miercuri, 6 iulie 2022

INTERVENŢIILE FACIALE motivaţii interne şi consecinţe comportamentale, psihologice, sociale

 "Din momentul când omul şi-a văzut chipul în apă a fost pierdut. Oglinda, televizorul, internetul, selfie-urile, toate erau acolo."

(Denis Langlois)


Oricât de evoluată ar fi specia umană, mecanismele noastre de supravieţuire şi de relaţionare primară funcţionează după legile regnului animal din care facem parte şi conform programelor imprimate de zeci de mii de ani în ADN-ul nostru. Ca pentru orice altă specie, este vital pentru noi să vedem faţa individului care se îndreaptă către noi sau cu care dorim să interacţionăm. Doar aşa putem citi intenţiile sale şi starea sa de sănătate. De aceea faţa este partea cea mai importantă a corpului, pentru că în funcţie de îmbinarea şi calitatea elementelor ei individul îşi asigură acceptarea între semeni mai repede sau nu, mai uşor sau nu.

Odată cu evoluţia speciei, faţa a ajuns şi un simbol şi a fost supusă modelelor sociale, curentelor şi modei. Fiecare epocă a venit cu un ideal de frumuseţe şi cu anumite canoane estetice, acestea mărturisind despre mentalităţile şi cultura timpului respectiv. Arta a înregistrat prin operele unor pictori, sculptori sau scriitori aceste canoane şi ne ajută să vedem ce părţi ale feţei au avut importanţă mai mare în anumite perioade. Apariţia filmelor a constituit de asemenea o revoluţie în promovarea unor anumite modele de frumuseţe facială.

Trăsăturile faciale sunt în parte moştenite de la strămoşi (cum ar fi pomeţii laţi şi pleoapa superioară acoperită de piele la rasa asiatică sau nasul cu nări largi şi cărnos la rasa africană), dar sunt şi create prin experienţele de viaţă pe care le traversăm. Aceste trăsături create definesc modul nostru de reacţie la anumiţi stimuli din mediu şi se construiesc sub influenţa prelungită a mediului de viaţă. De aceea studiul trăsăturilor faciale este un instrument extraordinar de cunoaştere pentru orice terapeut, dar şi de autocunoaştere pentru cine este dispus să lucreze conştient la observarea propriilor trăsături faciale şi mai ales să înţeleagă originea nevoilor de a schimba o parte din aceste trăsături.

Una dintre cele mai simple metode de a se adapta modelelor de frumuseţe este machiajul. Dacă iniţial el a avut un rol social (deosebea anumite grupuri de altele sau semnaliza un anumit statut social - machiajul războinicilor de exemplu), cu timpul el a căpătat din ce în ce mai pregnant funcţie estetică, subliniind anumite părţi ale feţei sau corectând anumite aspecte. Machiajul este cea mai simplă formă de intervenţie facială. Este temporar şi versatil şi poate fi oricând schimbat sau îndepărtat. Prin machiaj se pot modifica vizual formele şi volumele feţei pentru ca ele să capete un grad mai mare de simetrie şi de armonie, luminozitatea, mărimea sau grosimea unor elemente faciale (nas, buze, sprâncene) şi se pot masca anumite coloraţii ale pielii, depigmentări sau pete.

Deşi ar părea un artificiu exclusiv feminin, machiajul a fost adoptat şi de bărbaţi din vremuri străvechi, dar având preponderent funcţie socială (de exemplu machiajul faraonilor sau machiajul ca semnalizator al apartenenţei la o anumită castă sau pătură socială: războinici, preoţi etc.). Funcţia lui estetică nu este nici ea chiar atât de nouă cum am crede, căci există mărturii că deja din secolul al XVI-lea machiajul masculin era practicat de către nobili: "Prin machiaj înţelegem tot ceea ce modifică aparenţa şi estetica. Machiajul masculin este, contrar a ceea ce s-ar putea crede, la fel de vechi ca şi cel feminin. Ȋncă din secolul al XVI-lea şi chiar înainte, elita artistocratică recugea la farduri care permiteau crearea unei măşti, adică o faţă nouă şi mai ales obţinerea unei aparenţe nobile prin albirea pielii prin aplicarea de produse cosmetice." (Anne-Marie Granet-Abisset, profesor Universitatea Grenoble-Alpes, coordonatoare a proiectului Cosmethics[i])

Care sunt însă motivaţiile care stau în spatele adoptării unui anumit tip de machiaj? Ne vom raporta la machiajul feminin, pentru că studiile arată că el este covârşitor ca proporţie şi reprezentativ pentru ideea de feminitate. Există în principal două motivaţii pentru a adopta machiajul [ii]camuflarea defectelor ca urmare a unei anxietăţi şi insecurităţi provenite dintr-o stimă de sine scăzută (mascarea cicatricilor de exemplu sau a imperfecţiunilor marcante ale pielii) şi seducţia - femeile care doresc să pară mai atractive, mai sociabile, încrezătoare şi asertive utilizează în cea mai mare proporţie machiajul.[iii] Ambele motive au în spate frici provenite din presiunea tiparelor de sex şi culturale (de exemplu, o femeie trebuie să fie drăguţă şi aranjată pentru a avea succes social şi relaţional), dar şi motivaţii biologice. Doi factori decid în atracţia sexuală şi în modul în care oamenii tratează o persoană: gradul de simetrie facială şi contrastul coloristic dintre ochi, gură şi pielea feţei. Chiar dacă nu percepem conştient aceşti factori, ei acţionează la nivel subtil în alegerile noastre şi în gradul de bunăvoinţă pe care îl manifestăm faţă de o persoană la primul contact.

Despre gradul de simetrie facială se cunoaşte îndeobşte că o cât mai mare apropiere de proporţiile simetrice perfecte creşte atractivitatea unei feţe şi măreşte dezirabilitatea persoanei în mediul social. Totuşi, mecanismele noastre de detecţie facială împiedică apropierea de persoane cu faţa perfect simetrică, pentru că, în realitate ele nu există şi creierul primeşte semnale că o asemenea figură este una artificială sau ieşită din normele biologice. Cu cât este mai redusă asimetria facială, cu atât persoana este percepută ca fiind mai echilibrată şi mai constantă în reacţii, dar nu este nici de dorit ca această asimetrie să nu existe măcar la un nivel redus!

Mai puţin cunoscut este faptul că femeile au în mod natural coloraţia pigmentară mai închisă la nivelul buzelor şi al pielii din jurul ochilor, lucru perceput la nivel subconştient la nivelul creierului nostru ca un semn de feminitate. Cu cât este mai pronunţat contrastul dintre culoarea pielii feţei şi zonele buzelor şi ale ochilor, cu atât mai feminină şi atractivă este văzută o femeie. De aceea cele mai bine vândute produse cosmetice de machiaj sunt rujurile şi fardurile pentru ochi, deoarece îmbunătăţesc contrastul menţionat şi evidenţiază exact elementele faciale considerate cele mai feminine: gura şi ochii.

