joi, 2 septembrie 2021

Cu nasul la... fizinomist!

    Element central al feţei, aflat pe axa cea mai importantă care determină simetria sau asimetria feţei, nasul simbolizează în cele mai multe culturi, înţelepciunea, căci, cu cât o persoană are nasul mai mare şi mai bine conturat, cu atât a trecut prin mai multe experienţe de viaţă, ceea ce îi aduce şi cunoaştere şi capacitate de a reacţiona mai bine la situaţiile din viaţa sa. De aceea, din forma şi mărimea nasului putem intui felul în care oamenii reacţionează la stimuli şi tiparele comportamentale din viaţa cotidiană.




               Pentru că este elementul facial controlat de cei mai mulţi muşchi, nasul este şi cea mai mobilă parte a feţei noastre, deşi nu prea realizăm acest lucru, pentru că mişcările nasului sunt fine, vârful său fiind cel mai des mişcat. Partea osoasă a nasului se formează până la maturizarea sexuală, pe când partea cartilaginoasă este cea care se modifică. Nasul este una dintre părţile feţei care creşte pe tot parcursul vieţii.

               Fiecare persoană are o conformaţie unică a nasului, în funcţie de rasă, de vârstă, de sex, de moştenirea genetică şi de factorii de mediu cu care a venit în contact. Dar ceea ce este interesant este că numai din studiul nasului putem afla extrem de multe informaţii interesante despre o persoană:

- cât este de capabilă să îşi urmărească obiectivele şi dacă este agresivă sau violentă;

- cum face faţă provocărilor şi câtă dorinţă de afirmare are;

- cum a perceput în copilărie mediul în care a trăit şi cum l-a resimţit pe propria piele;

- câtă curiozitate, câtă dorinţa de cunoaştere are;

- gradul de maturitate cu care abordează viaţa;

- nevoia de dovezi palpabile sau de control asupra situaţiilor de viaţă;

- felul în care suntem capabili să ne câştigăm resursele şi modul în care le gestionăm, dar şi felul în care ne percepem situaţia financiară;

- gradul de generozitate al unei persoane şi modul în care manifestă această generozitate (raţional, emoţional, motivat sau nu);

- gradul în care o persoană îşi impune sau nu să fie răbdătoare sau modul în care respiră cel mai adesea, dacă practică o activitate fizică intensă sau nu;

- cât este de pretenţioasă o persoană şi de greu de mulţumit, cum se consideră în raport cu ceilalţi;

- ce doză de imaginaţie şi de creativitate are;

- modul în care se raportează la ceilalţi (aroganţă sau smerenie);

- predispoziţia la minciună, ceartă sau înşelătorie;

- capacitatea de a se relaxa sau comportamentul de tip războinic;

- sursele de stres de lungă durată şi sursele recente de stres, precum şi istoricul perioadelor de stres din viaţa unei persoane.

               Pentru că nasul asigură mai multe funcţii vitale - respiraţia, mirosul şi vorbirea (reprezintă o cutie de rezonanţă pentru sunetele scoase), instinctiv apreciem capacităţile de adaptare la mediu şi potenţialul de supravieţuire ale unei persoane prin forma, poziţionarea şi conformaţia nasului.

                Ȋn toate sistemele de citire facială, un nas lung, puternic, bine aşezat pe faţă şi destul de cărnos indică capacitatea de a atinge succesul în ciuda oricăror obstacole, dar şi iniţiativa şi modul personal de a acţiona, capacitatea de a munci.

               La baza tuturor acestor observaţii, stă de fapt o explicaţie ştiinţifică, din domeniul epigeneticii - mediul din care provin strămoşii noştri determină lungimea şi lăţimea nasului, precum şi lărgimea şi aşezarea nărilor. Astfel, la populaţiile care provin din medii cu climat rece, nasul mai lung şi larg permite încălzirea aerului înainte ca el să intre în plămâni, dar este corelat şi cu capacităţi crescute de a găsi şi folosi resursele, precum şi cu abilităţi puternice de supravieţuire, deoarece hrana şi celelalte lucruri necesare vieţii sunt mai dificil de obţinut. La nivelul personalităţii se creează astfel premisele formării unui ego mai puternic, a perseverenţei şi a simţului competiţiei, apărând şi încrederea în sine crescută. Populaţiile provenind din zone cu climat de tip tropical au nasul mai mic şi cu nări mai vizibile pentru că aerul este mai uşor de respirat, fiind cald şi umed, iar hrana şi resursele vitale sunt bogate şi uşor accesibile. De aceea ei dezvoltă bucuria de viaţă şi spiritul ludic, simţindu-se mai bine într-un grup şi fiind mai lipsiţi de ambiţii personale şi de iniţiativă individuală. Putem deci deduce şi moştenirea genetică a unei persoane din studiul nasului!

               Şi nu în ultimul rând nasul este cel care ne trădează starea de sănătate şi congruenţa dintre mesajul verbal şi non verbal. Este celebră deja ideea acreditată de foarte multe site-uri sau publicaţii mai mult sau mai puţin profesioniste conform căreia atingerea nasului ar fi un indicator sigur al minciunii. Primul lucru pe care trebuie să îl ştie orice profesionist este că niciodată un singur indicator nu poate decide asupra interpretării, ci trebuie să existe un cumul de cel puţin trei indici. Al doilea lucru mai puţin ştiut de publicul larg este că nasul are ţesuturi erectile care la stimulare dau acele "mâncărimi" sau furnicături în nas şi determină atingerea sau scărpinatul nasului. Aşa cum remarcă şi Desmond Morris în "Maimuţa goală", acest ţesut erectil acţionează în timpul stimulării sexuale pentru a mări capacitatea de absorbţie a aerului prin lărgirea nărilor şi atingerea nasului în cursul unei discuţii poate indica mai degrabă că acea persoană sesizează aspecte subtil sexuale în acea discuţie sau o situaţie jenantă, pe care resimte nevoia să o analizeze. Şi atunci când minţim, clar avem nevoie de mult mai multă analiză şi de concentrare, deci de mai mult aer, dar de aici până a considera pe cineva mincinos doar pentru că şi-a atins nasul e cale lungă!

               Şi în studiul compatibilităţii dintre două persoane, nasul este un element cheie pentru că, printre altele, el arată şi modul în care ne raportăm la resurse. Dacă două persoane au moduri asemănătoare de a câştiga şi cheltui banii, atunci relaţia are mai multe şanse de a fi armonioasă, dar daca una dintre persoane este atentă la modul în care îşi gestionează şi cheltuieşte banii şi "are nas bun" la afaceri, iar cealaltă persoană nu acordă importanţă deloc modului în care cheltuieşte sau nu e capabilă să economisească, atunci relaţia poate deveni conflictuală.

               Printre primele elemente faciale pe care le observăm, nasul este un element facial relevant şi plin de informaţii utile în comunicarea şi relaţionarea interumană, aşa că nu-l ignoraţi, dar....nici nu "îl luaţi la purtare" prea tare!



Articol de prof. dr. Corina Chelaru
Trainer autorizat Face Keys



marți, 23 martie 2021

Sunt cititor de chipuri

Totul are o faţă...cea a oamenilor se numeşte chip, cea a situaţiilor se numeşte perspectivă, cea a timpului se numeşte curgere, cea a inimii se numeşte emoţie. Ȋntre chip şi emoţie există un fir nevăzut, dar trainic, un fir de adevăr care poate fi citit fără cuvinte, doar cu privirea. Toţi descifrăm acest fir şi-l depănăm pentru a putea ţese pânza relaţiilor cu ceilalţi. Ca să descifrezi însă în profunzime acest fir ai nevoie de răbdare, de antrenament şi mai ales de cunoaştere şi înţelegere a mecanismelor care nasc acest fir. Aşa am început eu studiul fizionomiei - vrând să înţeleg la un nivel mai adânc ce citesc ochii mei pe feţele oamenilor. Nevoia de a crea relaţii armonioase, de a evolua alături de semenii mei prin interacţiunea dintre noi m-a făcut să caut instrumentul magic care să îmi deschidă uşa comunicării eficiente şi relaxate cu ceilalţi. Am descoperit acel instrument magic în ştiinţa numită "citirea chipului".

Entuziasmul primului contact cu domeniul citirilor faciale este greu de descris în cuvinte - recunosc la fiecare promoţie de cursanţi sclipirea acelor "aha"-uri, privirea strălucitoare ca a unui copil căruia i se dă o jucărie fermecată cu care poate să călătorească în tărâmuri cunoscute într-un mod necunoscut. Totul pare aşa de simplu şi de firesc când este explicat la curs şi chiar te întrebi "Oare cum nu mi-am dat seama?!". Ȋnţelegi şi te înţelegi brusc din alte perspective. Pentru că trăim toţi citind chipuri, prima oară când primeşti informaţiile ţi se par atât de fireşti şi uşor de asimilat, dar odată ce înaintezi şi ele se acumulează intervine aglomerarea şi necesitatea de a le asimila pe "bucăţele". Şi uneori ţi se pare că ai în faţă "un elefant" pe care trebuie să-l înghiţi....cu tot cu urechile acelea mari! Dar cum "elefantul se mănâncă cu linguriţa", aşa cum am învăţat de la profesorul meu, Alexandru Bocunescu, pui mâna pe linguriţă şi treci la treabă. Asta doar dacă ai răbdare, dorinţa de a învăţa şi perseverenţă. Şi neapărat o linguriţă rezistentă :)))

Ca în orice alt domeniu, nu ajungi specialist peste noapte, ci exersând, greşind şi corectând, încercând şi găsindu-ţi propriile asocieri, interpretări şi modalităţi de lucru. Şi pe măsură ce lucrezi, orice faţă se deschide înaintea ta ca o carte nouă şi fascinantă şi îţi spune povestea unicităţii fiecăruia dintre noi, dar şi a rădăcinilor care ne unesc pe toţi.

Vine vremea când ştii că poţi citi pe chipuri şi - mândru de tot ce ai învăţat, dar şi mult smerit şi schimbat de toate înţelesurile pe care ţi le-au dezvăluit feţele celorlalţi şi a ta - spui "Sunt cititor de chipuri". Este unul dintre momentele în care raportul tău cu ceilalţi se reformulează. Unii oameni dispar din jurul tău sau te ocolesc, alţii - neştiind că faţa nu minte niciodată - îmbracă brusc măşti nefireşti, transformându-se în "fake humans". Mulţi se tem că le-ai intra în suflet şi în gând şi, pentru că şi lor le e frică de ce este acolo, preferă să  stea departe. Teama este cea care îşi face loc în privirile lor - teama de judecată, teama de propriul sine autentic oglindit în celălalt, teama de a afla despre sine ceea ce ştiu, dar nu vor să vadă pentru că e mai comod sau pentru că doare prea tare. Şi tu, cel care ai învăţat să citeşti chipuri pentru a putea să te apropii de oameni, să îi iubeşti pentru că îi înţelegi dincolo de măşti, vezi cum unii încep să ezite, alţii să evite, iar alţii să fugă de-a dreptul.

