Fizionomia (morfopsihologia) este azi o
ştiinţă interdisciplinară. Dincolo de metodele tradiţionale de corelare a
personalităţii cu trăsăturile faciale, care au rădăcinile adânc înfipte în
istorie şi care sunt puternic influenţate de filozofia şi spiritualitatea
culturii din care provin, în fizionomie sunt folosite informaţii din
antropologie, psihologie, sociologie, biomecanică, genetică etc.
De la apariţia ei până în prezent,
fizionomia s-a dezvoltat, a acumulat informaţii, acestea din urmă putând fi, în
acest minunat secol XXI, organizate într-un sistem aplicabil oricărui om,
indiferent de rasă, sex sau origine. Veţi
vedea pe parcursul acestei prezentări că toţi funcţionăm la fel. Avem
acelaşi număr de muşchi faciali, care funcţionează după aceleaşi principii
biomecanice, avem aceleaşi emoţii universale şi aceleaşi nevoi fundamentale.
Apariţia îndeletnicirii de a descifra
feţe nu poate fi atribuită niciunei culturi. Ea precede orice formă de scriere
sau chiar abilitatea speciei noastre de a articula cuvinte, deci precede şi
orice cultura în sine. Dealtfel nu noi, homo sapiens, am învăţat să citim pe
feţe. Această metodă de comunicare ne precede cu mult. Majoritatea mamiferelor
din ziua de azi folosesc mişcările muşchilor faciali pentru a transmite sau a
interpreta mesaje. Şi nu doar în interiorul speciei lor, ci şi mesajele altor
specii. Aveţi un animal de companie? Un câine? O pisică? Ştiţi cumva când
animalul vostru de companie este mulţumit sau speriat? Probabil că vă gândiţi
acum la poziţia sau la mişcările cozii, dar nu despre asta vorbesc, mă refer la
cât de deschişi sunt ochii sau la ce se întâmplă cu urechile lui. În cazul
reacţiei fizice determinate de emoţia frică, la mamiferele superioare ochii se
deschid mai mult, pentru o fracţiune de secundă, pentru a putea absorbi o
cantitate mai mare de informaţie vizuală necesară deciziilor ulterioare.
Urechile în cazul fricii sunt trase spre spate, în parte şi pentru a le proteja.
Este interesant de observat însă cum şi la noi, la oameni, funcţionează acelaşi
mecanism. Chiar dacă urechile noastre nu sunt la fel de mobile ca ale unui
câine sau ale unui şoarece de câmp să spunem, există o serie de muşchi ai
capului şi ai feţei care modifică poziţia urechilor. În timp, la persoanele
care trăiesc des situaţii tensionate sau care se simt ameninţate, urechile vor
deveni înclinate spre spate, la fel ca ale câinilor speriaţi.
Dar şi noi, şi în special cei care ne
petrecem mult timp în preajma animalelor, ne putem da seama de tăirile acestora
nu doar analizând comportamentul, ci şi urmărind mişcările muşchilor faciali.
Dar oare animalele din jurul nostru ne pot citi feţele? Există o serie de
studii care susţin că da. Atât pisicile, cât şi câini, caii, oile sau caprele
au abilitatea de citi feţele stăpânilor şi de a trage concluzii pertinente din
relaţia expresie facială – intenţie comportamentală. Spun intenţie
comportamentală pentru că nu orice microexpresie facială sau orice emoţie
afişată înseamnă în mod automat o acţiune.
Citirea feţei este una dintre primele
forme de comunicare. Ea se bazează pe interpretarea mesajelor transmise cu
ajutorul muşchilor faciali. Analizând fosilele strămoşilor noştri îndepărtaţi
observăm că aceştia prezentau la nivelul feţelor doar muşchii faciali grosieri,
adică acei muşchi ce au locurile de inserţie pe oasele capului şi care sunt
regăsiţi azi la toate mamiferele superioare. În decursul evoluţiei noastre de
cca. 7 milioane de ani, la nivelul feţei noastre, muşchi grosieri au suferit
modificări de formă şi poziţie, dar, şi mai important, am căpătat şi muşchii
faciali fini. Aceştia sunt muşchi ce au locuri de inserţie pe pielea feţei
noastre şi care nu au niciun alt rol decât acela de a ne ajuta să comunicăm mai
eficient. Azi putem transmite cu gâtul, capul şi faţa noastră aproximativ 250
de mii de mesaje nonverbale, dintr-un total de cca 700 de mii pe care le putem
transmite cu întreg corpul. Practic, mai mult de o treime din ceea ce noi
transmitem nonverbal se concentrează într-o regiune relativ mică a corpului.
Faţa noastră are cel mai mare rol în comunicarea nonverbală.
Ştiind că natura nu creează nimic la
întâmplare, dar nici nu păstrează organe care nu mai sunt necesare (de exemplu
apendicele, amigdalele, molarii de minte, părul corporal care tind să aibă o
importanţă din ce in ce mai mică pentru specia noastră, iar în viitor vor
dispărea), s-a ridicat întrebarea de ce am căpătat aceşti muschi faciali fini?
