vineri, 8 mai 2020

Privind peste mască


Dintotdeauna mi-a plăcut să privesc oamenii, să le observ feţele, mişcările mâinilor, să văd cum se ţes luminile şi umbrele pe chipuri şi în priviri. Am privit mii de chipuri de copii îndreptate spre mine în orele mele sau chipuri de adulţi veniţi să caute alinare şi să se înţeleagă dincolo de aparenţe şi de suferinţe. Am ascultat mesajele mâinilor văzute la muncă sau odihnindu-se, am căutat dincolo de toate să ating inima semenilor mei pentru a o înţelege şi a o iubi. Aşa cum e ea - în mii de dimensiuni şi de stări, fără judecăţi sau aşteptări, doar cu recunosţinţa de a mi se permite să intru într-un spaţiu atât de fragil şi de divin!


"Mi-e drag ca lumina ochilor!" a fost expresia care m-a fascinat copil fiind, când ascultam basme sau poveşti de viaţă istorisite de adulţii din jurul meu. Nu am ştiut niciodată cât de preţioasă e această lumină, până când nu am făcut cu copiii mei la şcoală un exerciţiu de empatie, pentru a înţelege cum arată viaţa unui nevăzător. După încercările lor şi ale mele de a relaţiona şi de a face cele mai simple gesturi cotidiene cu ochii închişi, în momentul în care i-am redeschis şi ne-am privit, în lumina lor, a ochilor, s-a adăugat o strălucire specială - cea a gratitudinii de a ni se fi îngăduit SĂ PRIVIM LUMEA şi SĂ NE PRIVIM!
Epoca izolării, datorată virusului detonator de conştiinţe şi de tipare vechi ne-a pus în situaţii total noi, situaţii în care nimic din ce era cunoscut nu mai părea a funcţiona. Dincolo de faptul că s-au împuţinat feţele umane pe care le vedeam zilnic "faţă în faţă", au dispărut mâinile pe care ni le atingeam, s-a mărit şi răcit cu suspiciune şi teamă spaţiul comunicaţional dintre noi. Brusc nu ne-am mai văzut feţele cele de zi cu zi, cele pe care fie le împodobeam cu grijă cu machiaj sau cu expresii studiate sau le cercetam atenţi înainte de a ieşi din casă pentru a fi conforme cu masca noastră socială, cu ceea ce doream a părea să fim. Am fost nevoiţi să ne punem măşti la propriu! Ca şi când goana noastră nebună după măşti şi roluri, dorinţele noastre de a ne ascunde autenticitatea sub fardul tiparelor sociale s-ar fi materializat. Aşa cum se materializează în Univers tot ceea ce vine din adâncul nostru, cel pe care nu îl putem controla. Ne-am văzut în lumea palpabilă aşa cum eram în realitatea noastră interioară - nişte măşti!
A rămas însă deasupra măştii PRIVIREA, au rămas ochii noştri să spună tot ceea ce faţa cea acoperită nu mai poate să spună. Şi - ca atunci când o parte din corpul nostru nu mai funcţionează şi celelalte părţi îi preiau funcţiile, devenind mai sensibile şi mai complexe - şi privirea noastră s-a schimbat. Privirea care e lumina din "ferestrele sufletului"! Viaţa ne-a obligat să ne privim în ochi. Acolo unde se vede orice schimbare interioară, acolo unde Adevărul nu poate fi măsluit sau ascuns.
Când am studiat prima oară ochii în fizionomie, mi s-a părut partea cea mai dificilă. Erau atâtea forme, atâtea unghiuri, deschiderea lor, pleoape de dimensiuni şi texturi diferite, colţuri tensionate sau rotunjite calm, irişi ca nişte evantaie infinit colorate, pupile strânse cu precauţie sau concentrare sau dilatate de iubire, surpriză şi bucurie. Veşnic schimbători la orice reflexie luminoasă, un instrument fabulos de comunicare, pe care am încercat să îl "clasific" în tipurile învăţate, până când am reuşit să văd dincolo de tipare combinaţiile infinite. Mi-am dat seama de ce beduinii, stăpânii deşertului, au putut să ajungă la o artă atât de subtilă de a preţui oamenii doar din privire. Din cele câteva minute avute la dispoziţie la apropierea unui străin, înveşmântat din cap până în picioare pentru a nu fi copleşit de nisipurile încinse duse de vânturile deşertului să citească sufletul omului şi să-i "scaneze" inima. Am înţeles de ce se puteau căsători cu o femeie, chiar dacă nu-i vedea decât ochii şi să nu se înşele în a alege o femeie curată şi înţeleaptă.