Care sunt deci, cele mai importante produse şi operaţiuni de machiaj care fac o faţă  arate mai tânără, mai sănătoasă şi, deci, mai dezirabilă relaţional?

a) uniformitatea tonului pielii - fondul de ten şi corectorul sunt absolut necesare ca bază a oricărui machiaj, deoarece omogenizează coloraţia pielii, acoperă eventualele urme de imperfecţiuni (cicatrici, semne vechi de acnee, denivelări, pete). Cearcănele, petele sau discoloraţiile sugerează oboseală sau boală. O culoare uniformă a feţei, cu o luminozitate crescută dă impresia de sănătate şi de rezistenţă şi, prin urmare, creşte potenţialul ca o femeie să câştige mai bine la muncă sau să fie selectată de potenţiali parteneri;

b) conturarea feţei (contouring) pentru realizarea simetriei şi aplicarea blush-ului creează o imagine mai tinerească şi sugerează creierului starea naturală a disponibilităţii sexuale (colorarea obrajilor este naturală în starea de excitare). Ne place sau nu, considerăm sexiste aceste fapte sau nu, creierul nostru acţionează după aceste setări, oricât am spune noi că menţinem un control conştient şi oricât am declara la nivel raţional că aceste lucruri sunt de domeniul "inegalităţii". Ȋn fond, este bine să înţelegem mecanismele de reglare a percepţiei faciale pentru a le folosi în mod cât mai eficient şi pentru că ele oricum funcţionează!

c) rimelul, eyelinerul şi fardurile de pleoape subliniază coloraţia natural mai închisă din jurul ochilor la femei şi măresc optic ochiul, ceea ce sporeşte impresia de tinereţe. Pe măsură ce îmbătrânim devenim mult mai atenţi la cantitatea şi calitatea informaţiilor vizuale pe care le absorbim, iar gradul nostru de prudenţă şi de scepticism creşte, făcând ca deschiderea ochilor să se micşoreze. De aceea mărirea optică a ochiului poate "şterge" câţiva ani buni de pe faţa noastră şi poate da impresia de inocenţă şi de deschidere către informaţiile primite de la cel cu care se comunică. Acest lucru explică frecvenţa cu care ochii mari, larg deschişi apar în imaginea personajelor 'bune" din desenele animate, din benzile desenate sau din filme. Desenele de tip "manga" exagerează chiar această trăsătură şi toţi cunoaştem acei ochi mari, uşor umezi şi strălucitori ai personajului fragil şi de încredere;

d) rujul este de asemenea elementul de machiaj care poate mări suprafaţa buzelor şi care poate intensifica nuanţele coloristice specifice stării post orgasmice. Studiile arată că femeile care poartă rujuri de un roşu aprins sunt percepute de bărbaţi ca fiind mult mai atractive faţă de cele care poartă rujuri în nuanţe neutre sau nu poartă deloc.

Dar uneori machiajul nu ne satisface pe deplin şi neajunsurile lui sunt că nu rezistă permanent pe faţă şi trebuie refăcut. De altfel, faţa are nevoie de perioade de odihnă, în care să nu folosim machiaj pentru ca pielea să poată respira şi să asimileze nutrienţii de care are nevoie pentru a arăta sănătos. Mult mai mare şi important este impactul INTERVENŢIILOR FACIALE DE TIP CHIRURGICAL. Cu cât ele afectează mai profund structura musculară şi osoasă a feţei, cu atât consecinţele sunt mai importante la nivelul propriei percepţii şi mai ales la nivelul vieţii sociale, de care nu ne putem lipsi.

Există diferite tipuri de intervenţii faciale: unele acţionează superficial, la nivelul pielii şi musculaturii, altele la nivelul structurii profunde a feţei sau la nivelul structurii osoase. Ele sunt clasificate în intervenţii de tip nonchirurgical care au efecte reversibile în timp (remedii împotriva ridurilor prin injectare de toxina botulinica, peelinguri cosmetice, lasere de diverse tipuri - nonablativ, dioda, IPL, fillere cosmetice) şi intervenţii de tip chirurgical, care presupun anestezie şi intervenţia asupra structurii musculare şi osoase a feţei cu efecte ireversibile. Excludem din discuţie în acest articol orice intervenţie care are un motiv medical sau o recomandare clară făcută de un medic, cum ar fi de exemplu intervenţiile de reconstrucţie facială în urma unor traumatisme sau accidente, arsuri sau deviaţii de sept etc. Vom încerca să găsim care sunt motivaţiile care îi imping pe oameni să apeleze la chirurgia facială de tip estetic, care presupune modificări de substanţă ale aparenţei faciale.

Ȋn mod natural există o reţinere în faţa oricăror intervenţii care presupun anestezie, tăieturi sau sângerări etc. Totuşi foarte multe persoane îşi înving frica sau îndoiala şi decid să facă aceste operaţii, ştiind şi posibilele riscuri, dar şi faptul că schimbările sunt ireversibile şi că nimeni nu poate garanta complet în ce mod va reacţiona organismul pe viitor.

Principalele motive pentru care oamenii vin să facă intervenţii chirurgicale sunt îmbunătăţirea aspectului fizic - mai precis apropierea cât mai mare de un ideal estetic pe care persoana şi l-a format sub imperiul modei şi al presiunii sociale sau condiţionat din familie, întârzierea îmbătrănirii şi combaterea efectelor acesteia (frica de trecerea timpului şi dificultatea de a accepta schimbările propriei feţe) şi corectarea unor defecte anatomice care împiedică persoana să ducă o viaţă considerată de ea ca normală (în cele mai puţine cazuri).

Fiecare intervenţie chirurgicală este precedată de o discuţie cu chirurgul estetician, care face o anamneză, informează pacientul asupra modalităţilor de lucru, asupra rezultatelor scontate în funcţie de constituţia şi de afecţiunile existente şi bineînţeles avertizează asupra eventualelor reacţii neplăcute sau riscuri. Ceea ce nu face parte din procedurile curente este discuţia cu un psiholog, care să prezinte pacientului şi implicaţiile emoţionale ale intervenţiei. Şi chiar dacă ar exista această fericită situaţie, este total improbabil ca pacienţii să afle care sunt consecinţele la nivel comportamental şi energetic ale acestor schimbări prin discuţia cu un fizionomist cu competenţe de analiză-evaluare comportamentală. Poate părea inutil, dar veţi vedea că nu este deloc, ba, mai mult, astfel de discuţii ar ajuta foarte mult la conştientizare şi la elaborarea unei strategii adaptative post-operatorii.

Fiecare parte a feţei este în strânsă legătură cu diverse sectoare ale vieţii noastre şi stă mărturie despre trăsăturile personalităţii noastre, căci ce altceva este faţa decât "masca" pe care o prezentăm în relaţiile cu ceilalţi. Intervenţiile faciale asupra anumitor zone au efecte şi asupra acestor sectoare de viaţă. Ȋn plus, toată faţa are terminaţii nervoase în legătură cu diversele organe şi este traversată de meridiane energetice, aşa cum specifică şi medicina tradiţională chineză.

Conform statisticilor, dintre intervenţiile faciale de tip chirurgical cele mai frecvente sunt blefaroplastia, rinoplastia, ritidectomia (liftingul facial), liftingul frontal şi intervenţiile asupra formei şi orientării urechilor. Toate presupun actul medical însoţit de anestezie şi efectuat de un chirurg specializat în chirurgie plastică şi estetică.

Dintre toate intervenţiile menţionate, cele care acţionează asupra muşchilor şi pielii în vederea estompării ridurilor sau pentru a obţine o mai mare netezime şi tensiune a pielii feţei au ca substrat principal dorinţa de a şterge semnele trecerii timpului, precum şi semnele unor emoţii puternice de tip repetitiv, care creează riduri profunde. De exemplu, ridurile dintre sprâncene se pot crea atât ca efect al menţinerii timp îndelungat a atenţiei asupra detaliilor (dacă sunt drepte), dar şi ca efect al unor emoţii de mânie (dacă sunt curbe, începând de sub partea interioară a sprâncenei), de dezgust sau de tristeţe. Intervenţia chirurgicală le poate face să dispară sau să pară mult mai puţin vizibile, dar ele sunt expresia trăirilor noastre şi, dacă acestea nu se schimbă, ridurile vor reapărea într-un timp mai scurt sau mai lung, în funcţie de frecvenţa manifestării acestori trăiri. De aceea, cred că doar discuţia cu un fizionomist poate face persoana conştientă de tiparele emoţionale care stau la originea ridurilor noastre, dar şi a tonicităţii pielii.