"Sunt cititor de chipuri", vă pot spune cum iubiţi, cum dăruiţi, cum primiţi, cum cunoaşteţi, cum vă conduceţi viaţa... şi oamenii vin fascinaţi pentru că vor să audă din gura cititorului de chipuri aceeaşi poveste pe care şi-au ţesut-o despre sine şi care e uneori aşa de diferită de povestea pe care viaţa o ţese pe chipul nostru.  Dar povestea există dincolo de ce vrem sau credem noi şi ea este întotdeauna un dar: darul evoluţiei noastre.  Şi cititorul de chipuri te poate ajuta să o descifrezi pentru a deveni mai bun şi pentru a şti cine eşti cu adevărat, pentru a te preţui cum se cuvine.

Dincolo de citirile profesionale, oamenii se întreabă de cele mai multe ori, dacă fizionomistul a făcut din meseria sa un mod de viaţă, dacă citeşte neîncetat pe toţi cei din jurul său. Ȋnchipuiţi-vă că sunteţi într-o bibliotecă imensă şi că ştiţi să citiţi orice carte, indiferent de limba în care este scrisă. Oricât v-ar plăcea să citiţi, la un moment dat aveţi nevoie de a ieşi din bibliotecă la soare şi la aer şi de a uita orice alfabet, orice scriere.  Aveţi nevoie să trăiţi dincolo de ceea ce ştiţi, doar să trăiţi bucuria de a exista şi de a fi cu şi între oameni. Nu, un cititor de chipuri îşi activează cunoaşterea doar atunci când e necesar - fie în viaţa sa profesională, căci asta îi este meseria, fie în viaţa personală, atunci când îşi doreşte să înţeleagă omul din faţa sa dincolo de cuvinte. Şi dacă nu doreşte să-l înţeleagă cu iubire, cu compasiune şi cu toleranţă, pentru a putea să găsească punţi către acel fir magic din inima lui, pur şi simplu ştie că "bagheta lui magică" nu va funcţiona şi că tot ceea ce va obţine va fi neadevărat.

Acesta este de fapt secretul unui bun cititor de chipuri - să ştie că toate darurile cunoaşterii sale îi sunt date şi funcţionează atâta timp cât sunt folosite pentru a armoniza, pentru a ajuta, pentru a echilibra comunicarea interumană. Să ştie că tot ce află din citirile sale nu trebuie judecat, etichetat sau, cel mai grav, folosit pentru interesul propriu sau al altora. Ȋn momentul în care ar pica în această capcană, toată munca sa ar fi anulată. Pentru că a citi chipuri înseamnă a iubi natura umană în toate formele sale, fără deosebire şi fără părtinire.

Sunt cititor de chipuri şi iubesc chipul fiecăruia dintre voi, pentru că iubesc viaţa!

 

Articol de Corina Chelaru

Face Keys Romania

duminică, 16 august 2020

„Foaie verde, flori mărunte, mândra mea, sprâncene multe..."

             Ȋntotdeauna doamnele şi domnişoarele au acordat o mare importanţă chipului lor şi au încercat să îi îmbunătăţească formele, volumele, culorile sau să încerce chiar să schimbe anumite elemente. Unele se pot schimba mai uşor prin redesenare sau colorare, cum ar fi sprâncenele sau buzele, altele, cum ar fi nasul sau ochii, cu ajutorul jocurilor de umbre şi lumini ale machiajului, volumele şi formele osoase fiind cele mai greu de corectat vizual.

            Dacă înainte de "era COVID" ne preocupam ca întreaga faţă să exprime un tot armonios prin machiaj, iată că portul impus al măştilor a mutat interesul de pe partea de jos a feţei, pe cea de sus, rămasă la vedere şi care s-a văzut nevoită să preia cât mai mult din expresivitatea părţii inferioare, acoperită de voie, de nevoie!

            Aşa se face că elementele faciale din etajul facial superior - fruntea, sprâncenele, ochii au ajuns vedete în comunicare şi că am realizat cât de multe pot ele transmite la nevoie!

            Şi dintre cele trei elemente menţionate, cele mai vizibile şi mobile sunt sprâncenele, fără imaginea cărora semenii noştri nu pot descifra integral şi corect emoţiile exprimate pe faţa noastră. De altfel, rolul lor în comunicarea nonverbală a fost demonstrat prin numeroase studii[1]. Dacă iniţial strămoşii noştri au avut zona arcadelor mult mai dezvoltată pentru a îşi manifesta agresivitatea şi dominanţa, cu timpul ea s-a retras şi părul s-a restrâns la zona sprâncenelor, iar muşchii au devenit mult mai fini şi mai mobili, deoarece, pe lângă rolul de protecţie a ochilor, ei au căpătat un rol esenţial în stabilirea relaţiilor sociale. Şi nu numai! Ele ne dau identitate şi expresivitate. Ca să vă faceţi o idee despre cât impact au sprâncenele în percepţia celorlalţi, vă invit să aruncaţi o privire aici:

https://www.buzzfeed.com/jamiejones/how-damn-important-eyebrows-actually-are

 

            Pentru că se pare că rolul lor în comunicare ar fi chiar mai important decât cel al ochilor (conform unui studiu al Masachussetts Institute of Technology) [2], haideţi să aflăm câte ceva despre ele şi mai ales despre ce pot spune ele despre cel sau cea care le poartă.

            Ele cresc în mod natural la un om sănătos cu o desime variind între 250 - 1000 de fire de păr pe sprânceană, având un ciclu de regenerare de aproximativ patru luni (fiecare fir se regenerează complet în acest interval) şi sunt strâns legate de...vocea noastră! Astfel, ele se coordonează cu intonaţia noastră: cu cât utilizăm un ton mai ridicat, cu atât sprâncenele noastre se ridică şi invers. Atunci când ele exprimă o emoţie spontană cum ar teama sau surpriza, ele se mişcă în mod simetric, pe când atunci când sunt legate de o emoţie intenţională, cum ar fi curiozitatea sau perplexitatea, se mişcă doar una dintre ele.

            Sprâncenele se leagă atât de percepţiile noastre, cât şi de acţiuni, iar fiecare zonă a lor are legătură cu anumite domenii din viaţa noastră (cu activităţile practice, cu deciziile pe care le luăm sau cu idealismul), de aceea orice îngustare sau îngroşare a lor într-o anumită porţiune dacă se întâmplă natural arată un proces de schimbare interioară, a tiparelor de reacţie şi comportamentale, iar dacă este artificială semnalează anumite dorinţe de reformulare interioară şi determină în timp schimbarea comportamentelor ca urmare a schimbării percepţiei celorlalţi asupra noastră. Astfel că, dacă vom avea curiozitatea să ne uităm la modul în care forma şi densitatea sprâncenelor, ba chiar şi culoarea lor au evoluat în timp, vom constata că ele sunt într-o strânsă corespondenţă cu anumite cutume sociale, standarde şi tipare ale epocii respective.

            Este important de precizat că modul în care se răresc sprâncenele sau direcţia în care cresc firele de păr depind în mare măsură de activitatea muşchilor care acţionează sprânceana (frontal, corugator, orbicular şi procerus), dar şi de vârstă, stare de sănătate şi...de obiceiurile estetice! 

            Deoarece de-a lungul istoriei preocuparea pentru modificarea formei sau culorii sprâncenelor a fost specifică femeilor, putem vedea cum a evoluat statutul şi percepţia lor în societate în funcţie de specificul fiecărei epoci. Dacă, de exemplu, în perioada Renaşterii, sprâncenele erau epilate total, uneori chiar şi o bună parte din părul de pe frunte, astfel încât să se creeze acea impresie de frunte "pură" şi înaltă, care să înlăture dintr-o femeie orice legătură cu regnul animal, proclamând supremaţia omului, a gândirii (celebra Monalisa este înfăţişată fără sprâncene, deşi studii mai recente arată că ea ar fi fost totuşi pictată cu sprâncene extrem de subţiri, care ar fi dispărut în timp de pe pânză, ca efect al schimbărilor de pigmenţi şi de culoare [3]), în schimb în epoca victoriană femeile din înalta societate îşi lăsau sprâncenele să crească cât mai dese şi naturale, deoarece orice formă de machiaj era considerată ca un semn al prostituatelor. Totodată majoritatea civilizaţiilor antice (egiptenii, grecii, romanii) prefera sprâncenele bine conturate, uneori alungite sau unite, de culoare cât mai închisă, uneori de-a dreptul aşa-numita "sprânceană unică", în care nu exista spaţiu de separare între sprâncene, ceea ce vorbeşte despre accentuarea personalităţii şi a evidenţierii ei. Femeile Antichităţii au jucat de multe ori roluri istorice şi în mitologiile acestor popoare nu lipsesc imaginile importante de roluri feminine, reprezentate cu nişte sprâncene bine definite, unele devenite celebre (precum sprâncenele Cleopatrei). Secolul 20 aduce cele mai multe schimbări în forma şi consistenţa sprâncenelor, evoluţia lor putând fi văzută pe aproape orice site de estetică facială şi nu e în intenţia mea să comentez aceste aspecte din punct de vedere istoric.[4]

            Ce înseamnă în zilele noastre sprâncenele? Ei bine, ele au devenit o sursă mare de venituri, beneficiind de game foarte variate de produse de îngrijire sau de reconstruire, de imagini iconice în media, de polemici estetice etc. Ce se află însă în spatele dorinţei noastre de a avea un anumit tip de sprânceană şi de ce avem la diferite vârste anumite schimbări în forma naturală a sprâncenelor?

             Ȋn primul rând, conform morfopsihologiei [5] sprâncenele indică în principal modul în care luăm decizii şi cum ne raportăm la planul practic /decizional/ ideal al vieţii, dar şi modul nostru de a relaţiona. Astfel că putem vorbi de partea practică a sprâncenei - cea dinspre nas, partea decizională - partea mediană şi partea idealistă - "coada" sprâncenei. Forma lor arată un anumit tipar relaţional şi anumite moduri de percepţie ale individului - existând conform metodei Face Keys 10 forme de sprâncene.


 

            La ce suntem deci atenţi atunci când alegem forma unei sprâncene?

            Prima regulă pentru a nu o "da" în bară este să vedem care este forma naturală a sprâncenelor noastre - arcuite, frânte, ascendente, descendente, drepte, lungi, scurte?  Forma este dată de mişcările muşchilor care mişcă sprâncenele noastre în urma impulsurilor venite de la creier, ca urmare a reacţiilor noastre la diverşi stimuli. Forma lor reflectă deci anumite procese fizice, biomecanice. De aceea dacă vom înlătura părul din sprânceană şi vom redesena forma lor altfel, volumele muşchilor vor continua să indice vechea formă, dar dacă procesul de a menţine noua formă este suficient de lung, pot apărea schimbări de comportament şi de volume musculare, linia muşchilor începând să urmeze noua formă.