Am cercetat privirile oamenilor de când a început "mascarada", epoca măştilor care ne-au închis gurile şi ne-au sigilat obrazele. La început ne-am păstrat mulţi obiceiul de a ne feri privirile, de a nu ne lua timpul de a ne privi semenii în ochi. Pupilele noastre contractate de frică păreau a încerca să închidă toate uşile, ca şi când până şi pe acolo s-ar fi putut strecura virusul. Sclere galbene de lipsa aerului şi a soarelui sau roşii de la nenumărate ore de contact cu ecranele. Irişi cu culori şterse şi palide, cornee sticloase sau opacizate de neîncredere şi de dezorientare. Pleoape zbătându-se îngrijorate sau încercând să acopere obosite privirea, pentru a nu mai vedea nimic din dezastrul lumii noastre cotidiene care se destrăma cu vuiet şi spectaculos sub loviturile unui microorganism invizibil. Apoi, după un timp, am văzut prima privire a unui străin zâmbindu-mi peste mască, la cei doi metri de "distanţă socială". Zâmbetul meu s-a întors către el şi de acolo a "ricoşat" în ochii casierei de la magazin, ai paznicului şi aşa mai departe. Ca o "făclie de Paşti" care aprinde rând pe rând candelele speranţei. Ce minune că suntem! - vorba dragului de Nichita Stănescu. Şi rând pe rând, zilele care au urmat, în marea de ochi lipsiţi de strălucire, ici-colo au început să se aprindă luminiţe, dând semn că în spatele ferestrelor sufletul unora a început să se trezească şi să vadă lumea dincolo de mască.
Nu ştiu cât vom purta măştile fizice, cele care credem noi că ne protejează, dar tare m-aş bucura ca, indiferent ce va urma după acest interval de prăbuşire a lumilor exterioare şi interioare, să avem înţelepciunea de a ne lăsa mai mult privirile să vorbească şi de a pune "botniţă" cuvintelor inutile. Să avem la fel de multă grijă cum aveam înainte de machiajul şi expresiile noastre studiate de sufletul nostru care vorbeşte prin privire. Prin privirea aceea de peste mască!

Articol de prof dr. Corina Chelaru

Te-ar putea interesa şi…


sâmbătă, 1 februarie 2020

Kuuki o yomu - citirea intuitivă contextuală sau cum să supravieţuieşti în Japonia



            Să începem cu un mic test. Presupunând că te afli în următoarele situaţii, cum alegi să reacţionezi:
- când urci pe scara rulantă: urci oricum, pentru că te grăbeşti sau urci lăsând  întotdeauna loc pentru alţii care ar dori să circule pe lângă tine?
- când te afli într-o cameră şi cineva spune că e cald, te ridici să deschizi o fereastră sau te mulţumeşti să aprobi politicos constatarea celuilalt, fără a întreprinde ceva?
- dacă adresezi cuiva o invitaţie şi acesta doar te priveşte inexpresiv, continui să ceri o confirmare sau îţi retragi invitaţia?



