vineri, 8 mai 2020

Privind peste mască


Dintotdeauna mi-a plăcut să privesc oamenii, să le observ feţele, mişcările mâinilor, să văd cum se ţes luminile şi umbrele pe chipuri şi în priviri. Am privit mii de chipuri de copii îndreptate spre mine în orele mele sau chipuri de adulţi veniţi să caute alinare şi să se înţeleagă dincolo de aparenţe şi de suferinţe. Am ascultat mesajele mâinilor văzute la muncă sau odihnindu-se, am căutat dincolo de toate să ating inima semenilor mei pentru a o înţelege şi a o iubi. Aşa cum e ea - în mii de dimensiuni şi de stări, fără judecăţi sau aşteptări, doar cu recunosţinţa de a mi se permite să intru într-un spaţiu atât de fragil şi de divin!


"Mi-e drag ca lumina ochilor!" a fost expresia care m-a fascinat copil fiind, când ascultam basme sau poveşti de viaţă istorisite de adulţii din jurul meu. Nu am ştiut niciodată cât de preţioasă e această lumină, până când nu am făcut cu copiii mei la şcoală un exerciţiu de empatie, pentru a înţelege cum arată viaţa unui nevăzător. După încercările lor şi ale mele de a relaţiona şi de a face cele mai simple gesturi cotidiene cu ochii închişi, în momentul în care i-am redeschis şi ne-am privit, în lumina lor, a ochilor, s-a adăugat o strălucire specială - cea a gratitudinii de a ni se fi îngăduit SĂ PRIVIM LUMEA şi SĂ NE PRIVIM!
Epoca izolării, datorată virusului detonator de conştiinţe şi de tipare vechi ne-a pus în situaţii total noi, situaţii în care nimic din ce era cunoscut nu mai părea a funcţiona. Dincolo de faptul că s-au împuţinat feţele umane pe care le vedeam zilnic "faţă în faţă", au dispărut mâinile pe care ni le atingeam, s-a mărit şi răcit cu suspiciune şi teamă spaţiul comunicaţional dintre noi. Brusc nu ne-am mai văzut feţele cele de zi cu zi, cele pe care fie le împodobeam cu grijă cu machiaj sau cu expresii studiate sau le cercetam atenţi înainte de a ieşi din casă pentru a fi conforme cu masca noastră socială, cu ceea ce doream a părea să fim. Am fost nevoiţi să ne punem măşti la propriu! Ca şi când goana noastră nebună după măşti şi roluri, dorinţele noastre de a ne ascunde autenticitatea sub fardul tiparelor sociale s-ar fi materializat. Aşa cum se materializează în Univers tot ceea ce vine din adâncul nostru, cel pe care nu îl putem controla. Ne-am văzut în lumea palpabilă aşa cum eram în realitatea noastră interioară - nişte măşti!
A rămas însă deasupra măştii PRIVIREA, au rămas ochii noştri să spună tot ceea ce faţa cea acoperită nu mai poate să spună. Şi - ca atunci când o parte din corpul nostru nu mai funcţionează şi celelalte părţi îi preiau funcţiile, devenind mai sensibile şi mai complexe - şi privirea noastră s-a schimbat. Privirea care e lumina din "ferestrele sufletului"! Viaţa ne-a obligat să ne privim în ochi. Acolo unde se vede orice schimbare interioară, acolo unde Adevărul nu poate fi măsluit sau ascuns.
Când am studiat prima oară ochii în fizionomie, mi s-a părut partea cea mai dificilă. Erau atâtea forme, atâtea unghiuri, deschiderea lor, pleoape de dimensiuni şi texturi diferite, colţuri tensionate sau rotunjite calm, irişi ca nişte evantaie infinit colorate, pupile strânse cu precauţie sau concentrare sau dilatate de iubire, surpriză şi bucurie. Veşnic schimbători la orice reflexie luminoasă, un instrument fabulos de comunicare, pe care am încercat să îl "clasific" în tipurile învăţate, până când am reuşit să văd dincolo de tipare combinaţiile infinite. Mi-am dat seama de ce beduinii, stăpânii deşertului, au putut să ajungă la o artă atât de subtilă de a preţui oamenii doar din privire. Din cele câteva minute avute la dispoziţie la apropierea unui străin, înveşmântat din cap până în picioare pentru a nu fi copleşit de nisipurile încinse duse de vânturile deşertului să citească sufletul omului şi să-i "scaneze" inima. Am înţeles de ce se puteau căsători cu o femeie, chiar dacă nu-i vedea decât ochii şi să nu se înşele în a alege o femeie curată şi înţeleaptă.