            Orice schimbare drastică a formei sau culorii sprâncenelor este semnul unui conflict interior ce se cere rezolvat: cine sunt cu adevărat versus drept cine sunt perceput. De aceea schimbarea - chiar dacă făcută iniţial doar la nivel fizic, nu se va opri doar la acest nivel! Schimbarea va antrena după sine alte două schimbări: una în modul în care mă percep ceilalţi şi cealaltă va fi o schimbare în percepţia de sine, va afecta deci simţul propriocepţiei Dacă această schimbare este menţinută suficient timp (cam 60 de zile), ea va avea drept consecinţe şi schimbări de comportament.

            Să luăm un exemplu concret! O persoană cu sprâncene subţiri şi arcuite, rotunjite va fi percepută ca fiind o persoană care are o anumită doză de inocenţă şi de blândeţe, fiind uşor de uimit, acceptând multe informaţii cu uşurinţă, o persoană maleabilă şi adaptabilă. Presupunând că acesta este formatul natural al sprâncenelor, dacă acesta este modificat şi sprânceana este îngroşată şi transformată rotunjimea în colţ bine definit, cu un unghi mai îngust, persoana respectivă va fi percepută ca una care nu se lasă uşor manipulată, cu o doză crescută de rapiditate în luarea deciziilor, cu multă personalitate şi posibil şi o doză de rigiditate. Mai pe româneşte va fi percepută ca un leu, când ea de fapt e o pisicuţă. Evident că va fi tratată ca atare, ea nefiind obişnuită cu un astfel de tratament, ceea ce va duce la o perioadă de dificultăţi în relaţionare care se vor sfârşi fie când persoana va începe să se poarte cum o arată noua formă de sprânceană, fie când va reveni la vechea formă de sprânceană sau se va decide să facă schimbări mici treptat.

            Să reţinem deci ce antrenează principalele schimbări posibile în percepţia celorlalţi:

a) îngroşarea părţii dinspre nas şi conturarea ei cu îngustarea distanţei naturale dintre sprâncene - persoană practică, interesată de aspectele pragmatice ale vieţii, care nu dă foarte mare atenţie detaliilor, mă pot baza pe ea pentru a rezolva probleme practice (în care pune la propriu mâna şi face);

b) îngroşarea părţii de mijloc a sprâncenei şi accentuarea curburii, tinzând spre un unghi, estompând rotunjimea - persoana poate lua decizii rapid şi are o doză mare de hotărâre, poate fi impulsivă;

c) alungirea cozii sprâncenei mult către coada ochiului - persoana este idealistă, poate avea viziuni de viaţa utopice uneori, poate crede în soluţii prea puţin aplicabile la nivel practic, imediat;

d) modificarea liniei generale a sprâncenei din dreaptă în ascendentă până dincolo de jumătatea ei, apoi coborând - persoana îşi asumă uşor riscuri, poate fi aventurieră sau tentată de tot ce este nou, ieşit din comun, provocator;

e) îndepărtarea prea insistentă a părului din sprânceană din partea dinspre nas, mărirea spaţiului dintre sprâncene peste zona naturală - persoană foarte atentă la detalii, uneori chiar cu tendinţe critice, poate pierde din vedere imaginea de ansamblu, nu poate avea uşor o viziune asupra unei probleme, fiind distrasă de amănunte;

f) colorarea într-o nuanţă foarte închisă, chiar negru - persoană mai greu abordabilă, foarte voluntară şi uneori mai putin flexibilă în gândire;

g) decolorarea în nuanţe mult mai deschise decât nuanţa naturală - persoana va fi percepută ca uşor de convins, de manipulat, o persoană foarte caldă şi tolerantă, dar la limita de a îi lăsa pe ceilalţi să treacă peste voinţa ei.

            Una dintre ideile cele mai proaste este să intervenim cu lama şi să facem "dungi" în zona decizională a sprâncenei (zona de mijloc) sau să purtăm piercing în acea zonă. Vom constata că, în timp, luăm decizii contrare cu ceea ce am vrea sau neinspirate sau pur şi simplu nu putem lua decizii uşor, că relaţiile noastre - mai ales cele de familie - se pot deteriora, că poate creşte gradul de agresivitate sau de derută. Una dintre cele mai bune fizionomiste, Patrician McCarthy relatează un episod în care fata adolescentă a unei prietene, fată dezvoltată normal, un copil integrat social şi cu rezultate bune la şcoală a avut proasta inspiraţie să îşi facă piercing în sprâncene doar pentru a îşi enerva mama şi pentru că i se părea "cool". Rezultatul a fost o creştere a comportamentului violent verbal şi a mâniei şi o deteriorare a relaţiilor familiale, şcolare şi de prietenie, deşi niciunul dintre factorii din mediul familial sau şcolar nu se schimbaseră. Chiar dacă i-a fost greu să creadă, fata a acceptat să încerce ca timp de cel puţin o săptămână să încerce să nu mai poarte piercingul şi evident, nu a mai simţit nevoia să se certe tot timpul, nici să conteste orice. Este doar un mic exemplu despre ce poate face cunoaşterea fizionomiei şi cum ne poate ajuta!

            Este clar că nu este o idee fericită să ne "meşterim" singuri sprâncenele prin metode invazive şi nici schimbându-le drastic forma sau grosimea şi nici să le dăm pe mâna oricui. Un make-up artist priceput ar trebui să aibă cunoştinţe foarte bune şi de fizionomie şi chiar dacă nu ştie ce antrenează din punct de vedere psihic sau al percepţiei sociale schimbarea formei şi a culorii, să ştie ce se încadrează în liniile feţei cel mai bine, astfel încât ele să fie echilibrate şi să pună în valoare contururile musculare. Este bine să aflăm mai întâi ce ne nemulţumeşte la forma, culoarea sau textura sprâncenelor noastre şi să efectuăm schimbările în acord şi cu personalitatea noastră, pentru că altfel, deşi poate mulţumiţi/mulţumite de cum arată, s-ar putea să nu ne simţim confortabil cu noi în relaţiile cu ceilalţi.

            De ce simţim nevoia de a accentua sprâncenele, ochii şi gura este pentru că ele sunt puncte care dacă apar prin contrast de culoare pe o faţă mai în vârstă, pot da impresia de tinereţe. Totul este să găsim măsura cea mai potrivită în care să o facem, astfel încât să păstrăm în armonie elementele faciale, tonurile pielii şi ale părului din sprâncene şi schimbările să vină dintr-o nevoie firească şi nu din impulsuri datorate modei sau simpatiei pentru anumite personaje celebre sau persoane admirate. 

             Aşa că, data viitoare când aţi dori să faceţi schimbări importante în înfăţişarea dumneavoastră, vă recomand consultarea unui fizionomist înaintea make-up artistului, pentru că fizionomistul vă poate ajuta să vă cunoaşteţi mai bine şi să înţelegeţi ce semnale vă dă subconştientul dumneavoastră prin această dorinţă de schimbare.

Dacă ţi-a plăcut acest articol distribuie-l!


Surse:

[1] https://www.persee.fr/doc/psy_0003-5033_2004_num_104_2_29665, de la p.235;

https://www.nature.com/articles/s41559-018-0528-0?utm_medium=affiliate&utm_source=commission_junction&utm_campaign=3_nsn6445_deeplink_PID9125825&utm_content=deeplink  (şi altele)

[2] https://web.mit.edntru/sinhalab/Papers/sinha_eyebrows.pdf

[3] https://www.lci.fr/insolite/la-question-de-la-semaine-pourquoi-la-joconde-na-t-elle-pas-de-sourcils-1532942.html

[4] Aici puteţi vedea unul dintre cele mai relevante clipuri în acest sens : https://www.cosmopolitan.fr/,100-ans-d-une-histoire-du-courcil-resumee-en-4-minutes,1987173.asp

[5] Acest articol foloseşte în principal elementele metodei de citire facială Face Keys - https://www.facekeys.ro/


Articol de prof. dr. Corina Chelaru

luni, 20 iulie 2020

Fizionomia, limbajul nonverbal şi comportamentul în societate – studiu de caz – Horaţiu Mălăele


FIZIONOMIA        

         Faţa noastră se construieşte în timp, atât sub influenţa factorilor genetici, care determină tipul de osatură, anumite dimensiuni, culoarea părului, a ochilor, a părului facial, dar mai ales sub influenţa factorilor de mediu în care se formează şi trăieşte persoana, acestea modelând atât structura osoasă a feţei, până la vârsta maturizării, dar mai ales musculatura facială, volumele, orientarea, modul de îmbinare a muşchilor, precum şi pielea (consistenţă, culoare, tonicitate etc.) Ridurile, volumele musculare, dimensiunile şi orientarea elementelor faciale pot să dea indicii atât despre modul de reacţie al persoanei în diferite etape ale vieţii, cât şi despre procesele sale mentale şi emoţionale (1).  De aceea, atunci când vorbim de faţa unei persoane într-un anumit moment, nu trebuie să pierdem din vedere că ea ne arată şi istoricul acelei persoane, schimbările prin care ea a trecut: "Every face is a complex map of life, with inborn traits, characteristics developed through experience, talents, reflections of health, signs of shifting emotional weather, and more." (2)