De ce am avut nevoie să devenim nişte comunicatori atât de eficienţi? De ce nu
ne-am mulţumit cu acea mutaţie a genei FOXP2, survenită acum cca 200 de mii de
ani, mutaţie care a permis coborârea laringelui şi apariţia limbajului
articulat? Teoretic, acest limbaj articulat, singur, ne-ar fi putut pune în
vârful piramidei trofice pentru că schimbul de informaţie s-ar fi produs
aproape instant, şi cu o eficienţă nemaiîntâlnită până atunci pe pământ, în
sensul în care un mesaj rostit o singură dată ar fi putut fi auzit de un număr
foarte mare de indivizi şi apoi reprodus, exact, ori de câte ori era nevoie.
Adevărul este că muşchii faciali pe
care îi avem acum nu au apărut peste noapte şi nici măcar în ultimii 200 de mii
de ani. Există o strânsă legătură între evoluţia noastră, ca specie, evoluţia
socială şi evoluţia comunicării. Haideţi să facem o scurtă călătorie pe firul
evolutiv al speciei noastre şi să ne întoarcem în timp cca 7 milioane de ani.
În acest moment suntem la stadiul de australopiteci. Organizarea noastră
socială se rezumă la stadiul de familie, de până la 7 membri, iar comunicarea
este necesară doar în interriorul acestei familii, cu scurte excepţii în
momentele în care suntem atacaţi şi vrem să părem mai înfricoşători sau când
dorim să gonim alte animale de la sursa de hrană, apă, etc. Pe măsură însă ce
am început să ne organizăm mai bine din punct de vedere social şi astfel am
fost nevoiţi să interacţionăm cu un număr din ce în ce mai mare de membri ai
speciei noastre, comunicarea a făcut un salt. Am fost forţaţi să urmărim
comportamente, să înţelegem mesaje, să formăm alianţe şi să transmitem mesaje
mai eficient. Această nevoie provine din una mult mai primară şi anume din cea
de supravieţuire. Ca orice alte mamifere, strămoşii noştri (şi dealtfel şi noi,
azi) doreau să supravieţuiască atât la nivel de individ, cât şi la nivel de
specie. Din acest motiv continua cursa pentru transmiterea materialului genetic
a îmbrăcat forme care azi pot părea ciudate. Din păcate, această transmitere de
informaţie către viitor nu era realizată întotdeauna în mod paşnic, asta şi
pentru că găsirea unui partener disponibil nu era la fel de uşoară ca în ziua
de azi, numărul de indivizi în trecut fiind cu mult, mult mai redus decât în
prezent. Moartea unui pui de hominid putea însemna că un alt mebru al speciei
respective îşi poate asigura viitorul genetic şi din acest motiv infanticidul a
fost destul de raspândit, iar reminescenţe ale acestui obicei s-au putut
observa până în evul mediu. Deşi ne place să ne credem fiinţe superioare, evoluate,
spirituale, suntem mult mai aproape de stadiul de mamifer. Dar, după toate
aparenţele, datorită scăderii gradului de combativitate şi creşterii celui de
cooperare între membri speciei noastre, suntem pe drumul cel bun, evoluăm.
Dacă ne uităm la primatele care trăiesc
şi în ziua de azi, o să observăm că protecţia puilor în primele 6 luni de viaţă
este oferită exclusiv de mamă. Contactul fizic dintre mamă şi pui nu este întrerupt
niciodată în această perioadă. La fel s-a întâmplat şi în cazul strămoşilor
nostri hominizi şi prehominizi. Pe măsură ce am început însă să ne organizăm
mai bine din punct de vedere social, puii au început să fie lăsaţi din ce în ce
mai des şi din ce în ce mai devreme în grija altor membri ai grupului, membri
care puteau oferi la fel de eficient protecţie. Dacă ne gândim la cât de mult a
câştigat specia noastră în cooperare e suficient să observăm cum venim azi pe
lume. Primul nostru contact nici nu mai este cu mama, asta deşi rămânem una
dintre creaturile cele mai dependente de adulţi pentru supravieţuire. Suntem
traşi afară de un medic sau de o moaşă, apoi preluaţi de asistenţi, spălaţi,
măsuraţi, cântăriţi, înfăşaţi, arătaţi pentru câteva secunde mamei pentru ca
apoi să mergem direct în sala postnatală, sub un bec ce emană o caldură
plăcută, în timp ce mama merge în blocul postoperator sau la secţia de terapie
intensivă. Trec minute bune, uneori ore, până ce mama şi puiul ei sunt reuniţi.
Ce s-ar putea întâmpla în acest timp dacă am fi o specie mai degrabă combativă?
Nici nu vreau să mă gândesc!
Vedeţi deci cum, în trecutul nostru
combativ şi violent, am fost nevoiţi încă din primele zile de viaţă să fim
foarte atenţi şi receptivi la tot ce se întâmplă în jurul nostru, să distingem
protecţia de un eventual pericol, intenţiile nobile de cele mai puţin curate.