            Modul în care reacţionăm în toate situaţiile asemănătoare din viaţa noastră depinde de capacitatea noastră de a "citi atmosfera" unui loc.
            Japonia este una dintre ţările în care comunicarea este majoritar indirectă şi mesajele sunt deduse, de aceea abilitatea de a înţelege semnalele mediului şi cunoaşterea legilor nescrise ale vieţii sociale sunt esenţiale pentru a trăi în armonie cu societatea şi pentru a fi acceptat. Toate acestea fac parte din ceea ce japonezii numesc kuuki o yomu - o abilitate vitală în societatea niponă şi nepreţuită oriunde te-ai afla în lume.
            Kuuki o yomu (echivalentul lui "a citi printre rânduri) desemnează capacitatea unei persoane de a anticipa consecinţele cuvintelor pe care le va spune, ale gesturilor pe care le va face în interacţiunea cu ceilalţi, corelându-le cu statutul social şi situaţia în care se găseşte. Lipsa acestei capacităţi poate duce la ruinarea relaţiilor sociale sau la falimentul afacerilor. Acest concept este atât de înrădăcinat în viaţa japonezilor încât se regăseşte inclusiv în tehnologie - începând cu recunoaşterea facială şi terminând cu industria jocurilor electronice.
            Mare parte din această capacitate presupune perceperea şi înţelegerea semnalelor non-verbale. David Matsumoto, profesor de psihologie la San Francisco State University, specializat în comunicare non-verbală şi interculturală atrage atenţia că studiul micro-expresiilor faciale este una dintre cheile care face posibilă kuuki o yomu. Observarea concordanţei dintre mesajul verbal şi cel non-verbal este importantă în orice interacţiune socială, mai cu seamă în viaţa profesională.
            Atunci când, de exemplu, un client îţi spune că este mulţumit de munca ta, dar mesajul verbal este însoţit de o zvâcnire a buzei sau de o ridicare a sprâncenei, acesta poate fi un semnal puternic că dincolo de cuvinte există o altă stare şi că nu aceea e realitatea.
            "Tăcerea este un indiciu non-verbal. Schimbarea poziţiei este tot un indiciu non-verbal. Un zâmbet social poate fi un alt indiciu. Toate acestea fac parte din "pachetul" non-verbal care contribuie la înţelegerea contextului, spune Matsumoto.
            Dacă pentru un străin poate părea obositor şi aproape imposibil să fie atent la toate aceste detalii, japonezii acordă o mare atenţie acestor aspecte, ceea ce a făcut să înflorească o adevărată industrie care furnizează cursuri, workshopuri şi consultanţă pentru descifrarea micro-expresiilor şi a semnalelor non-verbale.
            Pe lângă acestea este necesară cunoaşterea contextului, care este cu atât mai importantă într-o ţară ca Japonia, în care întreaga cultură şi relaţiile umane sunt intens contextualizate. Citirea contextuală este atât de înrădăcinată în cultura japoneză, încât au apărut şi jocuri video pe această temă. Nintendo Switch a lansat luna trecută Kuukiyomi: Consider It, în care jucătorii sunt puşi în peste 100 de situaţii delicate şi punctaţi în funcţie de capacitatea de citire contextuală. Spre exemplu, într-unul dintre scenarii te afli într-un tren şi stai pe un scaun, alături de tine fiind un scaun gol. Apare un cuplu, deci, ce faci? Dacă citeşti corect contextul, te ridici şi îi laşi împreună. "Ai şansa astfel să îţi perfecţionezi abilităţile sau să înfrunţi tradiţia şi să vezi rezultatele. Iar într-o ţară în care totul funcţionează pe citirea contextuală asta poate constitui o mare uşurare", spune Hatta Takeshita, dezvoltatorul jocului. "Cei mai mulţi japonezi aleg deliberat să nu ţină cont de citirea contextuală în acest joc", comentează el.
            Cum poţi să citeşti mai bine intuitiv contextul, mai ales dacă nu deţii cheile culturale sau cunoaşterea necesară? "O bună parte din aceasta înseamnă să te pui în locul celuilalt" spune Shinobu Kitayama, editorul "Journal of Personality and Social Psychology". Chiar şi atunci când ţi se pare stresant, stai liniştit, căci aceste abilităţi se cultivă, iar practica te ajută să le perfecţionezi. Yoko Hasegawa, profesor de limbă japoneză la Universitatea din California, Berkeley, recomandă "încercarea şi eroarea în procesul socializării" şi "cultivarea dorinţei de a se purta ca ceilalţi" pentru dezvoltarea empatiei şi a receptivităţii.
            A fi atent, conştient şi prezent în receptarea tuturor semnalelor non-verbale şi a pune întrebări despre ce se aşteaptă într-o anumită situaţie sunt soluţiile pe care le propune Rochell Kopp, proprietara Japan Intercultural Consulting, o firmă de training intercultural.
            Kuuki o yomu ne obligă să acordăm atenţie semnalelor persoanelor din jurul nostru şi să procesăm aceste informaţii. Ne obligă să rămânem conectaţi la natura noastră umană, la forma de comunicare cea mai autentică şi veche: comunicarea non-verbală.

Articol de prof. dr. Corina Chelaru

Surse:  https://www.bbc.co.uk - "How reading the air keeps Japan running", Bryan Lufkin

Te-ar putea interesa şi…

·       Tu câte chipuri crezi că poţi să recunoşti?
·       Până la 30 de ani, tot căpătăm experienţă în a recunoaşte chipuri
·       Gestul OK - istorie şi semnificaţii
·       Încruntarea activă şi încruntarea statică
·       Neuroştiinţa din spatele lui "vreau", "nu vreau" şi "îmi doresc"