Ridurile reprezintă un adevărat ajutor pe care ni-l dă corpul nostru pentru a înţelege ce reacţii avem şi cum lucrează subconştientul nostru. Una dintre cele mai bune fizionomiste, specialistă în tehnicile Mian Xiang, Patrician McCarthy relatează în cartea sa "The Face Reader" o experienţă relevantă, care ne poate face să înţelegem importanţa prezenţei ridurilor după anumite vârste. Ȋn timpul unui seminar, una dintre cursante, bunică, soţie, mamă, care ar fi avut toate motivele să fie fericită, îi mărturiseşte că - în ciuda faptului că nu are niciun rid pe frunte care să exprime tristeţe sau mânie, frunte pe care crede că o moşteneşte de la bunica sa - se simte în interior pierdută, singură şi tristă. Din discuţia avută cu fizionomista reiese însă că doamna respectivă îşi pierduse mama în adolescenţă, iar bunica sa, supravieţuitoare a regimului dur de la Auschwitz, îi impune să fie "tare" şi să nu îşi arate suferinţa, aşa cum şi ea nu şi-a permis să îşi arate suferinţa cauzată de pierderile şi experienţele dramatice trăite în lagăr. Nici bunica nu avea riduri frontale la cei 90 de ani ai săi. Ceea ce a trecut de la o generaţie la alta, nu a fost moştenirea genetică fizică, ci un tipar comportamental, care a împiedicat exteriorizarea emoţiilor şi, deci, apariţia ridurilor corespunzătoare. Problema cea mai dificilă este că, neexprimate, aceste emoţii puternice se acumulează şi devin toxice, acţionând în timp asupra psihicului nostru şi ducând la tristeţe, tendinţe depresive şi închidere în sine. Lipsa ridurilor, pe care şi-ar dori-o multe femei, vine, iată, din neexprimarea unor emoţii şi aduce cu sine, probleme. Totuşi, când ele devin deranjante şi femeia nu îşi poate accepta faţa cu aceste riduri, ajungând să apeleze la intervenţii de tip chirurgical, trebuie mai întâi să afle ce exprimă aceste riduri şi, dacă doreşte rezultate durabile, să urmeze o terapie care să o ajute să schimbe acele tipare emoţionale care duc la apariţia lor, altfel, ele vor reapărea şi mai pregnant după un timp, deoarece pielea şi musculatura vor fi forţate să găsească alte traiectorii de mişcare şi exprimare şi pot apărea alte zone ridate, care înainte nu existau.

O altă problemă importantă apare şi în modul în care ceilalţi percep persoana după intervenţie, căci, conform efectului Venus din psihologie (denumit după celebrul tablou al lui Diego Velsquez "Venus în faţa oglinzii"), imaginea noastră în oglindă e mult diferită de felul în care ne percep ceilalţi, dar este diferită şi faţă de ce credem noi înşine despre noi, deoarece avem tendinţa de a supraevalua sau subevalua ceea ce vedem în oglindă. Totodată, teoria oglinzii, formulată de Jacques Lacan, ne spune că identitatea noastră se construieşte din suma imaginilor pe care cei din jur le au despre noi. Ceilalţi îsi vor regla răspunsul comportamental în funcţie de microexpresiile de pe faţa noastră, iar când ele nu se mai exprimă în modul nostru natural, firesc, ci găsesc alte modalităţi de manifestare, reacţia celorlalţi poate fi diferită de ceea ce aşteptăm noi. Acest lucru poate crea neînţelegeri, tensiuni, frustrări şi poate afecta viaţa socială şi relaţiile persoanei respective. De aceea este foarte important ca pacientul să înţeleagă aceste consecinţe şi să îşi acorde timpul de adaptare la noua sa înfăţişare şi să acorde şi celorlalţi timp şi înţelegere până când aceştia îşi vor schimba răspunsurile comportamentale. Din păcate, fără suportul unui psiholog şi mai ales fără suportul unui fizionomist, aceste lucruri nici măcar nu sunt conştientizate şi creează un cerc vicios, în care pacientul nu înţelege de ce, în ciuda faptului că a căpătat faţa pe care şi-a dorit-o, lucrurile nu merg în direcţia aşteptată şi nasc frustrare.

Dintre toate intervenţiile, rinoplastia acţionează complex asupra întregii structuri a nasului (care are şi parte osoasă) şi se efectuează sub anestezie generală. Majoritatea pacienţilor doresc micşorarea dimensiunii nasului, corectarea coamei nasului, atunci când aceasta are mai ales forma acvilină sau când prezintă umflături laterale sau ridicarea vârfului nasului. Nasul este elementul central al feţei şi partea cea mai mobilă a ei, în ciuda aparenţelor, fiind mişcat de mai mulţi muşchi (procerus, compresor/dilatator al nărilor, nasalis, ridicătorii şi coborâtorii buzei superioare). De aceea este şi partea care se modifică foarte mult pe parcursul vieţii, tocmai sub acţiunea acestor muşchi. Toţi nou-născuţii, indiferent de rasă sau de cultura din care provin, se nasc cu acelaşi tip de nas, datorită lipsei cartilajelor triunghiulare care încep să se formeze mai târziu sub influenţa mişcărilor muşchilor din jurul nasului. Din acest motiv, atunci când privim coama nasului, putem vedea acţiunea din prezent a muşchilor din jurul nasului, iar când ne uităm la baza lui putem observa emoţiile care au acţionat în trecut. Fiecare componentă a nasului are legătură cu trăsături de personalitate şi cu abilităţi pe care le avem, iar intervenţia asupra structurii nasului are, după părerea mea, cele mai importante consecinţe.

Iată doar câteva informaţii pe care le putem afla prin analiza fizionomică a nasului unei persoane: gradul de agresivitate sau de violenţă pe care îl manifestă persoana, atitudinea şi modul de abordare a provocărilor şi a obiectivelor stabilite, nivelul de curiozitate, indiscreţie sau nevoia de dovezi palpabile, modul în care a fost perceput mediul familial în care a crescut persoana, în cazul în care acesta a fost unul violent, înclinaţiile artistice sau tehnice ale unei persoane, modul de abordare a vieţii, dorinţa de cunoaştere, capacitatea de a îşi câştiga şi administra resursele, problemele financiare, gradul de generozitate şi de exigenţă manifestat , nivelul imaginaţiei, al aroganţei, gradul în care exagerează adevărul sau gradul de smerenie, nevoia de provocări sau de a se comporta războinic, zona din care se manifestă stresul în prezent (emoţională sau raţională) şi din care s-a manifestat în trecut (istoria stresului unei persoane).

Este surprinzător cu câte sectoare din viaţa noastră este conectat nasul, de aceea cred că decizia de a îi modifica forma este una importantă şi trebuie luată în cunoştinţă de cauză, pentru că este o intervenţie cu rezultate definitive. Nu numai chirurgul ar trebui să aibă un cuvânt de spus în consultaţia prealabilă, ci şi psihologul şi, mai ales, sfatul unui fizionomist cu competenţe în medicina energetică ar fi de dorit, pentru a şti ce impact pe termen lung poate avea această intervenţie.

Un exemplu elocvent aş putea da din viaţa unei doamne care avea în mod natural nasul acvilin, cu o coamă destul de pronunţată şi subţire şi care şi-a dorit o intervenţie de corectare a curburii coamei nasului, dar şi a nărilor, care să fie mai vizibile, prin ridicarea uşoară a vârfului nasului. Bineînţeles că acele elemente naturale aveau legătură directă cu capacităţile ei de a învăţa şi cu dorinţa de cunoaştere: nasul acvilin este specific oamenilor cu bune abilităţi tehnice şi matematice, cu o dorinţă crescută de cunoaştere şi care au nevoie de dovezi palpabile şi caută în permanenţă să îmbunătăţească situaţiile de viaţă pe care le traversează, neacceptând uşor să se lase în voia lucrurilor. Având o afacere prosperă în domeniul financiar, doamna respectivă era un foarte bun specialist în domeniul său, urmând în permanenţă tot felul de cursuri şi specializări şi era foarte abilă în a eficientiza toate contextele sale de viaţă.

