MĂRIREA VOLUMULUI BUZELOR PRIN MACHIAJ - ce înseamnă, de ce o facem și ce transmite 🤔

 M-am gândit să atingem un subiect de interes, dar și sensibil: machiajul buzelor pentru a da volum.  Am selectat pozele din galerie tocmai pentru că ele ilustrează foarte bine ceea ce vă voi spune în continuare:

MĂRIREA VOLUMULUI BUZELOR PRIN MACHIAJ este practicată la scară largă și de profesioniști ai make-up-ului, dar și de multe femei. 

În cele mai multe cazuri se umblă la CONTUR prin depăsirea conturului natural al buzei cu ajutorul lip liner-ului....ceea ce e riscant la nivel de percepție, deoarece buzele în mișcare trădează rapid locul unde este conturul natural al buzei prin volumul muscular și tensiunea la nivelul pielii. La nivel subtil cel care privește sesizează aspectul nenatural și în subconștient se creează senzația că sunt mințit/ă sau se încearcă acest lucru, că sunt manipulat/ă prin încercarea de seducție, ceea ce bruiază comunicarea. Interlocutorul devine precaut și ușor tensionat. (Fir-ar, chiar nu asta voiam, nu? ) Și intuitiv ne dăm seama de faptul că persoana respectivă e nemulțumită de imaginea sa și are anumite dorințe nemărturisite. 

Dacă acest contur mărește buza de jos, persoana își dorește mai multe plăceri de la viață, caută ocazii de a savura tot ce vine pe cale fizică - mâncare, băutură, sex, confort fizic. Dacă el mărește buza de sus, persoana își dorește ceva mai multă imaginație în modul în care obține plăcerile și ceva mai multă "poveste" în modul în care acestea îi sunt livrate (nu vrea pur și simplu o farfurie de mâncare bună, de exemplu, ci o vrea servită frumos, într-un mediu select, armonios, cu un anumit aspect).

Cum facem să depășim acest inconvenient, adică riscul de a fi percepute ca ușor artificiale și nesigure de sine?

Aici ne poate ajuta JOCUL DE CULORI, LUMINI ȘI TEXTURI al combinației rujurilor și gloss-urilor. Personal, optez pentru asta, deși trebuie un ochi de artist, talent natural sau ceva instructaj de la un make-up artist. Acest joc are avantajul că folosește suprafața naturală a buzei, fără a crea acea impresie de exagerare sau nenaturalețe care la nivel conștient deranjează.

Deci merge și cu mărire fără botoxări, siliconări, hialuronări, filler-eli și alte intervenții care fizionomic și psihologic au efecte mai profunde și nedorite. Și care sunt invazive, oricât ar fi ele de "nevinovate" și "ușoare".

Dincolo de toate acestea rămâne întrebarea: DE CE VOR FEMEILE GURA PLINĂ,CĂRNOASĂ ȘI STRĂLUCITOARE?

Pentru că gura face parte din etajul inferior al feței, care e conectat cu partea noastră instinctuală și pentru că în timpul preludiului și al actului sexual zona se mărește și se colorează prin aflux de sânge, umezirea cu salivă prin lingerea buzelor sugerează și ce se întâmplă la un etaj mai jos...adică disponibilitatea pentru actul procreării. Și această disponibilitate - la nivel de specie - are de a face și cu fertilitatea și sănătatea reproductivă. Deci inconștient vrem să transmitem că suntem tinere, sănătoase și...disponibile să o demonstrăm 

Și domnilor chiar le place asta! 

Deci, doamnelor și domnișoarelor, spor la rujat și aștept întrebările voastre legate de acest subiect 

prof. dr. Corina Chelaru

analist comportamental certificat
specialist în tehnici de citire a chipului
trainer certificat Face Keys România
coach astrologie integrativă

Cu nasul la... fizinomist!

    Element central al feţei, aflat pe axa cea mai importantă care determină simetria sau asimetria feţei, nasul simbolizează în cele mai multe culturi, înţelepciunea, căci, cu cât o persoană are nasul mai mare şi mai bine conturat, cu atât a trecut prin mai multe experienţe de viaţă, ceea ce îi aduce şi cunoaştere şi capacitate de a reacţiona mai bine la situaţiile din viaţa sa. De aceea, din forma şi mărimea nasului putem intui felul în care oamenii reacţionează la stimuli şi tiparele comportamentale din viaţa cotidiană.