            De aceea am ales pentru studiu două fotografii principale, de dată destul de recentă, însă am făcut şi o selecţie de fotografii din diferite etape de vârstă ale actorului Horaţiu Mălăele, pentru a putea observa mai bine istoricul formării fizionomiei sale actuale, procesele şi etapele prin care a trecut, dar mai ales elementele definitorii şi care au devenit emblematice în fizionomia actuală.
            Forma feţei este un prim indiciu al timpului şi tipului de răspuns emoţional pe care o persoană o are. Ea ne dă indicii despre predispoziţia individului şi disponibilitatea de a îşi arăta şi de a îşi schimba într-un interval mai scurt sau mai lung starea emoţională şi reflectă şi o trăsătură predominantă a personalităţii în acest sens. Ȋn copilărie ea este de obicei rotundă - denotând o stare echilibrată, o atitudine plăcută, dar şi tendinţa de a reacţiona exagerat la o problemă -, tinzând adesea să devină ovală în adolescenţă - indicând stările capricioase, tendinţa de autovictimizare, oscilarea rapidă între stările emoţionale, ceea ce se observă şi la pozele din copilăria şi adolescenţa actorului. Ca evoluţie, nu am putea spune că ceva anume a marcat forma feţei actorului în prima parte a vieţii, până la maturitate. Odată maturizat însă, el capătă o formă dreptunghiulară a feţei, dacă observăm primul plan al feţei, deşi în laterale, în zona pomeţilor putem observa diferite unghiuri care ne indică trecerea de la faţa rotundă către actuala formă. Reminescenţe ale formei rotunde ale feţei se găsesc în etajul median al feţei şi explică de ce Horaţiu este o companie atât de plăcută. Forma dreptunghiulară este specifică persoanelor care îşi stăpânesc foarte bine răspunsurile emoţionale, fiind ca o mască prin care ceilalţi sunt ţinuţi la distanţă, interlocutorul neputând citi uşor pe faţă trăirile şi emoţiile. Ȋn cazul unui actor, a cărui mobilitate facială trebuie să fie foarte mare, iar exerciţiul dezvoltă abilitatea de a reproduce şi exprima o gamă foarte largă şi nuanţată de emoţii, această faţă dreptunghiulară este un răspuns firesc la nevoia de a îşi masca propriile emoţii pentru a putea comunica prin intermediul rolurilor alese. Totodată, fiind şi o persoană publică, de notorietate, această formă a feţei devine necesară pentru a contracara intruziunile presei sau ale publicului în viaţa personală. Această faţa, numită şi "faţa de jad" pentru că este aparent impenetrabilă se regăseşte la multe persoane care lucrează cu un public larg, dar dincolo de afişarea reţinută şi controlată a emoţiilor, acest tip de faţă este specifică persoanelor care ajung să preţuiască calitatea înaintea cantităţii, care sunt căutători de armonie şi care, în spatele acestei "măşti" au o inimă mare şi mai ales sensibilă la problemele celor dezavantajaţi de viaţă. De obicei aleg fie munci de creaţie (o faţă dreptunghiulară este ca o "coală albă" pe care pot scrie poveşti emoţionale variate, la dorinţa proprie), fie în medicină sau justiţie. Sunt persoane care în copilărie au fost adesea subestimate sau ironizate şi care îşi doresc să ascundă aceste sensibilităţi care i-ar limita şi să capete o anumită detaşare emoţională. De altfel chiar avem mărturisirea actorului despre cum se simţea în copilărie: "Aveam un strabism foarte pronunţat, eram dislexic şi abia citeam, toţi cei din jur râdeau de mine - profesori şi copii, eram numit "prostu' clasei"". (3)
            Cele două părţi ale feţei împărţite pe orizontală - partea raţională şi cea emoţională arată şi ele acest joc al evoluţiei în viaţă - partea stângă a feţei este mai contractată, mai "muncită", cu nara dreaptă ceva mai sus şi cu aripa nazală mai încordată, deplasând puţin chiar septul nazal, ceea ce ne spune că în istoria sa personală aici s-a manifestat mare parte din stresul său - şi provocările din copilărie, când se simte respins şi devalorizat, şi încercările de a îşi crea o identitate din timpul adolescenţei, dar şi pasiunea cu care şi-a făcut şi îşi face meseria (de altfel în timpul reprezentaţiilor sale această parte a feţei este cea mai expresivă şi are muşchii cel mai bine conturaţi). Partea dreaptă a feţei mai aplatizată şi mai lipsită de tonicitate, cu trăsăturile convergând oblic jos către muşchiul maseter denotă însă că partea raţională a fost adesea folosită ca un scut în faţa celorlalţi, protejând zona de emoţionalitate şi sensibilitatea deosebită de care dă dovadă. De altfel şi forma maxilarelor arată că frustrările au fost acumulate mai degrabă în copilărie decât în viaţa de adult, deşi probabil nu au lipsit nici atunci, însă o abordare înţeleaptă, firea analitică şi mai ales contactul cu oamenii atât de diferiţi l-au ajutat să echilibreze aceste momente. Privind din faţă trăsăturile faciale, în planul cel mai apropiat al feţei, observăm o apropiere a lor către centrul feţei - caracteristică surprinsă şi în autoportretul caricatural pe care l-am selectat. Aceasta este o dispoziţie a elementelor faciale specifică persoanelor mai singuratice, care nu au o nevoie mare de socializare - şi această supoziţie este întărită şi de activităţile artistice pe care Mălăele le desfăşoară: desen, pictură, creaţie literară care presupun necesitatea unei retrageri din tumultul social şi a unei rămâneri în şi cu sine.
            Privind la proporţiile etajelor faciale pe orizontală se remarcă predominanţa etajului median al feţei, urmat ca întindere de etajul mental, cel mai redus fiind etajul "fizic", cel de jos. Acest raport indică o persoană pragmatică, foarte bine ancorată în realitate, care este perfect capabilă să îşi rezolve problemele, care acţionează şi nu pierde timp în supoziţii sau în construcţii proiective. Dezvoltarea acestui etaj facial este una firească ţinând cont de experienţa de viaţă a actorului şi de complexitatea şi varietatea situaţiilor care i-au cerut rezolvări practice, concrete (întreţinerea unei familii, gestionarea problemelor specifice montării unui spectacol sau a regizării unui film, administrarea teatrului propriu).
            Ȋn sprijinul acestei teorii vin şi sprâncenele scurte, care mai au păr doar în partea practică (cea dinspre nas). De altfel, comparând fotografiile din diverse etape de viaţă putem spune că niciodată aceste sprâncene nu au fost dese sau proeminente în partea dinspre coada ochiului, ceea ce denotă lipsa de idealism, o foarte bună ancorare în realitate şi probabil o cunoaştere a vieţii încă de la vârste fragede. Nici zona decizională, cea de mijloc, nu este una remarcabilă, care ar indica un mod rapid de luare a deciziilor sau o anumită impulsivitate în acest sens, ceea ce nu înseamnă că nu ia decizii, dar că mai degrabă acestea sunt chibzuite sau că Horaţiu a învăţat să lase viaţa să curgă, acceptând-o aşa cum este, cu suişurile şi coborâşurile sale, nemaiîncercând să o controleze prin deciziile sale. Oricum, odată cu înaintarea în vârstă, se creează anumite rutine şi tipare, iar situaţiile în care trebuie să luăm decizii se reduc ca număr şi intensitate, ceea ce duce la schimbarea conformaţiei zonei decizionale a sprâncenelor şi adeseori chiar la dispariţia părului din această zonă. Urmărind însă contururile muşchiului corrugator se observă mobilitatea foarte mare şi exerciţiul îndelung al acestei zone, ştiut fiind că sprâncenele au un rol esenţial în mimică. Probabil că în copilărie au fost nişte sprâncene drepte, care denotau invidie, sentiment natural la copii, mai ales când ei nu sunt integraţi în grup. Prin invidie înţelegem aici dorinţa ca celălalt să nu se mai bucure de ce are şi e foarte de înţeles apariţia acestui sentiment la un copil care s-a perceput ca fiind marginalizat şi ironizat. Cu timpul, partea dinspre jumătatea exterioară a muşchiului a coborât, sub influenţa oboselii psihice şi poate a unor dezamăgiri, dar şi mult mai posibil a mişcărilor repetate în mod exagerat, căci un actor amplifică mişcările faciale, subliniind emoţiile exprimate mai mult decât în viaţa de zi cu zi.
            Din studiul etajului superior al feţei - fruntea - putem constata o mare capacitate de a primi şi prelucra informaţii variate, de a avea procese cognitive simultane, corelate cu o bună abilitate de a face legături mentale, dar pe de altă parte şi tendinţa de a se disipa intelectual, de a fi interesat de prea multe şi ca atare, de a obosi mental deoarece nu se poate focusa asupra unui singur subiect. Prezenţa protuberanţei spirituale bine definite (trichionul) arată că spiritualitatea sa se întemeiază pe căutarea unui sens şi a unei logici şi prin trecerea tuturor elementelor din această zonă prin filtrul propriei raţiuni. Deşi maestrul relatează un episod care ţine de lumea superstiţiilor (4), care nu pare a îi fi caracteristică, semnele din această zonă arată o persoană care îşi urmează şi îşi defineşte drumul spiritual prin căutări raţionale.
            Tot aici putem vedea cu uşurinţă protuberanţele creativităţii, cele două umflături - bose frontale - bine definite, care au legătură cu abilitatea sa de a crea imagini sau scenarii în propria minte atunci când îi sunt prezentate obiecte, peisaje, întămplări. Este o calitate tipică artiştilor, care trebuie să dea viaţă scenariilor, să completeze cu propria imaginaţie un text literar, dar şi celor care creează ei înşişi lumi noi, care desenează, cântă sau scriu. De aici şi plăcerea de a scrie, de a încerca noi variante ale expresiei artistice, dar şi marea calitate a rolurilor pe care le face de a materializa cu lux de amănunte şi foarte convingător ceea ce este în mintea lui, făcându-i pe spectatori să trăiască iluzia veridicităţii şi a autenticităţii.
            Ridurile bine definite existente în partea mediană a frunţii  arată obişnuinţa de a analiza detaliat tot ceea ce percepe şi trăieşte, dar faptul că ele nu sunt continue, ci converg cumva spre mijlocul frunţiîi care le delimitează în jumătăţi vizibile ne duce cu gândul şi la posibilitatea ca aceste analize să fie prilej de frământări şi de separări între raţional şi emoţional. Să nu uităm însă să contextualizăm aceste observaţii şi să fim conştienţi că faţa unui actor este instrumentul său de lucru şi că acesta este pus în situaţia specială de a intra în "pielea" unui personaj, anulându-şi temporar individualitatea şi cu cât această capacitate este mai crescută, cu atât performanţa artistică este mai valoroasă şi mai credibilă.
            Zona de deasupra sprâncenelor uşor protuberantă indică existenţa unui cumul important de cunoştinţe, o "bază de date" bogată şi mobilă, care combinată cu zonele din lateralele frunţii, din apropierea tâmplelor care vorbesc despre o memorie logică şi emoţională foarte bine dezvoltate creează portretul unei persoane cu dotări intelectuale de mare calitate. Capacitate de a înmagazina, prelucra şi combina informaţii multe şi variate şi posibilitatea de a le accesa rapid şi a le actualiza. De asemenea tot din zona de deasupra sprâncenelor se observă şi obişnuinţa de a învăţa mereu.
            Forma centrală a frunţii denotă echilibru din punctul de vedere al modului de gândire şi totodată găsirea unei proporţii juste între rezolvarea problemelor prin respectarea unor reguli şi rezolvarea creativă. Cu siguranţă, vârsta şi experienţa creează acest mod echilibrat de abordare şi de dezlegare a problemelor, actorul având intuiţia momentelor când poate folosi căile "bătătorite" sau când e recomandabil să se încadreze într-un set de reguli, dar şi intuiţia momentelor de creativitate, de găsire a unor soluţii în afara modului obişnuit de rezolvare.
            Tot pe frunte ne atrage atenţia un rid vertical, destul de profund pe zona dintre sprâncene, care împreună cu distanţa dintre sprâncene, mărită pe parcursul timpului, deoarece muşchiul procerus este bine dezvoltat, chiar dacă secţionat de acest rid, datorat folosirii repetate a corrugatorilor, spune despre atenţia la detalii, despre concentrarea mai mare asupra acestora decât asupra imaginii de ansamblu. Preferă amănuntul semnificativ unei viziuni globale şi are o mare putere de a identifica detalii care scapă ochiului neantrenat. Această calitate se vede în desenele lui, care deşi par simple, alcătuite din linii epurate şi din suprafeţe schiţate, au întotdeauna acel detaliu care face diferenţa.