Am cercetat privirile oamenilor de când a început "mascarada", epoca măştilor care ne-au închis gurile şi ne-au sigilat obrazele. La început ne-am păstrat mulţi obiceiul de a ne feri privirile, de a nu ne lua timpul de a ne privi semenii în ochi. Pupilele noastre contractate de frică păreau a încerca să închidă toate uşile, ca şi când până şi pe acolo s-ar fi putut strecura virusul. Sclere galbene de lipsa aerului şi a soarelui sau roşii de la nenumărate ore de contact cu ecranele. Irişi cu culori şterse şi palide, cornee sticloase sau opacizate de neîncredere şi de dezorientare. Pleoape zbătându-se îngrijorate sau încercând să acopere obosite privirea, pentru a nu mai vedea nimic din dezastrul lumii noastre cotidiene care se destrăma cu vuiet şi spectaculos sub loviturile unui microorganism invizibil. Apoi, după un timp, am văzut prima privire a unui străin zâmbindu-mi peste mască, la cei doi metri de "distanţă socială". Zâmbetul meu s-a întors către el şi de acolo a "ricoşat" în ochii casierei de la magazin, ai paznicului şi aşa mai departe. Ca o "făclie de Paşti" care aprinde rând pe rând candelele speranţei. Ce minune că suntem! - vorba dragului de Nichita Stănescu. Şi rând pe rând, zilele care au urmat, în marea de ochi lipsiţi de strălucire, ici-colo au început să se aprindă luminiţe, dând semn că în spatele ferestrelor sufletul unora a început să se trezească şi să vadă lumea dincolo de mască.
Nu ştiu cât vom purta măştile fizice, cele care credem noi că ne protejează, dar tare m-aş bucura ca, indiferent ce va urma după acest interval de prăbuşire a lumilor exterioare şi interioare, să avem înţelepciunea de a ne lăsa mai mult privirile să vorbească şi de a pune "botniţă" cuvintelor inutile. Să avem la fel de multă grijă cum aveam înainte de machiajul şi expresiile noastre studiate de sufletul nostru care vorbeşte prin privire. Prin privirea aceea de peste mască!

Articol de prof dr. Corina Chelaru

Te-ar putea interesa şi…


sâmbătă, 1 februarie 2020

Kuuki o yomu - citirea intuitivă contextuală sau cum să supravieţuieşti în Japonia



            Să începem cu un mic test. Presupunând că te afli în următoarele situaţii, cum alegi să reacţionezi:
- când urci pe scara rulantă: urci oricum, pentru că te grăbeşti sau urci lăsând  întotdeauna loc pentru alţii care ar dori să circule pe lângă tine?
- când te afli într-o cameră şi cineva spune că e cald, te ridici să deschizi o fereastră sau te mulţumeşti să aprobi politicos constatarea celuilalt, fără a întreprinde ceva?
- dacă adresezi cuiva o invitaţie şi acesta doar te priveşte inexpresiv, continui să ceri o confirmare sau îţi retragi invitaţia?