               Pentru că este elementul facial controlat de cei mai mulţi muşchi, nasul este şi cea mai mobilă parte a feţei noastre, deşi nu prea realizăm acest lucru, pentru că mişcările nasului sunt fine, vârful său fiind cel mai des mişcat. Partea osoasă a nasului se formează până la maturizarea sexuală, pe când partea cartilaginoasă este cea care se modifică. Nasul este una dintre părţile feţei care creşte pe tot parcursul vieţii.

               Fiecare persoană are o conformaţie unică a nasului, în funcţie de rasă, de vârstă, de sex, de moştenirea genetică şi de factorii de mediu cu care a venit în contact. Dar ceea ce este interesant este că numai din studiul nasului putem afla extrem de multe informaţii interesante despre o persoană:

- cât este de capabilă să îşi urmărească obiectivele şi dacă este agresivă sau violentă;

- cum face faţă provocărilor şi câtă dorinţă de afirmare are;

- cum a perceput în copilărie mediul în care a trăit şi cum l-a resimţit pe propria piele;

- câtă curiozitate, câtă dorinţa de cunoaştere are;

- gradul de maturitate cu care abordează viaţa;

- nevoia de dovezi palpabile sau de control asupra situaţiilor de viaţă;

- felul în care suntem capabili să ne câştigăm resursele şi modul în care le gestionăm, dar şi felul în care ne percepem situaţia financiară;

- gradul de generozitate al unei persoane şi modul în care manifestă această generozitate (raţional, emoţional, motivat sau nu);

- gradul în care o persoană îşi impune sau nu să fie răbdătoare sau modul în care respiră cel mai adesea, dacă practică o activitate fizică intensă sau nu;

- cât este de pretenţioasă o persoană şi de greu de mulţumit, cum se consideră în raport cu ceilalţi;

- ce doză de imaginaţie şi de creativitate are;

- modul în care se raportează la ceilalţi (aroganţă sau smerenie);

- predispoziţia la minciună, ceartă sau înşelătorie;

- capacitatea de a se relaxa sau comportamentul de tip războinic;

- sursele de stres de lungă durată şi sursele recente de stres, precum şi istoricul perioadelor de stres din viaţa unei persoane.

               Pentru că nasul asigură mai multe funcţii vitale - respiraţia, mirosul şi vorbirea (reprezintă o cutie de rezonanţă pentru sunetele scoase), instinctiv apreciem capacităţile de adaptare la mediu şi potenţialul de supravieţuire ale unei persoane prin forma, poziţionarea şi conformaţia nasului.

                Ȋn toate sistemele de citire facială, un nas lung, puternic, bine aşezat pe faţă şi destul de cărnos indică capacitatea de a atinge succesul în ciuda oricăror obstacole, dar şi iniţiativa şi modul personal de a acţiona, capacitatea de a munci.

               La baza tuturor acestor observaţii, stă de fapt o explicaţie ştiinţifică, din domeniul epigeneticii - mediul din care provin strămoşii noştri determină lungimea şi lăţimea nasului, precum şi lărgimea şi aşezarea nărilor. Astfel, la populaţiile care provin din medii cu climat rece, nasul mai lung şi larg permite încălzirea aerului înainte ca el să intre în plămâni, dar este corelat şi cu capacităţi crescute de a găsi şi folosi resursele, precum şi cu abilităţi puternice de supravieţuire, deoarece hrana şi celelalte lucruri necesare vieţii sunt mai dificil de obţinut. La nivelul personalităţii se creează astfel premisele formării unui ego mai puternic, a perseverenţei şi a simţului competiţiei, apărând şi încrederea în sine crescută. Populaţiile provenind din zone cu climat de tip tropical au nasul mai mic şi cu nări mai vizibile pentru că aerul este mai uşor de respirat, fiind cald şi umed, iar hrana şi resursele vitale sunt bogate şi uşor accesibile. De aceea ei dezvoltă bucuria de viaţă şi spiritul ludic, simţindu-se mai bine într-un grup şi fiind mai lipsiţi de ambiţii personale şi de iniţiativă individuală. Putem deci deduce şi moştenirea genetică a unei persoane din studiul nasului!