            Ochii care sunt mai în spatele planului feţei ("infundaţi" în orbite), nu foarte larg deschişi - posibil ca privirea "mijită" să fi fost consecinţa problemelor de vedere pe care le-a avut din copilărie, cu o pupilă care e mai degrabă mică, dar foarte mobili şi iscoditori vorbesc despre o persoană introvertită, care nu comunică despre ea cu uşurinţă şi plăcere, ci preferă mai degrabă rolul de observator, nescăpându-i detaliile. Ȋngustarea ochilor şi strângerea pleoapelor ţin de nevoia de a filtra informaţiile şi semnalează şi posibilitatea redusă ca această persoană să fie uimită uşor de ceea ce îi spunem sau să înghită pe nemestecate tot ceea ce vede. Colţurile interioare ale ochilor arată un grad mare de maturizare emoţională, deşi există o uşoară tensiune a pleoapei care coboară către colţul ochiului care indică trecerea de la o formă anterioară de ochi la o alta. Chiar dacă în tinereţe e posibil ca ochiul să fi fost al unui "leu" - o doză crescută de agresivitate, predominanţa activităţii mentale asupra celei fizice şi abilitatea de manipulare emoţională (explicabilă la un copil cu constituţia lui fragilă şi probabil mai ocrotit de părinţi) - acum el denotă că actorul preferă mai degrabă grupurile restrânse de oameni, că acordă greu încrederea şi afecţiunea sa, dar odată acordate acestea sunt solide şi că preferă să se documenteze şi informeze pe cont propriu. De asemenea este capabil să treacă foarte bine prin situaţiile de criză şi să se recupereze foarte bine după şocuri emoţionale. Nivelul său de gelozie este scăzut mai ales pe partea raţională, dar emoţional încă doreşte şi apreciază laudele, ceea ce este normal pentru personalitatea unui artist, care trăieşte pentru publicul său şi prin acesta. Faptul că vârsta nu i-a afectat în modul în care afectează cel mai adesea forma ochilor se poate explica şi prin înţelepciunea şi seninătatea pe care experienţele variate trăite sau întruchipate i-au dat-o.
            Privirea face parte din "brandul" său şi are acea combinaţie inefabilă de ironie, curiozitate, blândeţe, dar şi sclipiri jucăuşe. Deşi ochii nu au dimensiuni mari, ei sunt foarte mobili, scrutători şi denotă isteţime şi putere foarte mare de observare. Nu întâmplător reuşeşte să surprindă în caricaturile sale esenţa, să găsească acel element central şi semnificativ dintr-o figură sau dintr-o situaţie. Interesant este modul în care a ştiut să facă dintr-un handicap o marcă personală: ochelarii săi care au devenit celebri, acei ochelari rotunzi, care îi dau un aer ghiduş de Harry Potter şi care au devenit chiar obiect de licitaţie (5).  



            Acest accesoriu are o conotaţie filosofică la Mălăele, căci ei reprezintă o poartă de intrare în lume, o zonă în care imaginea şi realitatea se confruntă, având ca şi rezultat conştiinţa tragică a limitării perspectivei umane, a neştiinţei noastre care creşte pe măsura creşterii ştiinţei. De aceea pe unul din afişele spectacolului "Sunt un orb", actorul apare fără ochelari, însă cu mâinile imitând aceşti ochelari, puşi cumva într-o altă orientare, sugerând răsturnarea punctului din care lumea este observată.



            Nasul este un alt element definitoriu al fizionomiei lui Horaţiu Mălăele, el apărând supradimensionat în autoportretele şi caricaturile sale, căci privită din faţă, figura lui se concentrează cumva pe acest element, de dimensiuni generoase prin comparaţie cu ochii sau cu lăţimea buzelor. Coama nasului destul de îngustă şi de depărtată de planul feţei arată nivele reduse de agresivitate şi de violenţă (înţelese agresivitatea ca atitudine mentală care face posesorul impetuos şi imprudent, asertiv, iar violenţa ca şi comportament fizic, reacţie rapidă şi neaşteptată la nivel fizic), însă forma osului nazal trădează un spirit care are nevoie de dovezi palpabile şi de explicaţii clare, dorindu-şi activităţi care să-i antreneze atât aptitudinile fizice, cât şi pe cele mentale. Interesul lui se îndreaptă către universul material, fizic şi manifestă dorinţa de a controla şi îmbunătăţi ceea ce se întâmplă în jurul său. De aici şi dorinţa de a nu se limita doar la a interpreta roluri, ci de a şi crea, de a inova la nivelul punerii în scenă, dar şi preocupările care cer lucrul cu mâinile (desenul, pictura etc.). Tot nasul ne arată metodele sale de a acumula informaţii - atât dorinţa de a cunoaşte specifică unui spirit veşnic amator de a investiga şi de a afla mai mult indicată de umflătura de pe coama nasului, cât şi curiozitatea, dorinţa de a afla doar de dragul de a afla, fără ca cele aflate să folosească neapărat la ceva semnalată de umflăturile aflate pe lateralele nasului. Este explicabil de ce în timp dorinţei de a cunoaşte i s-a adăugat în timp şi curiozitatea, deoarece prin natura meseriei actorul este pus în contact cu mulţi oameni, cu multă informaţie care pare interesantă, dar care nu întotdeauna este şi necesară.  Pe coamă este vizibilă şi istoria alternării stresului raţional şi emoţional, dar neavând posibilitatea de a analiza o fotografie de dată recentă, nu ne putem pronunţa în ceea ce priveşte sursa actuală de stres. (în fotografiile analizate ea ar fi una emoţională, dar, repetăm, ele nu sunt cele mai recente fotografii).
            Vârful nasului denotă o bună capacitate de a îşi câştiga resursele - de toate tipurile, dar şi de a le administra bine, ceea ce i-a asigurat actorului un loc privilegiat în rândul colegilor săi, fiind unul dintre actorii cu o stare materială înfloritoare, datorată însă unui bun management al brandului personal, capacităţii sale fantastice de muncă şi ştiinţei de a gestiona înţelept aceste resurse câştigate din munca proprie (6). Nările puţin vizibile privind din faţă arată că nu manifestă o doză mare de generozitate, fiind chibzuit în a dărui din resursele sale de bani, timp, afecţiune sau cunoaştere. Comparând cele două nări, constatăm o disponibilitate mai mare de a fi generos cu resursele sale de tip raţional (idei, concepte, cunoştinţe) decât cu resursele sale emoţionale (afecţiune, timp personal etc.) Lungimea nărilor, care este mare semnalează o persoană pretenţioasă, cu standarde ridicate şi mai dificil de mulţumit. Acest lucru poate constitui un impediment în relaţiile cu ceilalţi, dar poate constitui şi un imbold de a face totul mai bine şi de a îi împinge pe ceilalţi (chiar dacă uneori forţat) de a face lucrurile la standarde mai înalte.  Tot dimensiunea lor poate indica superioritatea resimţită faţă de ceilalţi, persoana considerând că meritele sale sunt superioare celorlalţi şi mai ales aşteptând ca şi ceilalţi să îi împărtăşească această convingere. Dar distanţa dintre punctul unde se termină nările şi vârful nasului compensează acest aparent neajuns căci arată un nivel de imaginaţie mai crescut, care împreună cu umflăturile creativităţii de pe frunte  explică de ce maestrul creează cu atâta uşurinţă şi şarm, inventând noi sensuri şi lumi. Acel vârf al nasului ironizat grafic de însuşi purtătorul lui este secretul unei firi creative, inventive în a găsi noi şi noi înfăţişări adevărului şi aici avem de-a face cu cea mai fericită întrebuinţare a acestei însuşiri, în sensul că ea stă mărturie despre minunata sursă de poveşti pe care o are Horaţiu. Faptul că vârful nasului coboară împreună cu septumul nazal, ambele fiind orientate în jos au de-a face cu smerenia unui om care a trecut prin toate vămile vieţii şi a învăţat cu înţelepciune din toate experienţele, transformându-şi nevoia de a îi fi recunoscute meritele şi pretenţiozitatea în cel mai bun mod cu putinţă. Şi tot din tolba cu poveşti a vârfului nasului putem scoate şi informaţia că maestrul are un comportament activ, fiind mereu gata de acţiune, pregătit să depăşească obstacolele întâlnite în cale, indiferent de natura lor şi prea puţin înclinat la perioade lungi de relaxare.
            Zona dintre pomeţi şi urechi bine definită este o reminescenţă a feţei rotunde din copilărie şi creează imaginea de personalitate blândă, agreabilă. Muşchii obrajilor arată că viziunea sa despre viaţă a devenit una serioasă, nivelul de vitalitate nemaifiind aşa de crescut. Mai mult observăm ridurile experienţei (şanţurile nazo-labiale) din profunzimea cărora înţelegem că el învaţă doar din propriile experienţe şi oricât s-ar strădui cineva să-l convingă de ceva, până nu experimentează direct, nu crede şi nu asimilează informaţia. Sigur că fiind o faţă cu mare mobilitate şi extrem de pusă la treabă apar şi multe alte riduri: cele din colţul ochilor care arată atât îngrijorări sau frici (în funcţie de orientarea lor), dar şi exersarea zâmbetului sincer; cele ale sacrificiului, care "taie" obrajii, stând mărturie despre nopţile de nesomn, despre dăruirea de sine şi despre a pune din fiinţa proprie şi din resursele sale în tot ceea ce face pentru ceilalţi.
            Dacă maestrul pare a fi deschis comunicării, o fire veselă şi îndreptată către ceilalţi, ei bine, nu e chiar aşa. Am văzut deja că ochii sunt cei ai unei firi mai degrabă introverte, la care aş adăuga şi o doză de ancorare  în timpul imediat sau foarte apropiat, ceea ce e specific mai degrabă firilor reţinute şi prudente, care nu fac proiecţii pe termen lung, ci celor care iau decizii pe termen scurt şi le pun mai degrabă în practică, deoarece preferă siguranţa lui aici şi acum (acest lucru se vede din distanţa redusă dintre sprâncene şi ochi). Tot pentru introversiune pledează şi forma gurii, cu buze subţiri, cu orientarea orizontală a comisurilor, ceea ce denotă echilibru - nici pesimism, dar nici optimism, doar o atitudine realistă. Tot despre cumpănire în reacţii vorbeşte şi distanţa oculară medie, care arată că reacţiile lui nu vor fi impulsive, ci le va chibzui într-un timp rezonabil. Volumul redus al buzelor indică o reţinere de la plăcerile corpului sau din domeniul fizic, precum şi înfrânarea imaginaţiei când e vorba de satisfacerea lor, dar am văzut că prezenţa umflăturilor creativităţii şi a distanţei dintre punctul terminus al nărilor şi vârful nasului spun despre imaginaţia bogată, ceea ce completează portretul cu indicaţia faptului că această imaginaţie bogată se îndreaptă către alte tipuri de plăceri decât cele fizice - plăcerea jocului intelectual, plăcerea unei conversaţii, plăcerea degustării unei opere de artă, a unei performanţe artistice, tot ceea ce bucură mai degrabă spiritul decât corpul.
            Chiar dacă nu comunică despre sine, Horaţiu este un foarte bun comunicator, fiind exersat în această artă - toate volumele muşchiului orbicular şi ale muşchilor coborâtori ai gurii fiind bine conturate datorită obişnuinţei de a vorbi, dar şi de a îşi controla discursul. Tot de la această exersare a vorbirii apare şi lăţirea filtrumului, care are legătură şi cu vocabularul bogat şi nuanţat pe care îl stăpâneşte, dar şi cu pronunţarea clară a cuvintelor, forţând muşchii gurii. Chiar dacă exersează des ironia, lungimea nu foarte mare a filtrumului ţine de capacitatea lui de a "înveli" mesajul în mai multe straturi comunicaţionale - decelabile în funcţie de cultura, rafinamentul şi iscusinţa ascultătorului. De aici şi plăcerea de a povesti, de a nu "arunca" direct la ţintă mesajul.
            Aşa cum îi stă bine unui actor de vocaţie, pe bărbia lui Horaţiu se poate observa acel "cerc al emoţiilor", ridul circular, în formă de semilună, care ne dezvăluie uşurinţa lui de a îşi afişa emoţiile în public, chiar dacă prin prisma vârstei şi a meseriei a dezvoltat acea faţă dreptunghiulară, care nu lasă să fie citite emoţiile. Acest rid ne spune că oricât şi le-ar controla, bogăţia acestora se poate afişa în public, ceea ce e de dorit la un actor, chemat să întruchipeze atâtea poveşti de viaţă şi roluri emoţionale. Tot bărbia vorbeşte despre nivelul său de hotărâre ridicat, care merge foarte bine şi cu nivelul de determinare de a duce lucrurile la bun sfârşit, vizibil în forma maxilarelor şi în volumul muşchiului maseter. Acestea sunt rezultatul unor frustrări acumulate în timp, pe care însă în loc să le transforme în ranchiună sau în obstacole, Horaţiu le-a alchimizat în combustibil pentru reuşită. Muşchii mentalis sunt puternici şi bine conturaţi, evidenţiindu-se o doză ceva mai crescută de hotărâre în zona emoţională, adică atunci când o hotărâre are o motivaţie emoţională sau are o componentă emoţională este mai bine şi mai repede dusă la capăt.
            Urechile sale de dimensiuni ceva mai mari în raport cu capul său sunt cele ale unui bun ascultător, capabil să primească multă informaţie de la ceilalţi, pe care îi pot asculta mult timp, făcându-i astfel să se simtă confortabil în prezenţa lor. Faptul că poate primi multă informaţie pe cale auditivă nu înseamnă şi că le poate reţine cu acurateţe, având tendinţa de a uita relativ repede ceea ce aude, de aceea dacă se doreşte ceva de la domnia sa, informaţia trebuie să i se repete. Urechile nu sunt foarte depărtate de cap, deşi din cauza purtării ochelarilor de foarte mult timp pot părea. Ȋn copilărie şi adolescenţă însă, ele au fost depărtate de cap - aşa cum se poate vedea din fotografii - trădând o anumită stângăcie, lipsă de îndemânare în aprecierea distanţelor şi a propriului corp. Sunt urechile specifice comediantului, cel care îi face pe cei din jur să râdă, fără să-i pese de părerile lor, dar cu vârsta, ele s-au apropiat de planul capului, ca urmare a experienţelor de viaţă care l-au disciplinat, l-au pus faţă în faţă cu tiparele sociale, dar şi a muncii duse de actor cu sine pentru a îşi disciplina corpul fizic, pentru a se echilibra (Iată ce scrie presa: "Până nu de mult, actorul Horaţiu Mălăele susţinea ca fără sport este un om mort, însă nimeni nu se aştepta din partea lui să fie atât de bine pregătit. Pe teren, Mălăele s-a ridicat la nivelul fostului tenismen Andrei Pavel, cu care a jucat la dublu." (7)) Urechea dreaptă este cea de dimensiuni mai mari şi uşor mai depărtată de cap, ceea ce spune că ascultă şi recepţionează mai bine informaţiile care pentru el au o valoare emoţională. Ridurile verticale aflate în faţa urechilor arată că el a trecut prin perioade în care s-a simţit ameninţat şi obligat să fie mereu în gardă, după care au urmat perioade de relaxare. Acest proces repetat face ca el să intuiască uşor zgomotele care pot reprezenta o ameninţare şi să le discearnă de alte zgomote, acest lucru ducând în timp la abilitatea de a percepe din tonalitatea vocilor şi din inflexiunile lor falsul sau dorinţa de manipulare.
            Ascultă cu plăcere şi subiecte mai elevate, deoarece etajul superior al urechii începe să crească şi să se aplece uşor în faţă, dar şi subiecte mondene sau lipsite de importanţă, aşa-zisele bârfe (lobul urechii este bine dezvoltat), dar având un antihelix destul de subţire, nici nu va căuta să pătrundă sensul profund a ceea ce i se spune, ci va asculta doar în mare. Cel mai bine este reprezentat etajul median urechii, lucrurile practice fiind cele pe care le ascultă cu interes (nu prea îi place când lucrurile nu au aplicabilitate şi concreteţe şi te poate pune repede la punct).  Helixul de asemenea subţire arată preferinţa pentru voci mai subţiri, de tip feminin şi de asemenea indică şi capacitatea de a face faţă discuţiilor purtate pe un ton mai ridicat sau alert, fără a se simţi inconfortabil sau ameninţat. Lobul urechii nefiind ataşat direct de faţă înseamnă că nu există dorinţa, nevoia sau interesul de a controla sau de a îi influenţa pe ceilalţi. Este o persoană care se bazează pe sine în ceea ce întreprinde şi are o atitudine detaşată, dar iubeşte să vorbească mult despre lucrurile pe care le ştie, dând explicaţii detaliate şi vrând să impresioneze.
            Ca o observaţie de final - toate trăsăturile feţei actorului par cu timpul să se strângă către planul din faţă şi să fie din ce în ce mai mobile. Este un rezultat firesc al anilor de joc pe scenă, dar şi reflecţia unei conştiinţe care îşi cunoaşte valoarea şi şi-o pune în lumină sau....şi-o scoate "în faţă"!