            Modul în care reacţionăm în toate situaţiile asemănătoare din viaţa noastră depinde de capacitatea noastră de a "citi atmosfera" unui loc.
            Japonia este una dintre ţările în care comunicarea este majoritar indirectă şi mesajele sunt deduse, de aceea abilitatea de a înţelege semnalele mediului şi cunoaşterea legilor nescrise ale vieţii sociale sunt esenţiale pentru a trăi în armonie cu societatea şi pentru a fi acceptat. Toate acestea fac parte din ceea ce japonezii numesc kuuki o yomu - o abilitate vitală în societatea niponă şi nepreţuită oriunde te-ai afla în lume.
            Kuuki o yomu (echivalentul lui "a citi printre rânduri) desemnează capacitatea unei persoane de a anticipa consecinţele cuvintelor pe care le va spune, ale gesturilor pe care le va face în interacţiunea cu ceilalţi, corelându-le cu statutul social şi situaţia în care se găseşte. Lipsa acestei capacităţi poate duce la ruinarea relaţiilor sociale sau la falimentul afacerilor. Acest concept este atât de înrădăcinat în viaţa japonezilor încât se regăseşte inclusiv în tehnologie - începând cu recunoaşterea facială şi terminând cu industria jocurilor electronice.
            Mare parte din această capacitate presupune perceperea şi înţelegerea semnalelor non-verbale. David Matsumoto, profesor de psihologie la San Francisco State University, specializat în comunicare non-verbală şi interculturală atrage atenţia că studiul micro-expresiilor faciale este una dintre cheile care face posibilă kuuki o yomu. Observarea concordanţei dintre mesajul verbal şi cel non-verbal este importantă în orice interacţiune socială, mai cu seamă în viaţa profesională.
            Atunci când, de exemplu, un client îţi spune că este mulţumit de munca ta, dar mesajul verbal este însoţit de o zvâcnire a buzei sau de o ridicare a sprâncenei, acesta poate fi un semnal puternic că dincolo de cuvinte există o altă stare şi că nu aceea e realitatea.
            "Tăcerea este un indiciu non-verbal. Schimbarea poziţiei este tot un indiciu non-verbal. Un zâmbet social poate fi un alt indiciu. Toate acestea fac parte din "pachetul" non-verbal care contribuie la înţelegerea contextului, spune Matsumoto.
            Dacă pentru un străin poate părea obositor şi aproape imposibil să fie atent la toate aceste detalii, japonezii acordă o mare atenţie acestor aspecte, ceea ce a făcut să înflorească o adevărată industrie care furnizează cursuri, workshopuri şi consultanţă pentru descifrarea micro-expresiilor şi a semnalelor non-verbale.
            Pe lângă acestea este necesară cunoaşterea contextului, care este cu atât mai importantă într-o ţară ca Japonia, în care întreaga cultură şi relaţiile umane sunt intens contextualizate. Citirea contextuală este atât de înrădăcinată în cultura japoneză, încât au apărut şi jocuri video pe această temă. Nintendo Switch a lansat luna trecută Kuukiyomi: Consider It, în care jucătorii sunt puşi în peste 100 de situaţii delicate şi punctaţi în funcţie de capacitatea de citire contextuală. Spre exemplu, într-unul dintre scenarii te afli într-un tren şi stai pe un scaun, alături de tine fiind un scaun gol. Apare un cuplu, deci, ce faci? Dacă citeşti corect contextul, te ridici şi îi laşi împreună. "Ai şansa astfel să îţi perfecţionezi abilităţile sau să înfrunţi tradiţia şi să vezi rezultatele. Iar într-o ţară în care totul funcţionează pe citirea contextuală asta poate constitui o mare uşurare", spune Hatta Takeshita, dezvoltatorul jocului. "Cei mai mulţi japonezi aleg deliberat să nu ţină cont de citirea contextuală în acest joc", comentează el.
            Cum poţi să citeşti mai bine intuitiv contextul, mai ales dacă nu deţii cheile culturale sau cunoaşterea necesară? "O bună parte din aceasta înseamnă să te pui în locul celuilalt" spune Shinobu Kitayama, editorul "Journal of Personality and Social Psychology". Chiar şi atunci când ţi se pare stresant, stai liniştit, căci aceste abilităţi se cultivă, iar practica te ajută să le perfecţionezi. Yoko Hasegawa, profesor de limbă japoneză la Universitatea din California, Berkeley, recomandă "încercarea şi eroarea în procesul socializării" şi "cultivarea dorinţei de a se purta ca ceilalţi" pentru dezvoltarea empatiei şi a receptivităţii.
            A fi atent, conştient şi prezent în receptarea tuturor semnalelor non-verbale şi a pune întrebări despre ce se aşteaptă într-o anumită situaţie sunt soluţiile pe care le propune Rochell Kopp, proprietara Japan Intercultural Consulting, o firmă de training intercultural.
            Kuuki o yomu ne obligă să acordăm atenţie semnalelor persoanelor din jurul nostru şi să procesăm aceste informaţii. Ne obligă să rămânem conectaţi la natura noastră umană, la forma de comunicare cea mai autentică şi veche: comunicarea non-verbală.