               Şi nu în ultimul rând nasul este cel care ne trădează starea de sănătate şi congruenţa dintre mesajul verbal şi non verbal. Este celebră deja ideea acreditată de foarte multe site-uri sau publicaţii mai mult sau mai puţin profesioniste conform căreia atingerea nasului ar fi un indicator sigur al minciunii. Primul lucru pe care trebuie să îl ştie orice profesionist este că niciodată un singur indicator nu poate decide asupra interpretării, ci trebuie să existe un cumul de cel puţin trei indici. Al doilea lucru mai puţin ştiut de publicul larg este că nasul are ţesuturi erectile care la stimulare dau acele "mâncărimi" sau furnicături în nas şi determină atingerea sau scărpinatul nasului. Aşa cum remarcă şi Desmond Morris în "Maimuţa goală", acest ţesut erectil acţionează în timpul stimulării sexuale pentru a mări capacitatea de absorbţie a aerului prin lărgirea nărilor şi atingerea nasului în cursul unei discuţii poate indica mai degrabă că acea persoană sesizează aspecte subtil sexuale în acea discuţie sau o situaţie jenantă, pe care resimte nevoia să o analizeze. Şi atunci când minţim, clar avem nevoie de mult mai multă analiză şi de concentrare, deci de mai mult aer, dar de aici până a considera pe cineva mincinos doar pentru că şi-a atins nasul e cale lungă!

               Şi în studiul compatibilităţii dintre două persoane, nasul este un element cheie pentru că, printre altele, el arată şi modul în care ne raportăm la resurse. Dacă două persoane au moduri asemănătoare de a câştiga şi cheltui banii, atunci relaţia are mai multe şanse de a fi armonioasă, dar daca una dintre persoane este atentă la modul în care îşi gestionează şi cheltuieşte banii şi "are nas bun" la afaceri, iar cealaltă persoană nu acordă importanţă deloc modului în care cheltuieşte sau nu e capabilă să economisească, atunci relaţia poate deveni conflictuală.

               Printre primele elemente faciale pe care le observăm, nasul este un element facial relevant şi plin de informaţii utile în comunicarea şi relaţionarea interumană, aşa că nu-l ignoraţi, dar....nici nu "îl luaţi la purtare" prea tare!

Articol de prof. dr. Corina Chelaru

Trainer autorizat Face Keys

Face Keys Romania

Sunt cititor de chipuri

Totul are o faţă...cea a oamenilor se numeşte chip, cea a situaţiilor se numeşte perspectivă, cea a timpului se numeşte curgere, cea a inimii se numeşte emoţie. Ȋntre chip şi emoţie există un fir nevăzut, dar trainic, un fir de adevăr care poate fi citit fără cuvinte, doar cu privirea. Toţi descifrăm acest fir şi-l depănăm pentru a putea ţese pânza relaţiilor cu ceilalţi. Ca să descifrezi însă în profunzime acest fir ai nevoie de răbdare, de antrenament şi mai ales de cunoaştere şi înţelegere a mecanismelor care nasc acest fir. Aşa am început eu studiul fizionomiei - vrând să înţeleg la un nivel mai adânc ce citesc ochii mei pe feţele oamenilor. Nevoia de a crea relaţii armonioase, de a evolua alături de semenii mei prin interacţiunea dintre noi m-a făcut să caut instrumentul magic care să îmi deschidă uşa comunicării eficiente şi relaxate cu ceilalţi. Am descoperit acel instrument magic în ştiinţa numită "citirea chipului".

Entuziasmul primului contact cu domeniul citirilor faciale este greu de descris în cuvinte - recunosc la fiecare promoţie de cursanţi sclipirea acelor "aha"-uri, privirea strălucitoare ca a unui copil căruia i se dă o jucărie fermecată cu care poate să călătorească în tărâmuri cunoscute într-un mod necunoscut. Totul pare aşa de simplu şi de firesc când este explicat la curs şi chiar te întrebi "Oare cum nu mi-am dat seama?!". Ȋnţelegi şi te înţelegi brusc din alte perspective. Pentru că trăim toţi citind chipuri, prima oară când primeşti informaţiile ţi se par atât de fireşti şi uşor de asimilat, dar odată ce înaintezi şi ele se acumulează intervine aglomerarea şi necesitatea de a le asimila pe "bucăţele". Şi uneori ţi se pare că ai în faţă "un elefant" pe care trebuie să-l înghiţi....cu tot cu urechile acelea mari! Dar cum "elefantul se mănâncă cu linguriţa", aşa cum am învăţat de la profesorul meu, Alexandru Bocunescu, pui mâna pe linguriţă şi treci la treabă. Asta doar dacă ai răbdare, dorinţa de a învăţa şi perseverenţă. Şi neapărat o linguriţă rezistentă :)))

Ca în orice alt domeniu, nu ajungi specialist peste noapte, ci exersând, greşind şi corectând, încercând şi găsindu-ţi propriile asocieri, interpretări şi modalităţi de lucru. Şi pe măsură ce lucrezi, orice faţă se deschide înaintea ta ca o carte nouă şi fascinantă şi îţi spune povestea unicităţii fiecăruia dintre noi, dar şi a rădăcinilor care ne unesc pe toţi.