LIMBAJUL CORPULUI ȊN APARIŢIILE PUBLICE

            De-a lungul timpului, Horaţiu Mălăele şi-a creat un stil propriu, care se reflectă şi în expresia corporală. Dacă vom privi rolurile jucate, vom vedea că ele acoperă o paletă largă de tipologii, dar dincolo de rol există interpretarea, care ţine de folosirea resurselor aceluiaşi corp fizic. Este imposibil să nu remarci prezenţa lui, fie că e vorba de costume sau de decoruri de teatru, fie de contextele vieţii sociale, de zi cu zi.
            Ceea ce atrage atenţia la o privire de ansamblu este impresia de neîndemânare, de stângăcie, de oarecare timiditate şi reţinere pe care o emană, aflată în contrast cu un corp suplu, ţinut în bună formă şi pe care actorul şi-l cunoaşte şi şi-l exploatează la maxim. O trăsătură importantă a limbajului său nonverbal este tocmai....jocul cu limbajele, sensurile multiple, "multul" obţinut din gesturi simple şi dintr-o atitudine corporală degajată.
            Naturaleţea cu care intră fizic în fiecare rol, adaptându-se situaţiilor este rezultatul unei munci susţinute cu propriul corp. Nevoia de a face sport, un sport de coordonare şi de îndemânare - tenisul, un sport care combină anduranţa cu spontaneitatea, vine la Mălăele tocmai din dorinţa de a putea face din corpul său un instrument maleabil.
            E practic imposibil să-i putem examina toate apariţiile publice, în roluri de teatru şi film sau în roluri sociale, dar am selectat câteva fotografii cu gesturi definitorii, emblematice pentru el. Dacă ţinuta este una boemă - corpul cu umerii degajaţi, o mână sau chiar amândouă în buzunar, în schimb mâinile sale, când gesticulează, au o mare expresivitate, punctând oportun discursul său verbal şi, mai mult, creând noi sensuri sau sugerând alte sensuri posibile pentru mesajul său verbal. Fie că indică acuzator cu ele sau ridică în sus filozofic un deget, fie că le împreunează sau le încrucişează - este imposibil privitorului să ignore baletul pe care acestea îl fac.


Toate aceste gesturi ale mâinilor au de a face întotdeauna cu o invitaţie nespusă, dar exprimată nonverbal, adresată interlocutorilor sau privitorilor, de a trece dincolo de stratul amuzant al spuselor sale, dincolo de jocul de cuvinte, pentru a medita. Tot ceea ce vine ca mesaj verbal este însoţit de alte conotaţii subliniate prin mimică, gesturi sau elemente paraverbale, care deschid alte porţi de înţelegere a mesajului sau oferă alte chei de decodificare.
            Ȋntr-un interviu cu Andrei Vornicu (8), se surprinde stilul nonverbal al actorului: "Tehnica actorului e una minimalistă. Economie de gesturi, de vorbe, de mişcare. Mălăele e un personaj mai degrabă concis, laconic. I se trage poate şi de la practica desenului care mizează pe concentrarea ideii şi precizia liniei. Şi de la poezie. Ȋi place poezia."
            Totuşi, dincolo de controlul specific unui actor, corpul său ne oferă şi alte indicii către adevărata sa natură, care este una mai degrabă introvertă, nedoritoare să dezvăluie prea mult despre sine sau despre viaţa personală, obişnuită cu cercetarea interioară, cu lucrul cu propriile gânduri, cu reflectarea lumii exterioare în universul interior, sursă de interogaţii existenţiale.
            Un interviu interesant, dat de actor Andreei Esca la radio (9), dar filmat, conţine momente revelatoare pentru această dorinţă de a îi fi respectată intimitatea, de a nu permite altora să intre pe teritoriul amintirilor private. De exemplu, în momentul în care discută despre perioada adolescenţei şi este întrebat despre primele relaţii de dragoste, verbal este autoironic, dar nonverbal evită să privească şi către interlocutoare şi către cameră, întoarce capul spre dreapta , încercând la nivel corporal să pareze invadarea unui spaţiu personal, chiar dacă aceasta nu se face fizic, se răsuceşte pe scaun în direcţia ieşirii şi umerii tresar uşor, semn că se simte inconfortabil. Aceste gesturi sunt însoţite şi de o replică destul de acidă adresată interlocutoarei care insistă "Hai, zi!": "Am sentimentul că ştii mai multe decât ştiu eu." Ceva mai încolo, în interviu, mărturiseşte că şi acum este extrem de timid (min.23), ceea ce nu confirmă gesturile sale, care arată însă o defensivă în faţa celor care intră pe teritoriul său privat. Chiar dacă îşi asumă statutul de persoană publică, acompaniat de toate avantajele şi mai ales neajunsurile sale şi este o conversaţie agreată de ambii, gesturile (vezi fotografia în care pune mâna la gură, în încercarea de a o acoperi, ca semn al unei dorinţe de a ascunde anumite informaţii sau fotografia în care îşi duce mâna la frunte acoperindu-şi parţial ochii) îi trădează adesea inconfortul de a se destăinui, de a se dezvălui celorlalţi cu vulnerabilităţile şi emoţiile sale, deşi când o face, învăluie totul în ironie, duioşie şi "se" povesteşte cu umor şi savoare.