Dorindu-şi schimbarea aceasta atât de importantă care consta în reducerea curburii nasului din convexă în dreaptă şi ridicarea vârfului nasului, care antrena şi schimbarea poziţiei nărilor, ce deveneau mai vizibile, doamna respectivă nu a luat în considerare decât partea estetică a problemei, neurmărind decât să-şi alinieze aspectul la o imagine ideală proiectată de ea şi fiind ferm convinsă că aceste aspecte nu aveau să îi afecteze stilul de viaţă şi de comportament. Mai mult a fost convinsă că acesta se va îmbunătăţi în sensul că va obţine rezultate şi mai importante la muncă şi va reuşi să încheie mult mai multe parteneriate de afaceri serioase.

Intervenţia a avut succes şi chirurgul a făcut într-adevăr tot ceea ce ţinea de specialitatea lui ca rezultatul să fie unul cât mai apropiat de ceea ce şi-a dorit clienta şi pentru ca partea invazivă să fie cât mai bine compensată post-operatoriu. Dar curând în viaţa doamnei au intervenit schimbări neaşteptate, care erau urmări ale intervenţiei asupra formei şi structurii nasului său, dar pe care, evident, nu avea cum să şi le explice şi să le anticipeze fără o informare prealabilă din partea unui specialist.

Ȋn primul rând au apărut dureri de coloană şi probleme de mobilitate, deoarece din punctul de vedere al medicinii chineze "Puntea nazală şi coama nasului sunt considerate ca o reprezentare holografică a coloanei vertebrale. Orice schimbare în structura nasului indică probleme structurale ale vertebrelor, în timp ce schimbările pielii, cum ar fi piele foarte întinsă sau linii pot indica tensiune sau slăbiciune musculară în acea zonă a spatelui." (Lilian Bridges)[iv] Prin "sculptarea" coamei nasului şi rearanjarea musculaturii dimprejur s-a intervenit şi asupra centrilor nervoşi şi energetici care coordonează această zonă cu spatele. Au apărut dureri şi tensiuni musculare, care au dus la presiune asupra vertebrelor şi deci, la apariţia durerilor şi a reducerii mobilităţii. Există însă soluţii prin elaborarea unui program de adaptare a posturii şi a tonicităţii musculare la noile condiţii, dar, fără a avea aceste informaţii, pacientul poate pierde mult timp cu terapii costisitoare şi calitatea vieţii lui poate scădea.

O altă modificare apărută în decursul câtorva luni a fost scăderea interesului pentru cunoaştere, doamna respectivă nemaimanifestând dorinţa de a se specializa, de a fi la curent cu ultimele noutăţi profesionale, ci începând să se arate mult mai interesată de un stil de viaţă mult mai lejer, prezentând din ce în ce mai mult interes pentru domeniul vieţii mondene şi pentru a se bucura altfel de viaţă, fără a mai încerca să îmbunătăţească semnificativ contextele sale de viaţă. Consecinţa în viaţa practică a fost părăsirea domeniului financiar şi deschiderea unei afaceri în zona accesoriilor şi stylingului, cu o reorientare aproape dramatică asupra publicului cu care venea în contact. Datorită reorientării nărilor, a apărut şi un grad mai mare de generozitate, însă nedirecţionată, ca înainte, ceea ce a dus la apariţia situaţiei de a cheltui mult mai mult ca înainte, deşi câştigurile erau aceleaşi şi la apariţia nemulţumirii în ceea ce priveşte percepţia asupra propriei situaţii financiare. Ȋn timp, acest lucru a dus la apariţia şanţului care desparte cele două cartilagii nazale şi la accentuarea lui, ceea ce a nemulţumit-o profund, dând vina pe consecinţe ale intervenţiei chirurgicale şi neştiind de fapt că acestea sunt consecinţele schimbărilor de tip comportamental şi ale schimbărilor în stilul de viaţă antrenate de modificarea structurii nazale.

De asemenea, ca şi consecinţă a schimbării de imagine, doamna respectivă a devenit mult mai doritoare de interacţiune şi mai deschisă către zona de relaţionare socială. Totuşi, la început, faptul că era obişnuită să fie tratată ca o persoană extrem de serioasă şi sobră, cu o mare autoritate profesională şi că acum primea mai degrabă complimente şi invitaţii la flirt, i-a indus o stare de disconfort, pentru că, din punct de vedere psihologic, nu era pregătită pentru asemenea reacţii din partea celor din jur. A oscilat între indignare (era obişnuită să nu fie "abordată" dintr-un anumit unghi de vedere) şi plăcere (era percepută ca mai seducătoare), dar a avut nevoie de timp pentru a îşi adapta reacţiile la feed back-ul schimbat al celor din jur.

Având o şedinţă de citire facială, am ajuns la problema intervenţiei asupra nasului, deoarece existau semne ale modificărilor făcute, căci oricât de bine este făcută o intervenţie chirurgicală, ea modifică tonicitatea musculară, aşezarea firească a elementelor pe faţă şi creează în timp mici semne care indică o schimbare a tipului de mişcare naturală a feţei. Atunci am deschis discuţia despre stilul de viaţă şi comportamentul anterior intervenţiei, am cerut fotografii dinaintea schimbării şi informaţii asupra modificărilor intervenite în viaţa persoanei respective. Din discuţiile avute, am ajuns să facem un tabel comparativ al semnelor observate înainte şi după intervenţie şi i-am oferit doamnei respective explicaţiile pentru care au apărut aceste provocări, ceea ce a ajutat-o să înţeleagă mai bine consecinţele comportamentale, relaţionale şi energetico-medicale ale operaţiei făcute. Rolul meu a fost de a îi explica că această schimbare a fost manifestarea unor dorinţe personale, cu un substrat subconştient şi că, odată făcute acestea, trebuie găsite soluţiile de lucru cu mintea şi sufletul pentru a se adapta conştient la noul stil de viaţă impus de noua înfăţişare. Fizionomistul este acolo pentru a găsi soluţii, nu pentru a face pacientul să regrete intervenţia făcută, ci pentru a îl ajuta să evolueze şi să se integreze unui alt stil de viaţă, pe care l-a impus prin modificările faciale. Cooperarea dintre fizionomist şi psiholog este combinaţia ideală şi aceasta duce la rezolvarea destul de rapidă a problemelor prin elaborarea unui program de terapie individuală. Problema cea mai mare este că marea majoritate a pacienţilor nu are aceste informaţii înainte de a lua decizia unei astfel de intervenţii şi că nici ulterior nu află că există posibilităţi de armonizare cu noua înfăţişare şi cu noul stil de viaţă.

Faţa umană reprezintă cel mai complex instrument de comunicare şi acelaşi timp oglinda stării noastre de sănătate, a echilibrului nostru interior şi a felului în care percepem viaţa. Dorinţa de a schimba forma sau aşezarea unui element pe faţa noastră vine bineînţeles dintr-o nevoie interioară de reformulare, din perceperea unor incongruenţe între "masca" noastră socială şi psihicul nostru şi de aceea este extrem de important să înţelegem şi să conştientizăm sursa acestei nevoi, să o analizăm cu ajutorul unui specialist şi să decidem în cunoştinţă de cauză. Cred că orice cabinet modern de chirurgie estetică şi de intervenţii faciale ar trebui să includă în oferta sa consilierea fizionomică, nu atât la nivelul problemelor de imagine care apar după schimbare, cât mai ales la nivelul conştientizării mecanismelor psihologice care declanşează nevoia de schimbare şi a consecinţelor la nivelul inserţiei sociale şi familiale după intervenţie. Identificarea nevoilor şi a motivaţiilor pentru schimbarea facială - mai ales pentru schimbările definitive şi de tip chirurgical - este de fapt cheia pentru sănătatea emoţională şi psihică viitoare, căci fără a identifica aceste lucruri, pacientul fie va continua pe linia schimbărilor chirurgicale, fie va regreta intervenţia făcută şi niciunul dintre cazuri nu este de dorit.