Vine vremea când ştii că poţi citi pe chipuri şi - mândru de tot ce ai învăţat, dar şi mult smerit şi schimbat de toate înţelesurile pe care ţi le-au dezvăluit feţele celorlalţi şi a ta - spui "Sunt cititor de chipuri". Este unul dintre momentele în care raportul tău cu ceilalţi se reformulează. Unii oameni dispar din jurul tău sau te ocolesc, alţii - neştiind că faţa nu minte niciodată - îmbracă brusc măşti nefireşti, transformându-se în "fake humans". Mulţi se tem că le-ai intra în suflet şi în gând şi, pentru că şi lor le e frică de ce este acolo, preferă să  stea departe. Teama este cea care îşi face loc în privirile lor - teama de judecată, teama de propriul sine autentic oglindit în celălalt, teama de a afla despre sine ceea ce ştiu, dar nu vor să vadă pentru că e mai comod sau pentru că doare prea tare. Şi tu, cel care ai învăţat să citeşti chipuri pentru a putea să te apropii de oameni, să îi iubeşti pentru că îi înţelegi dincolo de măşti, vezi cum unii încep să ezite, alţii să evite, iar alţii să fugă de-a dreptul.

"Sunt cititor de chipuri", vă pot spune cum iubiţi, cum dăruiţi, cum primiţi, cum cunoaşteţi, cum vă conduceţi viaţa... şi oamenii vin fascinaţi pentru că vor să audă din gura cititorului de chipuri aceeaşi poveste pe care şi-au ţesut-o despre sine şi care e uneori aşa de diferită de povestea pe care viaţa o ţese pe chipul nostru.  Dar povestea există dincolo de ce vrem sau credem noi şi ea este întotdeauna un dar: darul evoluţiei noastre.  Şi cititorul de chipuri te poate ajuta să o descifrezi pentru a deveni mai bun şi pentru a şti cine eşti cu adevărat, pentru a te preţui cum se cuvine.

Dincolo de citirile profesionale, oamenii se întreabă de cele mai multe ori, dacă fizionomistul a făcut din meseria sa un mod de viaţă, dacă citeşte neîncetat pe toţi cei din jurul său. Ȋnchipuiţi-vă că sunteţi într-o bibliotecă imensă şi că ştiţi să citiţi orice carte, indiferent de limba în care este scrisă. Oricât v-ar plăcea să citiţi, la un moment dat aveţi nevoie de a ieşi din bibliotecă la soare şi la aer şi de a uita orice alfabet, orice scriere.  Aveţi nevoie să trăiţi dincolo de ceea ce ştiţi, doar să trăiţi bucuria de a exista şi de a fi cu şi între oameni. Nu, un cititor de chipuri îşi activează cunoaşterea doar atunci când e necesar - fie în viaţa sa profesională, căci asta îi este meseria, fie în viaţa personală, atunci când îşi doreşte să înţeleagă omul din faţa sa dincolo de cuvinte. Şi dacă nu doreşte să-l înţeleagă cu iubire, cu compasiune şi cu toleranţă, pentru a putea să găsească punţi către acel fir magic din inima lui, pur şi simplu ştie că "bagheta lui magică" nu va funcţiona şi că tot ceea ce va obţine va fi neadevărat.

Acesta este de fapt secretul unui bun cititor de chipuri - să ştie că toate darurile cunoaşterii sale îi sunt date şi funcţionează atâta timp cât sunt folosite pentru a armoniza, pentru a ajuta, pentru a echilibra comunicarea interumană. Să ştie că tot ce află din citirile sale nu trebuie judecat, etichetat sau, cel mai grav, folosit pentru interesul propriu sau al altora. Ȋn momentul în care ar pica în această capcană, toată munca sa ar fi anulată. Pentru că a citi chipuri înseamnă a iubi natura umană în toate formele sale, fără deosebire şi fără părtinire.