            Microexpresiile sale sunt şi ele grăitoare pentru atitudinea sa reală faţă de cei care îi pătrund în viaţa privată. Atunci când Andreea Esca îl întreabă pe fiul actorului "Cu ce a cucerit-o tatăl tău pe mama ta?", Mălăele reacţionează cu uimire "Vai de mine, ce întrebare!", dar întoarce corpul înspre ieşire şi cu spatele către interlocutoarea sa, afişând expresia de dezgust.


            Am observat gestul ducerii mâinii stângi către zona ochilor de mai multe ori în timpul interviurilor sau recitalurilor sale personale, în spectacole în care joacă "rolul propriu", spectacole în care îşi prezintă viziunea despre viaţă şi despre sine. Nu e întâmplător că unul dintre spectacolele sale emblematice poartă titlul "Sunt un orb", iar unul dintre elementele sale definitorii la nivel corporal sunt ochelarii, cu rame rotunde, ca un semn al blândeţii privirii spre care o îndreaptă spre lume, ca un însemn al unei viziuni "rotunde" despre univers, ca o căutare a acceptării că tot ceea ce vede trebuie să "curgă" într-o rotaţie universală, că timpul vine şi trece şi pentru toţi Soarele "se învârte" egal pe cer.
            Şi coperta volumului "Rătăciri" este relevantă la nivelul limbajului non-verbal, deoarece cele două ediţii (2012 şi 2017) au imagini diferite pe copertă, ceea ce cu siguranţă nu este un lucru întâmplător, ci marchează nişte schimbări de perspectivă.


            Pe coperta ediţiei din 2012 apare doar  figura cu celebrii ochelari, în spatele cărora degetul arătător al mâinii drepte "freacă" ochiul raţional închis, ceea ce transmite subliminal mesajul unei închideri a raţionalului pentru a da frâu liber emoţionalului, pentru a se "rătăci" printre trăirile proprii, pentru a vedea lumea şi prin alt filtru decât cel al minţii. Degetul nu este în sus, ci în direcţia părţii stângi a feţei, indicând această zonă emoţională şi dând cititorului care are timp de decodificări subtile cheia de lectură a acestei cărţi. Ȋn schimb, coperta ediţiei din 2017, deci cu cinci ani mai târziu, are imaginea sa surprinsă cu jumătatea superioară a corpului, ochii nemaifiind acoperiţi, dar mâinile indicând confuzia - dreapta şi o nouă direcţie - stânga. Este ca şi cum ar spune că a rătăcit pe căile raţionalului, ceea ce i-a creat nedumerire, a avut cumva revelaţia că zona raţională duce la "rătăciri", care ucid misterul lumii, în acelaşi mod în care îl vedea Blaga prin cunoaşterea sa paradisiacă (raţională, logică), iar emoţiile, descoperirea lumii prin tainele sale, îi arată o nouă direcţie, pe care o indică îndreptând mâna stângă spre înainte. Astfel, pare a spune că artistul recrează lumea prin emoţie, îi sporeşte luciferic misterul şi îi adaugă noi şi noi frumuseţi prin iubire şi nu prin ascuţişul minţii. Două metafore vizuale care ne dau o idee despre profunzimea spirituală a maestrului, despre subtilitatea lumii sale interioare. Corpul este opera sa de artă!
            Tot despre emoţii, dar şi despre mândria lucrului bine făcut vorbeşte şi alt gest al său, făcut frecvent în public, gestul ducerii mâinii drepte la inimă, cu degetele răsfirate, ca şi cum ar vrea să o cuprindă şi să o şi protejeze în acelaşi timp, indicând şi sursa din care hrăneşte pe cei din jur. Recunoştinţă şi preţuire pare a spune această mână, imitând un vechi salut oriental încărcat de semnificaţii. Atitudinea corporală - umeri şi spate drept, pieptul în faţă, capul ridicat, cu bărbia uşor împinsă înainte, dar şi expresia facială, cu buzele presate una peste alta, nările încordate şi trăgând aer, obrajii uşor ridicaţi indică mândrie, sentiment normal atunci când performezi şi vezi satisfacţia celorlalţi vizavi de munca ta.
            Cât exprimă astfel de gest venit "din inimă" şi cât exprimă el când este un gest învăţat şi făcut pentru a impresiona este uşor de văzut din comparaţia celor două fotografii de mai jos. Ȋn opinia noastră, astfel de comparaţie ne poate arăta natura regală a unui mare maestru, care este conştient de valoarea sa şi ştie că este în frunte pentru a dărui şi a se dărui şi poate arăta valoarea imensă a gesturilor naturale, spontane, care pot câştiga cu adevărat inimi.      

    
            Un alt element interesant de studiat este râsul său, nu cel pe care îl interpretează pe scenă, ci cel natural, care apare în interacţiunile sale cu interlocutorii. Ascultând reacţiile sale în diverse interviuri, observăm că cel mai adesea vocala care apare în râsul său este E (un râs gen "he-he-he!") (10).
            Cercetările în domeniul comunicării au arătat că râsul este un element care trădează adevărata reacţie a unei persoane (11).  Este relevantă în acest sens vocala care apare în hohotele de râs şi care transmite la nivel paraverbal informaţii interesante despre atitudinea celui care râde referitoare la subiectul care i-a stârnit amuzamentul. Ce semnificaţie are râsul actorului? - " "Hehe!" Deja ne face să ridicăm din sprâncene un astfel de hohot de râs. Este mai degrabă malițios, disprețuitor și nu declanșează reacții prea plăcute. Am putea spune și că aruncă o mască veselă peste o atitudine răutăcioasă ori amenințătoare." Surpriză?! Nicidecum dacă ne gândim la faptul că tocmai această atitudine este cea a unui caricaturist, care observă defectele, le ţintuieşte cu vârful peniţei sale în desene şi le arată acuzator, dar şi amuzat celorlalţi. Iată o mostră care ni se pare că ilustrează foarte bine atitudinea din spatele acestui râs care conţine formula acelui "hai să facem haz de necaz!"


            De menţionat că actorul caricaturist este în primul rând ironic cu sine, autoanaliza fiind un obicei şi o cale de a le arăta celorlalţi că intenţiile sale nu sunt răutăcioase, ci că putem privi viaţa şi prin alte lentile, putem să ne acceptăm neajunsurile făcând din ele instrumente de autocunoaştere şi folosindu-le pentru a ne iubi şi accepta latura umană.

VESTIMENTAŢIA ŞI ACCESORIILE

            Pentru fiecare dintre noi, tot ceea ce punem pe corpul nostru, adică vestimentaţia, definită ca "orice obiect tangibil sau material ataşat corpului uman" (12) semnalează nonverbal despre setul nostru de valori sociale, despre identitatea noastră în raport cu ceilalţi, despre atitudinile noastre. Astfel, hainele noastre sunt comunicări ale noastre cu mediul nostru social, fiind simboluri cu o mare putere de a influenţa interacţiunile noastre sociale. Ȋn cazul unei persoane publice, ţinuta sa face parte din "brand-ul personal" şi constituie o modalitate de a se individualiza. Contează de asemenea ce fel de persoană publică este respectivul individ, domeniul în care este cunoscut şi în care ia contact cu publicul, precum şi statutul pe care îl are.
            Ȋn cazul unui actor lucrurile sunt diferite de orice altă persoană publică, pentru că ceea ce marchează statutul unui actor este creativitatea, stilul personal de a se prezenta ca simbol în faţa publicului. De aceea, apariţiile publice sunt studiate, adeseori sunt opera unui stilist, dar subliniază puternic individualitatea. Cum societatea modernă permite intruziunea aproape în orice segment al vieţii private - uneori nefiind intruziune, ci chiar o strategie de marketing, care să menţină trează atenţia publicului, este interesant să comparăm stilul vestimentar al actorului în apariţiile publice şi în viaţa privată, atât cât ne-o permit sursele.
            Studiind fotografiile din diverse contexte (vezi şi fotografiile de mai sus din acest capitol), observăm un stil vestimentar decontractat, purtat cu nonşalanţă şi naturaleţe, format din articole vestimentare simple - tricou la baza gâtului sau bluză, cămăşi descheiate la gât, niciodată însoţite de cravată, sacouri cu mâneci suflecate sau revere înguste şi moi, pantaloni de stofă sau din materiale fluide, niciodată blugi sau materiale aspre. Ȋn extrem de rare ocazii (aniversări publice de exemplu) apare respectând codul vestimentar standard, în costum, cu cămaşa încheiată şi cravată şi atunci pare ca şi cum nu s-ar simţi în largul său.
            Sacoul purtat cu tricou la baza gâtului sau uneori chiar cu mic decolteu în V denotă un nonconformism cu tentă adolescentină, ceea ce se asortează cu zâmbetul său maliţios şi cu ochelarii săi uşor copilăreşti, care indiferent de înaintarea în vârstă îi dau un aer bonom şi plăcut. Mânecile suflecate la sacou sunt un indiciu al faptului că maestrul se simte oriunde ca pe un "şantier" de creaţie, gata oricând de muncă, de intrat într-un rol, de construit o nouă imagine. Suflecarea mânecilor este un gest care arată intenţia de a trece la treabă, creează canale de comunicare cu diferite clase sociale, îl face simpatic şi apropiat atât tinerilor, cât şi oamenilor mai simpli care nu înţeleg teatrul de mare subtilitate. E un  gest de apropiere socială şi de deschidere. Se ştie că zona de la încheietura mâinii, mai ales în partea sa interioară, este o zonă intimă şi foarte fragilă. Suflecatul mânecilor lasă la vedere această zonă, care împreună cu îndreptarea palmelor spre exterior, dă un mesaj de deschidere comunicaţională, vital pentru un actor care îşi doreşte să ajungă la un public cât mai larg.
            Atrăgeam atenţia în partea de limbaj nonverbal şi asupra marii expresivităţi a gesturilor executate cu mâinile. Suflecarea mânecilor îi permite să le pună în valoare, să se ajute de ele pentru a îşi completa discursul verbal, să le dea vizibilitate. De altfel şi preferă bluzele cu mâneci moi, fără manşete sau cămăşile purtate fără butoni sau alte accesorii, tocmai din acest motiv.
            Materialele din care sunt croite sacourile sunt moi şi au o anumită fluiditate, materiale care nu trebuie călcate în principiu (deci nu "netezite"), iar croiul este unul lejer, neurmărind îndeproape linia corpului. Ce spun aceste amănunte? Mărturisesc despre aceeaşi dorinţă de libertate de mişcare, despre acelaşi spirit neîncătuşat, căruia nu îi place să îi fie netezite asperităţile cu fierul convenţiilor sociale. Sacoul este o piesă care face parte din costumul bărbătesc formal, dar aspectul lui spune foarte mult despre clasa socială la care îşi revendică apartenenţa purtătorul, fie că este reală sau dorită. Ori Mălăele   s-a simţit mereu aproape de originile sale, pe care nu numai că nu le-a renegat niciodată, dar le-a prezentat cu mândrie şi nostalgie de fiecare dată. S-a simţit întotdeauna aproape de oamenii simpli, pe care i-a observat, dar s-a simţit la fel de confortabil în prezenţa intelectualilor, a boemei, de aici şi degajarea cu care poartă un element vestimentar care iniţial a fost specific ţinutelor formale.
            Despre fronda vestimentară şi despre sfidarea normelor sociale vorbeşte şi sacoul purtat cu tricou decoltat, care lasă la vedere pieptul şi zona de jos gâtului către trunchi, cu revere răsucite neglijent - unul într-o parte, celălalt băgat spre interior. O metaforă care, după părerea noastră, ar vrea să spună că dincolo de "învelişurile" sociale, care deosebesc, oamenii sunt aceiaşi, cu acelaşi corp fragil, supus tuturor celor ale traiului lumesc. De remarcat că în acest mod sunt lăsate la vedere două zone foarte "calde" - zona sternului, care corespunde etajului inimii şi zona tiroidei şi a venelor carotide, care corespunde centrilor comunicării. Ceea ce şi explică căldura cu care îl primeşte publicul şi credibilitatea pe care el o obţine în rândul spectatorilor.