Fizionomia este doar o parte a domeniului mai larg al analizei şi evaluării comportamentale, care presupune conexiunea elementelor de non-verbal, în speţă a celor faciale, cu toate celelalte componente ale psihologiei unui individ şi punerea lor în contextul vieţii sociale pe care acesta o are. Poate că a sosit timpul ca domeniile legate de chirurgia estetică şi plastică să accepte şi ajutorul acestor ştiinţe, pentru că scopul final este cel al binelui pacientului pe termen lung. Cursurile de fizionomie şi de morfofizionomie se pot dovedi foarte utile în formarea specialiştilor care fac astfel de intervenţii, astfel încât ei înşişi să poată înţelege, ajuta şi ghida cât mai eficient clienţii în alegerea celor mai potrivite proceduri şi în integrarea corectă a rezultatelor acestora în toate planurile vieţii.




prof. dr. Corina Chelaru

analist-evaluator comportamental certificat,
trainer certificat Face Keys,
specialist in tehnici de citire faciala,
coach astrologie integrativa

joi, 2 septembrie 2021

Cu nasul la... fizinomist!

    Element central al feţei, aflat pe axa cea mai importantă care determină simetria sau asimetria feţei, nasul simbolizează în cele mai multe culturi, înţelepciunea, căci, cu cât o persoană are nasul mai mare şi mai bine conturat, cu atât a trecut prin mai multe experienţe de viaţă, ceea ce îi aduce şi cunoaştere şi capacitate de a reacţiona mai bine la situaţiile din viaţa sa. De aceea, din forma şi mărimea nasului putem intui felul în care oamenii reacţionează la stimuli şi tiparele comportamentale din viaţa cotidiană.




               Pentru că este elementul facial controlat de cei mai mulţi muşchi, nasul este şi cea mai mobilă parte a feţei noastre, deşi nu prea realizăm acest lucru, pentru că mişcările nasului sunt fine, vârful său fiind cel mai des mişcat. Partea osoasă a nasului se formează până la maturizarea sexuală, pe când partea cartilaginoasă este cea care se modifică. Nasul este una dintre părţile feţei care creşte pe tot parcursul vieţii.

               Fiecare persoană are o conformaţie unică a nasului, în funcţie de rasă, de vârstă, de sex, de moştenirea genetică şi de factorii de mediu cu care a venit în contact. Dar ceea ce este interesant este că numai din studiul nasului putem afla extrem de multe informaţii interesante despre o persoană:

- cât este de capabilă să îşi urmărească obiectivele şi dacă este agresivă sau violentă;

- cum face faţă provocărilor şi câtă dorinţă de afirmare are;

- cum a perceput în copilărie mediul în care a trăit şi cum l-a resimţit pe propria piele;

- câtă curiozitate, câtă dorinţa de cunoaştere are;

- gradul de maturitate cu care abordează viaţa;

- nevoia de dovezi palpabile sau de control asupra situaţiilor de viaţă;

- felul în care suntem capabili să ne câştigăm resursele şi modul în care le gestionăm, dar şi felul în care ne percepem situaţia financiară;

- gradul de generozitate al unei persoane şi modul în care manifestă această generozitate (raţional, emoţional, motivat sau nu);

- gradul în care o persoană îşi impune sau nu să fie răbdătoare sau modul în care respiră cel mai adesea, dacă practică o activitate fizică intensă sau nu;

- cât este de pretenţioasă o persoană şi de greu de mulţumit, cum se consideră în raport cu ceilalţi;

- ce doză de imaginaţie şi de creativitate are;

- modul în care se raportează la ceilalţi (aroganţă sau smerenie);

- predispoziţia la minciună, ceartă sau înşelătorie;

- capacitatea de a se relaxa sau comportamentul de tip războinic;

- sursele de stres de lungă durată şi sursele recente de stres, precum şi istoricul perioadelor de stres din viaţa unei persoane.

               Pentru că nasul asigură mai multe funcţii vitale - respiraţia, mirosul şi vorbirea (reprezintă o cutie de rezonanţă pentru sunetele scoase), instinctiv apreciem capacităţile de adaptare la mediu şi potenţialul de supravieţuire ale unei persoane prin forma, poziţionarea şi conformaţia nasului.

                Ȋn toate sistemele de citire facială, un nas lung, puternic, bine aşezat pe faţă şi destul de cărnos indică capacitatea de a atinge succesul în ciuda oricăror obstacole, dar şi iniţiativa şi modul personal de a acţiona, capacitatea de a munci.

               La baza tuturor acestor observaţii, stă de fapt o explicaţie ştiinţifică, din domeniul epigeneticii - mediul din care provin strămoşii noştri determină lungimea şi lăţimea nasului, precum şi lărgimea şi aşezarea nărilor. Astfel, la populaţiile care provin din medii cu climat rece, nasul mai lung şi larg permite încălzirea aerului înainte ca el să intre în plămâni, dar este corelat şi cu capacităţi crescute de a găsi şi folosi resursele, precum şi cu abilităţi puternice de supravieţuire, deoarece hrana şi celelalte lucruri necesare vieţii sunt mai dificil de obţinut. La nivelul personalităţii se creează astfel premisele formării unui ego mai puternic, a perseverenţei şi a simţului competiţiei, apărând şi încrederea în sine crescută. Populaţiile provenind din zone cu climat de tip tropical au nasul mai mic şi cu nări mai vizibile pentru că aerul este mai uşor de respirat, fiind cald şi umed, iar hrana şi resursele vitale sunt bogate şi uşor accesibile. De aceea ei dezvoltă bucuria de viaţă şi spiritul ludic, simţindu-se mai bine într-un grup şi fiind mai lipsiţi de ambiţii personale şi de iniţiativă individuală. Putem deci deduce şi moştenirea genetică a unei persoane din studiul nasului!

               Şi nu în ultimul rând nasul este cel care ne trădează starea de sănătate şi congruenţa dintre mesajul verbal şi non verbal. Este celebră deja ideea acreditată de foarte multe site-uri sau publicaţii mai mult sau mai puţin profesioniste conform căreia atingerea nasului ar fi un indicator sigur al minciunii. Primul lucru pe care trebuie să îl ştie orice profesionist este că niciodată un singur indicator nu poate decide asupra interpretării, ci trebuie să existe un cumul de cel puţin trei indici. Al doilea lucru mai puţin ştiut de publicul larg este că nasul are ţesuturi erectile care la stimulare dau acele "mâncărimi" sau furnicături în nas şi determină atingerea sau scărpinatul nasului. Aşa cum remarcă şi Desmond Morris în "Maimuţa goală", acest ţesut erectil acţionează în timpul stimulării sexuale pentru a mări capacitatea de absorbţie a aerului prin lărgirea nărilor şi atingerea nasului în cursul unei discuţii poate indica mai degrabă că acea persoană sesizează aspecte subtil sexuale în acea discuţie sau o situaţie jenantă, pe care resimte nevoia să o analizeze. Şi atunci când minţim, clar avem nevoie de mult mai multă analiză şi de concentrare, deci de mai mult aer, dar de aici până a considera pe cineva mincinos doar pentru că şi-a atins nasul e cale lungă!

               Şi în studiul compatibilităţii dintre două persoane, nasul este un element cheie pentru că, printre altele, el arată şi modul în care ne raportăm la resurse. Dacă două persoane au moduri asemănătoare de a câştiga şi cheltui banii, atunci relaţia are mai multe şanse de a fi armonioasă, dar daca una dintre persoane este atentă la modul în care îşi gestionează şi cheltuieşte banii şi "are nas bun" la afaceri, iar cealaltă persoană nu acordă importanţă deloc modului în care cheltuieşte sau nu e capabilă să economisească, atunci relaţia poate deveni conflictuală.