Reminescenţe ale acestei nevoi se fac simţite şi în ziua de azi. Dacă analizăm
copii cu vârste de pănă la doi ani, adică vârsta la care corpul devine pe
deplin capabil să articuleze cuvinte, vom observa că aceştia sunt foarte
receptivi şi atenţi la ce se întâmplă în jurul lor, în special când vine vorba
de legăturile emoţionale create între părinţi. În cazul unei relaţii
dizarmonioase, chiar dacă în faţa copilului activităţile se petrec aparent
normal, tensiunea emoţională va fi resimţită şi înmagazinată de cel mic.
Revenind în prezent, la faţa noastră şi
la muşchii ei, ştim că toţi oamenii din lume, indiferent de origine sau rasă,
se nasc cu acelaşi număr de muşchi faciali. Asta dacă nu există malformaţii
congenitale sau accidente în urma cărora să se piardă unul sau o parte din
aceştia. Indiferent de rasă, toţi avem 43 de muşchi pe faţă dintre care 20 sunt
muşchi pereche (se găsesc şi pe jumătatea stângă şi pe cea dreaptă a feţei) şi
3 sunt muşchi nepereche (procerus, pielosul nazal şi orbicular al gurii).
Aceşti muşchi funcţionează la toţi oamenii pe baza aceloraşi principii
biomecanice, asta însemnând că indiferent de vârsta, cultura etc. atunci când
exprimăm ceva cu ajutorul lor o vom face toţi la fel. De exemplu, în orice
zâmbet (Duchene, de întâmpinare, fals, etc.), exprimat de orice om din lume,
sunt antrenaţi muşchii zigomatici şi buccinatori. Muşchii feţei se comportă la
fel ca orice alt muşchi din corpul uman, în sensul în care cu cât îl folosim
mai mult cu atât el devine mai puternic. Devenind mai puternic el va ocupa un
volum mai mare. La baza creşterii în volum a muşchilor faciali nu stau
acţiunile voite, ci reacţiile (manifestările emoţiilor) pe care corpul nostru
le are în faţa diverşilor stimuli. Emoţiile care iau naştere în noi duc la
apariţia spasmeslor musculare, adică a contracturilor de foarte scurtă durată
(maxim ½ dintr-o secundă). La nivelul feţei, aceste contracturi se numesc
microexpresii.
Deşi azi au fost identificate cca. 3600
de emoţii pe care specia noastră le poate simţi, 7 dintre acestea, împreună cu
exprimările lor faciale, sunt fundamentale sau primare, dar şi universale. Sunt
fundamentale pentru că nu sunt învăţate, ne naştem capabili să le simţim, iar
studii recente arată că le resimţim şi manifestăm încă din timpul vieţii
intrauterine şi sunt universale pentru că toţi oamenii din lume le exprimă la
fel, cu ajutorul aceloraşi muşchi faciali. Mai mult decât atât, toţi suntem
capabili să le recunoaştem pe faţa oricărui alt om din lume, şi asta fără să
avem vreo pregătire în acest domeniu. Pur şi simplu, manifestarea acestor
emoţii a făcut parte din bagajul nostru de comunicare atât de mult timp, încât
avem înscrise în noi interpretările acestor expresii faciale.
Pe lângă muşchi faciali, mecanisme
musculare şi emoţii fundamentale, toţi oamenii din lume se nasc şi trăiesc sub influenţa
aceloraşi nevoi primare, acel prim strat din piramida lui Maslow. Fie că ne
place sau nu, cu toţii avem nevoie de aer, apă, hramă, soare şi o temperatură
care să susţină viaţa, şi asta doar pentru a supravieţui la nivel de individ,
de organism biologic.
Ca o primă concluzie la cele de mai
sus, deşi azi suntem aproape 8 miliarde de oameni cu aparent 8 miliarde de
personalităţi diferite, cărămizile din care suntem construiţi sunt aceleaşi,
indiferent de rasă, cultură, sex sau vârstă, diferenţele fiind făcute, în
principal, de percepţiile noastre.
Ca o a doua concluzie, suntem într-un
amplu şi continuu proces de evoluţie atât la nivel de organism, fizic, cât mai
ales la nivel social, organizaţional. Ar fi o aroganţă să pretindem că suntem
cea mai bună versiune ca individ sau ca specie. Natura va găsi mereu căi să ne
arate că nu este aşa.
O a treia concluzie este legată de
comunicare, acest liant fluid care ne-a pus, nu de mult timp, în vârful
piramidei trofice. Comunicarea evoluează odată cu noi, cu societatea, cu
nevoile. Ea este cea care a creat punţi invizibile între oameni şi deficienţele
în comunicare sunt cele care destramă aceste punţi. Şi, dacă tot avem ocazia,
haideţi să privim inteligent şi să comunicăm eficient!
Articol
de Alex Bocunescu
Te-ar
putea interesa şi…