Sunt cititor de chipuri şi iubesc chipul fiecăruia dintre voi, pentru că iubesc viaţa!

 

Articol de Corina Chelaru

Face Keys Romania

„Foaie verde, flori mărunte, mândra mea, sprâncene multe..."

             Ȋntotdeauna doamnele şi domnişoarele au acordat o mare importanţă chipului lor şi au încercat să îi îmbunătăţească formele, volumele, culorile sau să încerce chiar să schimbe anumite elemente. Unele se pot schimba mai uşor prin redesenare sau colorare, cum ar fi sprâncenele sau buzele, altele, cum ar fi nasul sau ochii, cu ajutorul jocurilor de umbre şi lumini ale machiajului, volumele şi formele osoase fiind cele mai greu de corectat vizual.

            Dacă înainte de "era COVID" ne preocupam ca întreaga faţă să exprime un tot armonios prin machiaj, iată că portul impus al măştilor a mutat interesul de pe partea de jos a feţei, pe cea de sus, rămasă la vedere şi care s-a văzut nevoită să preia cât mai mult din expresivitatea părţii inferioare, acoperită de voie, de nevoie!

            Aşa se face că elementele faciale din etajul facial superior - fruntea, sprâncenele, ochii au ajuns vedete în comunicare şi că am realizat cât de multe pot ele transmite la nevoie!

            Şi dintre cele trei elemente menţionate, cele mai vizibile şi mobile sunt sprâncenele, fără imaginea cărora semenii noştri nu pot descifra integral şi corect emoţiile exprimate pe faţa noastră. De altfel, rolul lor în comunicarea nonverbală a fost demonstrat prin numeroase studii[1]. Dacă iniţial strămoşii noştri au avut zona arcadelor mult mai dezvoltată pentru a îşi manifesta agresivitatea şi dominanţa, cu timpul ea s-a retras şi părul s-a restrâns la zona sprâncenelor, iar muşchii au devenit mult mai fini şi mai mobili, deoarece, pe lângă rolul de protecţie a ochilor, ei au căpătat un rol esenţial în stabilirea relaţiilor sociale. Şi nu numai! Ele ne dau identitate şi expresivitate. Ca să vă faceţi o idee despre cât impact au sprâncenele în percepţia celorlalţi, vă invit să aruncaţi o privire aici:

https://www.buzzfeed.com/jamiejones/how-damn-important-eyebrows-actually-are

 

            Pentru că se pare că rolul lor în comunicare ar fi chiar mai important decât cel al ochilor (conform unui studiu al Masachussetts Institute of Technology) [2], haideţi să aflăm câte ceva despre ele şi mai ales despre ce pot spune ele despre cel sau cea care le poartă.

            Ele cresc în mod natural la un om sănătos cu o desime variind între 250 - 1000 de fire de păr pe sprânceană, având un ciclu de regenerare de aproximativ patru luni (fiecare fir se regenerează complet în acest interval) şi sunt strâns legate de...vocea noastră! Astfel, ele se coordonează cu intonaţia noastră: cu cât utilizăm un ton mai ridicat, cu atât sprâncenele noastre se ridică şi invers. Atunci când ele exprimă o emoţie spontană cum ar teama sau surpriza, ele se mişcă în mod simetric, pe când atunci când sunt legate de o emoţie intenţională, cum ar fi curiozitatea sau perplexitatea, se mişcă doar una dintre ele.

            Sprâncenele se leagă atât de percepţiile noastre, cât şi de acţiuni, iar fiecare zonă a lor are legătură cu anumite domenii din viaţa noastră (cu activităţile practice, cu deciziile pe care le luăm sau cu idealismul), de aceea orice îngustare sau îngroşare a lor într-o anumită porţiune dacă se întâmplă natural arată un proces de schimbare interioară, a tiparelor de reacţie şi comportamentale, iar dacă este artificială semnalează anumite dorinţe de reformulare interioară şi determină în timp schimbarea comportamentelor ca urmare a schimbării percepţiei celorlalţi asupra noastră. Astfel că, dacă vom avea curiozitatea să ne uităm la modul în care forma şi densitatea sprâncenelor, ba chiar şi culoarea lor au evoluat în timp, vom constata că ele sunt într-o strânsă corespondenţă cu anumite cutume sociale, standarde şi tipare ale epocii respective.