               Printre primele elemente faciale pe care le observăm, nasul este un element facial relevant şi plin de informaţii utile în comunicarea şi relaţionarea interumană, aşa că nu-l ignoraţi, dar....nici nu "îl luaţi la purtare" prea tare!



Articol de prof. dr. Corina Chelaru
Trainer autorizat Face Keys



marți, 23 martie 2021

Sunt cititor de chipuri

Totul are o faţă...cea a oamenilor se numeşte chip, cea a situaţiilor se numeşte perspectivă, cea a timpului se numeşte curgere, cea a inimii se numeşte emoţie. Ȋntre chip şi emoţie există un fir nevăzut, dar trainic, un fir de adevăr care poate fi citit fără cuvinte, doar cu privirea. Toţi descifrăm acest fir şi-l depănăm pentru a putea ţese pânza relaţiilor cu ceilalţi. Ca să descifrezi însă în profunzime acest fir ai nevoie de răbdare, de antrenament şi mai ales de cunoaştere şi înţelegere a mecanismelor care nasc acest fir. Aşa am început eu studiul fizionomiei - vrând să înţeleg la un nivel mai adânc ce citesc ochii mei pe feţele oamenilor. Nevoia de a crea relaţii armonioase, de a evolua alături de semenii mei prin interacţiunea dintre noi m-a făcut să caut instrumentul magic care să îmi deschidă uşa comunicării eficiente şi relaxate cu ceilalţi. Am descoperit acel instrument magic în ştiinţa numită "citirea chipului".

Entuziasmul primului contact cu domeniul citirilor faciale este greu de descris în cuvinte - recunosc la fiecare promoţie de cursanţi sclipirea acelor "aha"-uri, privirea strălucitoare ca a unui copil căruia i se dă o jucărie fermecată cu care poate să călătorească în tărâmuri cunoscute într-un mod necunoscut. Totul pare aşa de simplu şi de firesc când este explicat la curs şi chiar te întrebi "Oare cum nu mi-am dat seama?!". Ȋnţelegi şi te înţelegi brusc din alte perspective. Pentru că trăim toţi citind chipuri, prima oară când primeşti informaţiile ţi se par atât de fireşti şi uşor de asimilat, dar odată ce înaintezi şi ele se acumulează intervine aglomerarea şi necesitatea de a le asimila pe "bucăţele". Şi uneori ţi se pare că ai în faţă "un elefant" pe care trebuie să-l înghiţi....cu tot cu urechile acelea mari! Dar cum "elefantul se mănâncă cu linguriţa", aşa cum am învăţat de la profesorul meu, Alexandru Bocunescu, pui mâna pe linguriţă şi treci la treabă. Asta doar dacă ai răbdare, dorinţa de a învăţa şi perseverenţă. Şi neapărat o linguriţă rezistentă :)))

Ca în orice alt domeniu, nu ajungi specialist peste noapte, ci exersând, greşind şi corectând, încercând şi găsindu-ţi propriile asocieri, interpretări şi modalităţi de lucru. Şi pe măsură ce lucrezi, orice faţă se deschide înaintea ta ca o carte nouă şi fascinantă şi îţi spune povestea unicităţii fiecăruia dintre noi, dar şi a rădăcinilor care ne unesc pe toţi.

Vine vremea când ştii că poţi citi pe chipuri şi - mândru de tot ce ai învăţat, dar şi mult smerit şi schimbat de toate înţelesurile pe care ţi le-au dezvăluit feţele celorlalţi şi a ta - spui "Sunt cititor de chipuri". Este unul dintre momentele în care raportul tău cu ceilalţi se reformulează. Unii oameni dispar din jurul tău sau te ocolesc, alţii - neştiind că faţa nu minte niciodată - îmbracă brusc măşti nefireşti, transformându-se în "fake humans". Mulţi se tem că le-ai intra în suflet şi în gând şi, pentru că şi lor le e frică de ce este acolo, preferă să  stea departe. Teama este cea care îşi face loc în privirile lor - teama de judecată, teama de propriul sine autentic oglindit în celălalt, teama de a afla despre sine ceea ce ştiu, dar nu vor să vadă pentru că e mai comod sau pentru că doare prea tare. Şi tu, cel care ai învăţat să citeşti chipuri pentru a putea să te apropii de oameni, să îi iubeşti pentru că îi înţelegi dincolo de măşti, vezi cum unii încep să ezite, alţii să evite, iar alţii să fugă de-a dreptul.

"Sunt cititor de chipuri", vă pot spune cum iubiţi, cum dăruiţi, cum primiţi, cum cunoaşteţi, cum vă conduceţi viaţa... şi oamenii vin fascinaţi pentru că vor să audă din gura cititorului de chipuri aceeaşi poveste pe care şi-au ţesut-o despre sine şi care e uneori aşa de diferită de povestea pe care viaţa o ţese pe chipul nostru.  Dar povestea există dincolo de ce vrem sau credem noi şi ea este întotdeauna un dar: darul evoluţiei noastre.  Şi cititorul de chipuri te poate ajuta să o descifrezi pentru a deveni mai bun şi pentru a şti cine eşti cu adevărat, pentru a te preţui cum se cuvine.

Dincolo de citirile profesionale, oamenii se întreabă de cele mai multe ori, dacă fizionomistul a făcut din meseria sa un mod de viaţă, dacă citeşte neîncetat pe toţi cei din jurul său. Ȋnchipuiţi-vă că sunteţi într-o bibliotecă imensă şi că ştiţi să citiţi orice carte, indiferent de limba în care este scrisă. Oricât v-ar plăcea să citiţi, la un moment dat aveţi nevoie de a ieşi din bibliotecă la soare şi la aer şi de a uita orice alfabet, orice scriere.  Aveţi nevoie să trăiţi dincolo de ceea ce ştiţi, doar să trăiţi bucuria de a exista şi de a fi cu şi între oameni. Nu, un cititor de chipuri îşi activează cunoaşterea doar atunci când e necesar - fie în viaţa sa profesională, căci asta îi este meseria, fie în viaţa personală, atunci când îşi doreşte să înţeleagă omul din faţa sa dincolo de cuvinte. Şi dacă nu doreşte să-l înţeleagă cu iubire, cu compasiune şi cu toleranţă, pentru a putea să găsească punţi către acel fir magic din inima lui, pur şi simplu ştie că "bagheta lui magică" nu va funcţiona şi că tot ceea ce va obţine va fi neadevărat.

Acesta este de fapt secretul unui bun cititor de chipuri - să ştie că toate darurile cunoaşterii sale îi sunt date şi funcţionează atâta timp cât sunt folosite pentru a armoniza, pentru a ajuta, pentru a echilibra comunicarea interumană. Să ştie că tot ce află din citirile sale nu trebuie judecat, etichetat sau, cel mai grav, folosit pentru interesul propriu sau al altora. Ȋn momentul în care ar pica în această capcană, toată munca sa ar fi anulată. Pentru că a citi chipuri înseamnă a iubi natura umană în toate formele sale, fără deosebire şi fără părtinire.

Sunt cititor de chipuri şi iubesc chipul fiecăruia dintre voi, pentru că iubesc viaţa!

 

Articol de Corina Chelaru

Face Keys Romania

duminică, 16 august 2020

„Foaie verde, flori mărunte, mândra mea, sprâncene multe..."

             Ȋntotdeauna doamnele şi domnişoarele au acordat o mare importanţă chipului lor şi au încercat să îi îmbunătăţească formele, volumele, culorile sau să încerce chiar să schimbe anumite elemente. Unele se pot schimba mai uşor prin redesenare sau colorare, cum ar fi sprâncenele sau buzele, altele, cum ar fi nasul sau ochii, cu ajutorul jocurilor de umbre şi lumini ale machiajului, volumele şi formele osoase fiind cele mai greu de corectat vizual.