Articol de prof. dr. Corina Chelaru

Surse:  https://www.bbc.co.uk - "How reading the air keeps Japan running", Bryan Lufkin

Te-ar putea interesa şi…

·       Tu câte chipuri crezi că poţi să recunoşti?
·       Până la 30 de ani, tot căpătăm experienţă în a recunoaşte chipuri
·       Gestul OK - istorie şi semnificaţii
·       Încruntarea activă şi încruntarea statică
·       Neuroştiinţa din spatele lui "vreau", "nu vreau" şi "îmi doresc"

luni, 22 iulie 2019

Selfie cu... efecte adverse


Cine nu şi-a făcut măcar un selfie?!? Dar deja fenomenul a devenit mult mai elaborat decât ne-am imagina. Nu mai este vorba doar despre un click şi un save. Există... consecinţe. Şi unele serioase! 


Lumina albastră emisă de sartphone deteriorează pielea, grăbind procesul de îmbătrânire - arată un studiu realizat de Avon. Potrivit cercetării, femeile stau mai mult cu telefonul în mână şi camera foto pe poziţii. 25% dintre femeile cu vârste cuprinse între 18 şi 34 de ani petrec, în medie, 7 ore pe zi folosind telefonul. 
Atenţie însă! În acest caz photoshopul nu mai are nicio putere. Potrivit unuia dintre doctorii care au participat la cercetare, lumina albastră poate penetra stratul dermic, cel mai profund strat al pielii unde sunt produse colagenul şi elastina, făcând pielea mai subţire şi mai fragilă. Expunerea excesivă la o asemenea lumină poate cauza leziuni oxidative la nivelul pielii. Totuşi, se pare că există o mică soluţie - să folosiţi în rutina de îgrijire a pielii vitamina C, care are proprietăţi antioxidante ce neutralizează leziunile provocate de această expunere. 
Pe de altă parte, potrivit unui alt studiu, selfie-urile ne schimbă trăsăturile faciale cu până la 30%. Conform unui sondaj prezentat de Academia Americană de Chirurgie Plastică şi de Reconstrucţie a Feţei, 55% dintre medicii specialişti în chirurgie plastică au declarat în 2017 că au avut pacienţi care au vrut să-şi facă operaţie estetică, pentru a da mai bine... în selfie-uri. 
Pentru a arăta cât de cât normal, ar trebui să avem o mână lungă de un metru şi jumătate, potrivit cercetătorilor din California. Experţii au constatat că o poză realizată de la distanţa de 30 de centimetri face ca nasul bărbaţilor să pară cu o treime mai mare decât e în realitate, în timp ce în cazul femeilor apare o distorsiune similară, de 29%. 
Şi să nu uităm nici de... selfită - deja o boală, recunoscută de psihologi. Selfita, definită ca nevoia obsesivă de a publica selfie-uri, a fost confirmată de psihologi drept tulburare mintală. Selfita la nivel limită cuprinde acele persoane care îşi fac selfie-uri de cel puţin trei ori pe zi, dar nu le publică pe reţelele de socializare. În faza acută a bolii, oamenii publică online selfie-urile. Iar în etapa cronică, resimt o nevoie incontrolabilă de a-şi face fotografii şi de a le publica online de cel puţin şase ori pe zi. 
Oamenii de ştiinţă au descoperit că persoanele care suferă de selfită au nevoie de atenţie şi de multe ori manifestă o lipsă de încredere în sine. De asemenea, speră ca prin publicarea imaginilor cu ei înşişi să îşi îmbunătăţească statutul social şi să fie integrate într-un grup. 
Şi ca să încheiem tot cu... sprâncenele ridicate, printre alte tulburări mintale asociate tehnologiei, identificate în ultimii ani, se numără şi nomofobia, frica de a nu fi în apropierea unui telefon mobil, tehnoferenţa, interpunerea constantă a tehnologiei în viaţa de zi cu zi şi cyberhondria, senzaţia de rău după căutarea în mediul online a unor simptome de boală. 

