunătăţeşte grosimea cortexului cerebral şi prezintă de asemenea şi alte beneficii fizice, precum îmbunătăţirea sănătăţii cardiace.

Articol de Alma B

Face Keys România

Surse: Agerpres 

bbc.com

Te-ar putea interesa şi…

• Neuroştiinţa din spatele lui "vreau", "nu vreau" şi "îmi doresc"
• Efectul Bystander sau Efectul psihologic al martorului
• Ce sunt şi cum apar halucinaţiile
• De ce nu avem amintiri din primii ani de viaţă sau "amnezia copilăriei"

Încruntarea activă şi încruntarea statică

Să te încrunţi presupune un... efort considerabil, asta dacă luăm în calcul numărul de muşchi folosiţi. Iată şi dovada: pentru a ne încrunta putem angrena până la 43 de muşchi faciali, iar pentru a zâmbi numai 17! Şi nu este o "mişcare" cu care atragem în jurul nostru prieteni. O expresie facială negativă poate aduce multe prejudicii, atât în viaţa socială, cât şi în afaceri. Dar, la momentul potrivit, o încruntare poate fi un mijloc de comunicare extrem de eficient.

Un studiu a demonstrat că doar vederea unei feţe încruntate, timp de 4 milisecunde (1/25 dintr-o secundă) a fost suficientă pentru a-i determina pe oameni să nu le placă următorul lucru care le-a fost arătat. Psihologii numesc acest efect "priming" - atunci când o persoană recepţionează în mod subconştient un anumit sentiment din cauza unei expresii faciale şi îl transferă asupra altei persoane sau a unui obiect.

Încruntarea face ca un chip să pară negativ din toate punctele de vedere, explică Tonya Reiman - expert în limbajul trupului. Şi nu este vorba doar despre furie. Încruntările pot indica enervare, dezgust, neplăcere şi chiar frustrare. Când linia buzelor cuiva coboară oarecum în jos înseamnă că respectivul tocmai face trecerea spre furie. De obicei, de câte ori o persoană este furioasă, dar nu maschează asta printr-o altă emoţie, se încruntă.

Fie pentru că persoana a abuzat de această expresie, fie din cauza structurii osoase şi musculare a feţei, unii dintre noi au o încruntare permanentă drept expresie neutră a feţei, spune Reiman. Deşi toate încruntările statice au tendinţa de a arăta la fel în stare de repaus, imediat ce apare vreo emoţie puteţi vedea schimbări majore între diferitele ipostaze studiate, adaugă ea. Oamenii care au o încruntare facială ce vine din structura osoasă vor avea tendinţa de a se lumina imediat ce văd ceva plăcut. Spre deosebire de ei, cei care au această expresie din pricina stării de spirit se luminează rareori ca răspuns la ceea ce văd.

În ceea ce priveşte "gura pungă" - când buzele se adună într-un cerc strâmt, în centru, şi sunt frecvent însoţite de ochii îngustaţi - aceasta este privită ca un gest sarcastic. Potrivit lui David Givens, gura pungă este ceea ce el numeşte o "fosilă gestuală" şi ar proveni de la creierul nostru de maimuţă, gest care apare automat atunci când nu suntem de acord cu ceva. Folosită în exces, expresia le dă celor din jur senzaţia că respectivul este imposibil de mulţumit.

Un antidot puternic pentru încruntare este însă zâmbetul, care e... contagios. În urma unui studiu realizat în Suedia, s-a constatat că mulţi subiecţi aveau probleme în a se încrunta la oameni care le zâmbeau. Aproape automat, muşchii faciali transformau încercarea de a se încrunta într-un zâmbet.

Aşadar, zâmbiţi, vă rog! 

Articol de Alma B

Face Keys România

Te-ar putea intersa şi...

  

• Neuroştiinţa din spatele lui "vreau", "nu vreau" şi "îmi doresc"
• Ce spune pielea feţei despre noi
• Cu minciuna la aparat. Cum funcţionează poligraful
• Emoţiile, "citite" în funcţie de nuanţa tenului