            Dacă înainte de "era COVID" ne preocupam ca întreaga faţă să exprime un tot armonios prin machiaj, iată că portul impus al măştilor a mutat interesul de pe partea de jos a feţei, pe cea de sus, rămasă la vedere şi care s-a văzut nevoită să preia cât mai mult din expresivitatea părţii inferioare, acoperită de voie, de nevoie!

            Aşa se face că elementele faciale din etajul facial superior - fruntea, sprâncenele, ochii au ajuns vedete în comunicare şi că am realizat cât de multe pot ele transmite la nevoie!

            Şi dintre cele trei elemente menţionate, cele mai vizibile şi mobile sunt sprâncenele, fără imaginea cărora semenii noştri nu pot descifra integral şi corect emoţiile exprimate pe faţa noastră. De altfel, rolul lor în comunicarea nonverbală a fost demonstrat prin numeroase studii[1]. Dacă iniţial strămoşii noştri au avut zona arcadelor mult mai dezvoltată pentru a îşi manifesta agresivitatea şi dominanţa, cu timpul ea s-a retras şi părul s-a restrâns la zona sprâncenelor, iar muşchii au devenit mult mai fini şi mai mobili, deoarece, pe lângă rolul de protecţie a ochilor, ei au căpătat un rol esenţial în stabilirea relaţiilor sociale. Şi nu numai! Ele ne dau identitate şi expresivitate. Ca să vă faceţi o idee despre cât impact au sprâncenele în percepţia celorlalţi, vă invit să aruncaţi o privire aici:

https://www.buzzfeed.com/jamiejones/how-damn-important-eyebrows-actually-are

 

            Pentru că se pare că rolul lor în comunicare ar fi chiar mai important decât cel al ochilor (conform unui studiu al Masachussetts Institute of Technology) [2], haideţi să aflăm câte ceva despre ele şi mai ales despre ce pot spune ele despre cel sau cea care le poartă.

            Ele cresc în mod natural la un om sănătos cu o desime variind între 250 - 1000 de fire de păr pe sprânceană, având un ciclu de regenerare de aproximativ patru luni (fiecare fir se regenerează complet în acest interval) şi sunt strâns legate de...vocea noastră! Astfel, ele se coordonează cu intonaţia noastră: cu cât utilizăm un ton mai ridicat, cu atât sprâncenele noastre se ridică şi invers. Atunci când ele exprimă o emoţie spontană cum ar teama sau surpriza, ele se mişcă în mod simetric, pe când atunci când sunt legate de o emoţie intenţională, cum ar fi curiozitatea sau perplexitatea, se mişcă doar una dintre ele.

            Sprâncenele se leagă atât de percepţiile noastre, cât şi de acţiuni, iar fiecare zonă a lor are legătură cu anumite domenii din viaţa noastră (cu activităţile practice, cu deciziile pe care le luăm sau cu idealismul), de aceea orice îngustare sau îngroşare a lor într-o anumită porţiune dacă se întâmplă natural arată un proces de schimbare interioară, a tiparelor de reacţie şi comportamentale, iar dacă este artificială semnalează anumite dorinţe de reformulare interioară şi determină în timp schimbarea comportamentelor ca urmare a schimbării percepţiei celorlalţi asupra noastră. Astfel că, dacă vom avea curiozitatea să ne uităm la modul în care forma şi densitatea sprâncenelor, ba chiar şi culoarea lor au evoluat în timp, vom constata că ele sunt într-o strânsă corespondenţă cu anumite cutume sociale, standarde şi tipare ale epocii respective.

            Este important de precizat că modul în care se răresc sprâncenele sau direcţia în care cresc firele de păr depind în mare măsură de activitatea muşchilor care acţionează sprânceana (frontal, corugator, orbicular şi procerus), dar şi de vârstă, stare de sănătate şi...de obiceiurile estetice! 

            Deoarece de-a lungul istoriei preocuparea pentru modificarea formei sau culorii sprâncenelor a fost specifică femeilor, putem vedea cum a evoluat statutul şi percepţia lor în societate în funcţie de specificul fiecărei epoci. Dacă, de exemplu, în perioada Renaşterii, sprâncenele erau epilate total, uneori chiar şi o bună parte din părul de pe frunte, astfel încât să se creeze acea impresie de frunte "pură" şi înaltă, care să înlăture dintr-o femeie orice legătură cu regnul animal, proclamând supremaţia omului, a gândirii (celebra Monalisa este înfăţişată fără sprâncene, deşi studii mai recente arată că ea ar fi fost totuşi pictată cu sprâncene extrem de subţiri, care ar fi dispărut în timp de pe pânză, ca efect al schimbărilor de pigmenţi şi de culoare [3]), în schimb în epoca victoriană femeile din înalta societate îşi lăsau sprâncenele să crească cât mai dese şi naturale, deoarece orice formă de machiaj era considerată ca un semn al prostituatelor. Totodată majoritatea civilizaţiilor antice (egiptenii, grecii, romanii) prefera sprâncenele bine conturate, uneori alungite sau unite, de culoare cât mai închisă, uneori de-a dreptul aşa-numita "sprânceană unică", în care nu exista spaţiu de separare între sprâncene, ceea ce vorbeşte despre accentuarea personalităţii şi a evidenţierii ei. Femeile Antichităţii au jucat de multe ori roluri istorice şi în mitologiile acestor popoare nu lipsesc imaginile importante de roluri feminine, reprezentate cu nişte sprâncene bine definite, unele devenite celebre (precum sprâncenele Cleopatrei). Secolul 20 aduce cele mai multe schimbări în forma şi consistenţa sprâncenelor, evoluţia lor putând fi văzută pe aproape orice site de estetică facială şi nu e în intenţia mea să comentez aceste aspecte din punct de vedere istoric.[4]

            Ce înseamnă în zilele noastre sprâncenele? Ei bine, ele au devenit o sursă mare de venituri, beneficiind de game foarte variate de produse de îngrijire sau de reconstruire, de imagini iconice în media, de polemici estetice etc. Ce se află însă în spatele dorinţei noastre de a avea un anumit tip de sprânceană şi de ce avem la diferite vârste anumite schimbări în forma naturală a sprâncenelor?

             Ȋn primul rând, conform morfopsihologiei [5] sprâncenele indică în principal modul în care luăm decizii şi cum ne raportăm la planul practic /decizional/ ideal al vieţii, dar şi modul nostru de a relaţiona. Astfel că putem vorbi de partea practică a sprâncenei - cea dinspre nas, partea decizională - partea mediană şi partea idealistă - "coada" sprâncenei. Forma lor arată un anumit tipar relaţional şi anumite moduri de percepţie ale individului - existând conform metodei Face Keys 10 forme de sprâncene.


 

            La ce suntem deci atenţi atunci când alegem forma unei sprâncene?

            Prima regulă pentru a nu o "da" în bară este să vedem care este forma naturală a sprâncenelor noastre - arcuite, frânte, ascendente, descendente, drepte, lungi, scurte?  Forma este dată de mişcările muşchilor care mişcă sprâncenele noastre în urma impulsurilor venite de la creier, ca urmare a reacţiilor noastre la diverşi stimuli. Forma lor reflectă deci anumite procese fizice, biomecanice. De aceea dacă vom înlătura părul din sprânceană şi vom redesena forma lor altfel, volumele muşchilor vor continua să indice vechea formă, dar dacă procesul de a menţine noua formă este suficient de lung, pot apărea schimbări de comportament şi de volume musculare, linia muşchilor începând să urmeze noua formă.