Articol de Alma B

Te-ar putea interesa şi…
·       Homo-smartphonicus

luni, 15 iulie 2019

Creierul femeilor versus creierul bărbaţilor


Nu mai este niciun secret că femeile şi bărbaţii gândesc diferit. Numai dacă ne gândim la frecventele divergenţe de opinie şi deja avem un argument. Iată însă că şi studiile vin în completarea acestei idei. 


Potrivit unei cercetări realizate în Statele Unite ale Americii, creierul femeilor este cu aproape 4 ani mai... tânăr în comparaţie cu vârsta persoanei respective, iar în cazul domnilor este cu peste 2 ani mai... bătrân decât etatea. În cadrul studiului, subiecţii au fost supuşi unor tomografii cu emisie de pozitroni, care au permis evaluarea fluxului de glucoză şi oxigen din creier. Creierul are nevoie de glucoză, substanţă folosită pe post de combustibil, iar modul în care creierul metabolizează glucoza dezvăluie informaţii importante despre vârsta metabolică a acestui organ. 
În urma acestei analize, oamenii de ştiinţă au constatat că, în cazul femeilor, creierul este mai tânăr, în medie, cu aproximativ 3,8 ani, decât vârsta metabolică, comparativ cu al bărbaţilor - mai mare cu 2,4 ani decât vârsta cronologică. 
"Creierul bărbaţilor nu îmbătrâneşte mai rapid, ci maturizarea lui are loc cu circa 3 ani mai târziu în comparaţie cu femeile, iar această diferenţă se menţine pe tot parcursul vieţii", a explicat unul dintre autorii studiului. 
Conform unei teorii avansate de cercetători, hormonii ar putea juca un rol important în configurarea metabolismului creierului la vârste fragede, iar maturizarea târzie reprezintă un factor de stres pentru creierul bărbaţilor.
Un alt studiu, realizat de cercetători din California, a avut în vedere şi fix ceea ce îi macină pe mulţi: diferenţele dintre creierul femeilor şi cel al bărbaţilor. Analiza a avut în vedere peste 46.000 de analize imagistice SPECT (tomografii computerizate cu emisii de fotoni), puse la dispoziție de nouă clinici americane. Iar concluziile au arătat că la doamne creierele erau mai active în mai multe zone decât ale domnilor, erau mai bine irigate, iar cea mai intensă activitate era la nivelul cortexului perifrontal, responsabil pentru concentrare și pentru controlul impulsurilor. Creierul femeii este mai activ decât la bărbați și în regiunea limbică, de unde se reglează dispoziția și unde se instalează anxietatea în anumite cazuri. De aceea, ele sunt mai predispuse la anxietate decât reprezentanții sexului opus. 
La bărbați, în schimb, cea mai intensă activitate este în regiunile responsabile pentru percepțiile vizuale și coordonare. De aceea, ei tind să fie mai atenți, mai ageri în situații de risc decât femeile. 
O altă echipă de cercetători, de la Universitatea din Pennsylvania, a scanat creierele a aproape 1.000 de bărbaţi şi femei şi a constatat şi alte diferenţe. 
Creierul bărbaţilor părea să aibă conexiuni din faţă către spate şi câteva ce unesc cele două emisfere. La femei, căile se încrucişează între stânga şi dreapta, ceea ce ar putea explica de ce ei tind, în general, să fie mai buni la a învăţa şi realiza o singură sarcină, în timp ce femeile sunt... multitasking. În cadrul studiului, femeile au obţinut un scor mai bun la atenţie, vocabular, memorie şi cogniţie socială, iar bărbaţii au excelat la procesarea spaţială şi la viteza senzitiv-motorie. 
Şi astfel oamenii de ştiinţă reuşesc să rezolve măcar câteva "De ce"-uri celebre. 

Articol de Alma B

Surse: Agerpres 
Science Daily 
BBC

Te-ar putea interesa şi…


luni, 8 iulie 2019

Sistemul care reconstruieşte chipuri umane în funcţie de voce


În era tehnologiei, inteligenţa artificială atinge performanţe ce păreau acum câteva decenii strict de domeniul SF. Mai nou, este nevoie doar de voce ca să reconstruim un chip uman. 