            Hainele sunt cel mai adesea negre sau în culori neutre, fără imprimeuri sau alte adaosuri coloristice. Negrul transmite un mesaj de încredere de sine şi putere, majoritatea persoanelor percepându-l ca o culoare care sugerează stabilitate şi integritate. Este culoarea cea mai comună în ţinutele de business, totuşi el ascunde o doză de mister şi dacă hainele sunt preponderent negre, dar au o personalitate a croiului, o anumită calitate a materialelor şi a finisajelor ele spun şi despre emoţionalitatea purtătorului.
Ei bine, mesajul ascuns al negrului în vestimentaţie ţine de dorinţa subconştientă a celui sau celei care îl poartă de a se proteja de sentimentele pe care consideră că nu le pot controla şi de dorinţa de a avea echilibru emoţional. De aceea negrul vorbeşte şi despre dorinţa de protecţie a puterii personale prin crearea unei distanţe emoţionale care să comunice celorlalţi dorinţa de a îi fi respectată intimitatea. Negrul creează o aură de persoană mai puţin abordabilă, ceea ce întăreşte ceea ce am observat prin studiul fizionomiei şi al limbajului nonverbal - firea introvertă, emotivă, dorinţa de a ţine departe de ceilalţi viaţa sa interioară şi personală.
            Şi bejurile sau marourile, tonurile de pământ fac parte din garderoba lui Mălăele. Denotă o fire stabilă, un bun familist, iubitor de armonie şi de echilibru, de confort şi simplitate, dar totodată şi aceste tonuri vorbesc despre dorinţa de a deţine controlul, de a îşi păstra stăpânirea de sine, căci să nu uităm, firea artistului este una emotivă, iar emoţiile înseamnă întotdeauna destabilizare.
            Ȋn timpul liber însă actorul poartă cu plăcere şi ţinute albe, semn al dorinţei ca în universul său privat să îşi poată afişa puritatea, blândeţea şi bunătatea, fără teama de a fi rănit sau de a îi fi încălcat spaţiul personal. Albul stă mărturie şi despre tendinţele pacifiste, despre căutarea armoniei în relaţii, despre iubirea de casă şi de familie, despre timiditate, despre spiritul de sacrificiu pentru cei ai casei, despre chibzuinţa în a cheltui. Aceleaşi materiale uşoare, cu croi lejer şi cu zona pieptului lăsată la vedere.


            O neglijenţă afişată, care însă este foarte căutată, care are de-a face cu spiritul boem, cu eliberarea de canoane şi de catalogări, cu dorinţa de a trăi ca un "om de rând", deşi pe scenă este regal şi orice rol ar interpreta ştie cum să îl înnobileze.
            Despre preocupările sale artistice conexe putem să ne dăm seama şi din eşarfele care însoţesc foarte adesea ţinutele acestea decontractacte. Eşarfe din materiale uşoare sau adaptabile ţinutelor, în culori rafinate - gri sau violet, dând un aer de poet "aterizat" cumva din întâmplare în lumea materială, între oameni pe care i-ar dori aproape şi în acelaşi timp ar dori să rămână cumva pe planeta lui de vis, pe care să continue să creeze lumea din scrisul său.
            Pălăria de tip melon, pe care o poartă adesea în apariţiile sale publice, este şi ea un semn de rafinament şi un mod de a îşi declara apartenenţa la alt veac (13). Este pălăria purtată de actori emblematici de comedie - Charlie Chaplin sau Stan şi Bran. Este purtată tot cu o intenţie caricaturală, aşa cum i-a dat semnificaţia Charlie Chaplin: un semn al unei categorii sociale de mijloc, burgheză, care ataşat unei ţinute lejere, boeme (şi el purta pantaloni largi şi sacouri uşor şifonate sau din pânză moale) nu denotă decât o intenţie ironică, un zâmbet la adresa unor tipare sociale, o copilărească sfidare a atitudinii burgheze, a suficienţei şi "aşezării" înstărite care se reflectă şi în suficienţă intelectuală. Alături de ochelarii rotunzi, purtaţi adesea pe vârful nasului sau împinşi pe nas cu un gest care "aşază" lucrurile la locul lor, în lumea materială, pălăria este un indiciu al imaginaţiei creatoare, a umorului, a plăcerii vorbei, a amiciţiei care pare că dezleagă vorbele la un pahar cu prietenii. De altfel melonul a fost la mare modă şi pe vremea ilustrului Caragiale, fiind un element vestimentar iconic şi pentru dramaturgul ale cărui comedii le-a interpretat şi Mălăele sau chiar le-a regizat (vezi, de exemplu, spectacolul "Scrisoarea" de la Teatrul Naţional Bucureşti). Mesajul acestui melon ţine deci de latura comică asumată, de o anumită filieră culturală pe care o admiră şi de la care se revendică.
            Deşi nu este element vestimentar, am remarca şi modul în care maestrul îşi poartă părul. De-a lungul maturizării sale pare că părul niciodată nu a acceptat o tunsoare de tip elegant sau foarte aranjată, ci că prin forma uşor ciufulită a reprodus răzvrătirea posesorului, dorinţa de a nu-i fi pusă în forme stricte creativitatea şi înfăţişarea. Direcţia lui, îndreptată mereu spre faţă este un indicator pentru ceilalţi de a îi privi faţă, dar şi de a ascunde restul gândurilor. "Uitaţi-vă la faţa mea, dar ţineţi-vă departe de a intra în capul meu!" este mesajul subliminal pe care îl transmite părul.


Surse:

1. Ȋn interpretarea fizionomiei am ales sistemul de citire facială Face Keys ("Face Keys - Curs de fizionomie. Cheile personalităţilor umane" - nr. 1448/23.02.2015 ORDA)

2. Eric Standop - "Read the Face" - St Martin's Essentials, New York, oct. 2019, p.12 (trad.n. - "Fiecare faţă este o hartă complexă a vieţii, cu trăsături înnascute, caracteristici ce indică experienţele, talentele, problemele de sănătate, semnele schimbărilor emoţionale şi multe altele.")

3. https://2daynews.ro/povesti-de-viata/fotografie-horatiu-malaele-copilarie-7444.html

4. „Cred în faptul că omul este predestinat. Eram în pragul examenului de admitere la Institutul de Teatru şi trecând cu nostalgie pe lângă Teatrul Bulandra, pe care îl divinizam, un geam s-a deschis şi domnul Liviu Ciulei, care vorbea cu cei dinăuntru, a aruncat un chiştoc de ţigară în capul meu. Am stins chiştocul şi l-am păstrat până după examenul de admitere, pe care l-am luat“ - (https://adevarul.ro/cultura/teatru/horatiu-malaele-65-ani-sunt-transee-grenada-n-mana--foto-1_597ee2735ab6550cb8a344a7/index.html )

5. https://www.tion.ro/romania/obiecte-de-suflet-ale-unor-mari-artisti-scoase-la-licitatie-299148/

6. https://www.libertatea.ro/entertainment/horatiu-malaele-demonstreaza-ca-se-poate-face-avere-si-din-teatru-ia-si-5000-eur-pentru-o-reprezentatie-exclusiv-1178437

7. https://www.cancan.ro/joaca-tenis-doar-de-cativa-ani-insa-s-a-ridicat-la-nivelul-lui-andrei-pavel-actorul-horatiu-malaele-a-transpirat-pe-teren-15008165

8. https://atelier.liternet.ro/articol/15802/Andrei-Vornicu-Horatiu-Malaele/Nu-stiu-de-ce-desenez-nu-stiu-de-ce-fac-filme-nu-stiu-de-ce-joc-teatru-e-felul-meu-de-a-comunica-cu-lumea.html

9. https://www.youtube.com/watch?v=H8aUYHxMLlk&t=1274s

10. vezi interviul citat mai sus la min. 55

11. http://facekeysromania.blogspot.com/2017/09/tipuri-de-ras-de-la-haha-la-hihi-sau.html

12. Kaiser, Susan - "The Social Psychology of Clothing and Personal Adornment", MacMillan Publishing Company, New York - 1997, p.4

13. "Melonul, cunoscut și sub denumirea de gambetă, (în engleză bowler hat sau derby (SUA)) este o pălărie tare de fetru cu calota rotundă și bombată și cu boruri înguste întoarse în sus, creată de pălărierii londonezi Thomas și William Bowler în 1849. Acest tip de pălărie, rezistent și protector, a fost popular în rândul clasei muncitoare din SUA, Marea Britanie și Irlanda în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și mai târziu în clasa superioară și de mijloc din Marea Britanie, Irlanda și estul Statelor Unite." (sursa: Wikipedia)

Articol de prof. dr. Corina Chelaru