            Orice schimbare drastică a formei sau culorii sprâncenelor este semnul unui conflict interior ce se cere rezolvat: cine sunt cu adevărat versus drept cine sunt perceput. De aceea schimbarea - chiar dacă făcută iniţial doar la nivel fizic, nu se va opri doar la acest nivel! Schimbarea va antrena după sine alte două schimbări: una în modul în care mă percep ceilalţi şi cealaltă va fi o schimbare în percepţia de sine, va afecta deci simţul propriocepţiei Dacă această schimbare este menţinută suficient timp (cam 60 de zile), ea va avea drept consecinţe şi schimbări de comportament.

            Să luăm un exemplu concret! O persoană cu sprâncene subţiri şi arcuite, rotunjite va fi percepută ca fiind o persoană care are o anumită doză de inocenţă şi de blândeţe, fiind uşor de uimit, acceptând multe informaţii cu uşurinţă, o persoană maleabilă şi adaptabilă. Presupunând că acesta este formatul natural al sprâncenelor, dacă acesta este modificat şi sprânceana este îngroşată şi transformată rotunjimea în colţ bine definit, cu un unghi mai îngust, persoana respectivă va fi percepută ca una care nu se lasă uşor manipulată, cu o doză crescută de rapiditate în luarea deciziilor, cu multă personalitate şi posibil şi o doză de rigiditate. Mai pe româneşte va fi percepută ca un leu, când ea de fapt e o pisicuţă. Evident că va fi tratată ca atare, ea nefiind obişnuită cu un astfel de tratament, ceea ce va duce la o perioadă de dificultăţi în relaţionare care se vor sfârşi fie când persoana va începe să se poarte cum o arată noua formă de sprânceană, fie când va reveni la vechea formă de sprânceană sau se va decide să facă schimbări mici treptat.

            Să reţinem deci ce antrenează principalele schimbări posibile în percepţia celorlalţi:

a) îngroşarea părţii dinspre nas şi conturarea ei cu îngustarea distanţei naturale dintre sprâncene - persoană practică, interesată de aspectele pragmatice ale vieţii, care nu dă foarte mare atenţie detaliilor, mă pot baza pe ea pentru a rezolva probleme practice (în care pune la propriu mâna şi face);

b) îngroşarea părţii de mijloc a sprâncenei şi accentuarea curburii, tinzând spre un unghi, estompând rotunjimea - persoana poate lua decizii rapid şi are o doză mare de hotărâre, poate fi impulsivă;

c) alungirea cozii sprâncenei mult către coada ochiului - persoana este idealistă, poate avea viziuni de viaţa utopice uneori, poate crede în soluţii prea puţin aplicabile la nivel practic, imediat;

d) modificarea liniei generale a sprâncenei din dreaptă în ascendentă până dincolo de jumătatea ei, apoi coborând - persoana îşi asumă uşor riscuri, poate fi aventurieră sau tentată de tot ce este nou, ieşit din comun, provocator;

e) îndepărtarea prea insistentă a părului din sprânceană din partea dinspre nas, mărirea spaţiului dintre sprâncene peste zona naturală - persoană foarte atentă la detalii, uneori chiar cu tendinţe critice, poate pierde din vedere imaginea de ansamblu, nu poate avea uşor o viziune asupra unei probleme, fiind distrasă de amănunte;

f) colorarea într-o nuanţă foarte închisă, chiar negru - persoană mai greu abordabilă, foarte voluntară şi uneori mai putin flexibilă în gândire;

g) decolorarea în nuanţe mult mai deschise decât nuanţa naturală - persoana va fi percepută ca uşor de convins, de manipulat, o persoană foarte caldă şi tolerantă, dar la limita de a îi lăsa pe ceilalţi să treacă peste voinţa ei.

            Una dintre ideile cele mai proaste este să intervenim cu lama şi să facem "dungi" în zona decizională a sprâncenei (zona de mijloc) sau să purtăm piercing în acea zonă. Vom constata că, în timp, luăm decizii contrare cu ceea ce am vrea sau neinspirate sau pur şi simplu nu putem lua decizii uşor, că relaţiile noastre - mai ales cele de familie - se pot deteriora, că poate creşte gradul de agresivitate sau de derută. Una dintre cele mai bune fizionomiste, Patrician McCarthy relatează un episod în care fata adolescentă a unei prietene, fată dezvoltată normal, un copil integrat social şi cu rezultate bune la şcoală a avut proasta inspiraţie să îşi facă piercing în sprâncene doar pentru a îşi enerva mama şi pentru că i se părea "cool". Rezultatul a fost o creştere a comportamentului violent verbal şi a mâniei şi o deteriorare a relaţiilor familiale, şcolare şi de prietenie, deşi niciunul dintre factorii din mediul familial sau şcolar nu se schimbaseră. Chiar dacă i-a fost greu să creadă, fata a acceptat să încerce ca timp de cel puţin o săptămână să încerce să nu mai poarte piercingul şi evident, nu a mai simţit nevoia să se certe tot timpul, nici să conteste orice. Este doar un mic exemplu despre ce poate face cunoaşterea fizionomiei şi cum ne poate ajuta!

            Este clar că nu este o idee fericită să ne "meşterim" singuri sprâncenele prin metode invazive şi nici schimbându-le drastic forma sau grosimea şi nici să le dăm pe mâna oricui. Un make-up artist priceput ar trebui să aibă cunoştinţe foarte bune şi de fizionomie şi chiar dacă nu ştie ce antrenează din punct de vedere psihic sau al percepţiei sociale schimbarea formei şi a culorii, să ştie ce se încadrează în liniile feţei cel mai bine, astfel încât ele să fie echilibrate şi să pună în valoare contururile musculare. Este bine să aflăm mai întâi ce ne nemulţumeşte la forma, culoarea sau textura sprâncenelor noastre şi să efectuăm schimbările în acord şi cu personalitatea noastră, pentru că altfel, deşi poate mulţumiţi/mulţumite de cum arată, s-ar putea să nu ne simţim confortabil cu noi în relaţiile cu ceilalţi.

            De ce simţim nevoia de a accentua sprâncenele, ochii şi gura este pentru că ele sunt puncte care dacă apar prin contrast de culoare pe o faţă mai în vârstă, pot da impresia de tinereţe. Totul este să găsim măsura cea mai potrivită în care să o facem, astfel încât să păstrăm în armonie elementele faciale, tonurile pielii şi ale părului din sprâncene şi schimbările să vină dintr-o nevoie firească şi nu din impulsuri datorate modei sau simpatiei pentru anumite personaje celebre sau persoane admirate. 

             Aşa că, data viitoare când aţi dori să faceţi schimbări importante în înfăţişarea dumneavoastră, vă recomand consultarea unui fizionomist înaintea make-up artistului, pentru că fizionomistul vă poate ajuta să vă cunoaşteţi mai bine şi să înţelegeţi ce semnale vă dă subconştientul dumneavoastră prin această dorinţă de schimbare.

Dacă ţi-a plăcut acest articol distribuie-l!


Surse:

[1] https://www.persee.fr/doc/psy_0003-5033_2004_num_104_2_29665, de la p.235;

https://www.nature.com/articles/s41559-018-0528-0?utm_medium=affiliate&utm_source=commission_junction&utm_campaign=3_nsn6445_deeplink_PID9125825&utm_content=deeplink  (şi altele)

[2] https://web.mit.edntru/sinhalab/Papers/sinha_eyebrows.pdf

[3] https://www.lci.fr/insolite/la-question-de-la-semaine-pourquoi-la-joconde-na-t-elle-pas-de-sourcils-1532942.html

[4] Aici puteţi vedea unul dintre cele mai relevante clipuri în acest sens : https://www.cosmopolitan.fr/,100-ans-d-une-histoire-du-courcil-resumee-en-4-minutes,1987173.asp

[5] Acest articol foloseşte în principal elementele metodei de citire facială Face Keys - https://www.facekeys.ro/


Articol de prof. dr. Corina Chelaru