Cercetători americani de la MIT CSAIL (Computer Science & Artificial Intelligence Laboratory) au conceput un sistem de inteligenţă artificială capabil să genereze o imagine digitală a unei persoane în funcţie de vocea acesteia, după ce "ascultă" o scurtă înregistrare audio cu respectiva persoană. 
Sistemul, "botezat" Speech2Face, este o reţea neuronală - un computer care gândeşte într-un mod similar cu un creier uman - şi a fost "antrenat" de oamenii de ştiinţă folosind milioane de clipuri video de pe internet, în care vorbesc peste 100.000 de oameni diferiţi. Pornind de la această bază de date, Speech2Face a învăţat să facă asociaţii între timbrul vocii şi anumite trăsături ale feţei, apoi sistemul a fost folosit pentru a genera faţa care corespunde unei anumite înregistrări audio. 
Potrivit autorilor, reţeaua recunoaşte anumite caracteristici ale vocii care definesc în principal genul, vârsta şi etnia, elemente generale pentru mari categorii de oameni. "Astfel, acest model va produce chipuri care arată generic. El nu va produce imagini ale anumitor indivizi", notează cercetătorii. Chipurile generate de Speech2Face privesc drept înainte, au expresii neutre şi nu corespund exact persoanelor ale căror voci au fost analizate în cadrul studiului. 
La capitolul performanţă mai este, aşadar, de lucrat. Confruntat cu variaţii de limbă, sistemul a fost uşor de păcălit. De exemplu, când a ascultat un asiatic vorbind în chineză, sistemul a generat figura unui asiatic. Dar, atunci când aceeaşi persoană a vorbit în engleză, sistemul a fost păcălit şi a generat imaginea unei persoane caucaziene. De asemenea, sistemul şi-a demonstrat limitele şi când a venit vorba despre genul persoanei, în funcţie de tonalităţile vocii. Astfel, Speech2Face  a asociat vocile mai groase, mai grave, cu subiecţi de sex masculin şi vocile mai subţiri cu subiecţi de genul feminin, ceea ce nu este de fiecare dată corect. 
Conform cercetătorilor, aceste limitări sunt legate de faptul că baza de date folosită pentru pregătirea sistemului provine doar din clipurile video educative de pe YouTube şi nu este reprezentativă la nivelul întregii populaţii umane. 
Cert este că recunoaşterea facială şi tehnologia se împletesc tot mai mult şi mai bine. De pildă, un inginer software olandez a construit un sistem de recunoaştere facială pentru pisica lui. Când animalul de companie se apropie de uşă, bărbatul primeşte o notificare şi îi dă drumul în casă. Sistemul foloseşte un mini computer, o cameră video, un program software şi senzori de mişcare. După ce îi face o poză animalulii de companie, sistemul analizează imaginea şi, dacă se potriveşte cu cele din baza de date, lansează mesajul "Deschide uşa". Sistemul poate fi adaptat însă şi pentru a recunoaşte oameni, spune inginerul. 
Pentru a descifra personalitatea umană urmărind trăsăturile faciale cheia o reprezintă însă cursurile Face Keys România

Articol de Alma B

Sursa: livescience.com

Te-ar putea interesa şi…
  1. Tu câte chipuri crezi că poţi să recunoşti?
  2. Prosopagnosia sau "orbirea faţă de feţe"
  3. Până la 30 de ani, tot căpătăm experienţă în a recunoaşte chipuri
  4. Mă bucur să te REcunosc!




luni, 1 iulie 2019

Câinii şi copiii, aşi ai şantajului emoţional


Să nu vă mai miraţi atunci când nu ştiţi cum a reuşit copilul sau... căţelul să vă înmoaie inima dintr-o privire. 
Oamenii de ştiinţă au descoperit că cel mai bun prieten al omului, câinele, are muşchii de la nivelul sprâncenei (muşchii corugatori), dezvoltaţi întocmai ca la noi, lucru care îl ajută să capete o privire înduioşătoare.


Cercetătorii au disecat cadavre ale unor câini de companie şi lupi sălbatici, specie din care câinii s-au desprins în urmă cu aproximativ 33.000 de ani. Astfel, au identificat muşchi corugatori bine definiţi, situaţi la nivelul sprâncenei, care nu au însă acelaşi principiu biomecanic şi la lupi. "Acest muşchi îi ajută pe câinii de companie să facă ochii mari, ca şi copiii", a explicat una dintre coautoarele studiului. Şi astfel declanşează în oameni un instinct protector. 
"Am studiat de asemenea comportamentul câinilor şi lupilor, iar când aceştia au fost expuşi la prezenţa umană, timp de două minute, câinii au ridicat mai mult partea interioară a sprâncenelor şi cu o intensitate mai mare în comparaţie cu lupii", a explicat autoarea principală a studiului. "Descoperirea sugerează că, la câini, sprâncenele expresive ar putea fi un rezultat al preferinţelor inconştiente ale oamenilor care au influenţat selecţia în timpul procesului de domesticire. Atunci când câinii execută această mişcare, ea pare să determine o dorinţă puternică a oamenilor de a avea grijă de ei", a adăugat ea. Este posibil şi ca animalele de companie să mimeze mişcările muşcilor faciali ale oamenilor în preajma cărora îşi petrec timpul şi astfel, în timp, să formeze aceleaşi principii biomecanice. Este cunoscut faptul că, în ziua de azi, mulţi posesori de câini îşi aleg rasa în funcţie de trăsăturile lor de personalitate.
Un alt studiu celebru - mai vechi, din 2015 - realizat în Japonia, a demonstrat că schimbul de priviri între câini şi stăpânii lor conducea la declanşarea reciprocă a oxitocinei, compus supranumit "hormonul iubirii", fenomen observat şi în relaţia dintre mamă şi bebeluşul ei.

Articol de Alma B

Sursa: Agerpres

Te-ar putea interesa şi…


marți, 25 iunie 2019

Cum "citeşti" uşor oamenii oneşti


Care sunt cei mai oneşti pământeni? Ei bine, iată cu îi puteţi recunoaşte - sunt fie elveţieni, fie cetăţeni din ţările scandinave. Iar concluziile vin în urma unui studiu făcut de o echipă internaţională de specialişti în ştiinţe comportamentale, care a "pierdut" peste 17.000 de portofele, cu diverse sume de bani, în spaţii publice din 355 de oraşe, în 40 de ţări. 



Ce facem când găsim pe stradă un portofel cu o sumă de bani în el? Cei care au fosz implicaţi în studiu nu au “anunţat imediat Miliţia la telefon 22.22.22” - ca în "BD în alertă". Dar ce este interesant este faptul că, cu cât suma din portofel a fost mai mare, cu atât oamenii erau mai motivaţi să îl contacteze pe proprietar. Cei cu simţul civic cel mai puternic sunt cei din Elveţia şi ţările scandinave, iar la polul opus sunt cei din China, Maroc, Peru şi Kazahstan. 
În urma cercetării, oamenii de ştiinţă demonstrează două resorturi fundamentale ale comportamentului uman: altruismul şi rolul propriei imagini, teama de a fi considerat hoţ. "Când oamenii pot profita foarte mult de pe urma unui comportament necinstit, dorinţa lor de a trişa este augmentată, dar creşte totodată şi costul psihologic de a se vedea pe sine drept hoţ, şi, uneori, acesta domină", susţin autorii.
Proporţia portofelelor predate a depăşit 70% în Norvegia şi Elveţia. În China, mai puţin de 10% au predat portofelele fără bani, şi peste 20% au făcut acest lucru dacă obiectele conţineau bani. 
De asemenea, echipa de cercetători a solicitat unui număr de 279 de economişti să estimeze şansele ca portofelele să fie returnate. Mai puţin de unul din trei a prezis corect rezultatul, ceea ce l-a determinat pe unul dintre cercetători să declare că "până şi experţii au o viziune pesimistă despre ceea ce îi motivează pe oameni". 
Media la nivel internaţional pentru predarea unui portmoneu pierdut a fost de 40% când acesta era gol şi de 51% când în el se aflau bani. 

Articol de Alma B

Sursa: sciencemag.org 

Te-ar putea interesa şi…