            Este important de precizat că modul în care se răresc sprâncenele sau direcţia în care cresc firele de păr depind în mare măsură de activitatea muşchilor care acţionează sprânceana (frontal, corugator, orbicular şi procerus), dar şi de vârstă, stare de sănătate şi...de obiceiurile estetice! 

            Deoarece de-a lungul istoriei preocuparea pentru modificarea formei sau culorii sprâncenelor a fost specifică femeilor, putem vedea cum a evoluat statutul şi percepţia lor în societate în funcţie de specificul fiecărei epoci. Dacă, de exemplu, în perioada Renaşterii, sprâncenele erau epilate total, uneori chiar şi o bună parte din părul de pe frunte, astfel încât să se creeze acea impresie de frunte "pură" şi înaltă, care să înlăture dintr-o femeie orice legătură cu regnul animal, proclamând supremaţia omului, a gândirii (celebra Monalisa este înfăţişată fără sprâncene, deşi studii mai recente arată că ea ar fi fost totuşi pictată cu sprâncene extrem de subţiri, care ar fi dispărut în timp de pe pânză, ca efect al schimbărilor de pigmenţi şi de culoare [3]), în schimb în epoca victoriană femeile din înalta societate îşi lăsau sprâncenele să crească cât mai dese şi naturale, deoarece orice formă de machiaj era considerată ca un semn al prostituatelor. Totodată majoritatea civilizaţiilor antice (egiptenii, grecii, romanii) prefera sprâncenele bine conturate, uneori alungite sau unite, de culoare cât mai închisă, uneori de-a dreptul aşa-numita "sprânceană unică", în care nu exista spaţiu de separare între sprâncene, ceea ce vorbeşte despre accentuarea personalităţii şi a evidenţierii ei. Femeile Antichităţii au jucat de multe ori roluri istorice şi în mitologiile acestor popoare nu lipsesc imaginile importante de roluri feminine, reprezentate cu nişte sprâncene bine definite, unele devenite celebre (precum sprâncenele Cleopatrei). Secolul 20 aduce cele mai multe schimbări în forma şi consistenţa sprâncenelor, evoluţia lor putând fi văzută pe aproape orice site de estetică facială şi nu e în intenţia mea să comentez aceste aspecte din punct de vedere istoric.[4]

            Ce înseamnă în zilele noastre sprâncenele? Ei bine, ele au devenit o sursă mare de venituri, beneficiind de game foarte variate de produse de îngrijire sau de reconstruire, de imagini iconice în media, de polemici estetice etc. Ce se află însă în spatele dorinţei noastre de a avea un anumit tip de sprânceană şi de ce avem la diferite vârste anumite schimbări în forma naturală a sprâncenelor?

             Ȋn primul rând, conform morfopsihologiei [5] sprâncenele indică în principal modul în care luăm decizii şi cum ne raportăm la planul practic /decizional/ ideal al vieţii, dar şi modul nostru de a relaţiona. Astfel că putem vorbi de partea practică a sprâncenei - cea dinspre nas, partea decizională - partea mediană şi partea idealistă - "coada" sprâncenei. Forma lor arată un anumit tipar relaţional şi anumite moduri de percepţie ale individului - existând conform metodei Face Keys 10 forme de sprâncene.

 

            La ce suntem deci atenţi atunci când alegem forma unei sprâncene?

            Prima regulă pentru a nu o "da" în bară este să vedem care este forma naturală a sprâncenelor noastre - arcuite, frânte, ascendente, descendente, drepte, lungi, scurte?  Forma este dată de mişcările muşchilor care mişcă sprâncenele noastre în urma impulsurilor venite de la creier, ca urmare a reacţiilor noastre la diverşi stimuli. Forma lor reflectă deci anumite procese fizice, biomecanice. De aceea dacă vom înlătura părul din sprânceană şi vom redesena forma lor altfel, volumele muşchilor vor continua să indice vechea formă, dar dacă procesul de a menţine noua formă este suficient de lung, pot apărea schimbări de comportament şi de volume musculare, linia muşchilor începând să urmeze noua formă.

            Orice schimbare drastică a formei sau culorii sprâncenelor este semnul unui conflict interior ce se cere rezolvat: cine sunt cu adevărat versus drept cine sunt perceput. De aceea schimbarea - chiar dacă făcută iniţial doar la nivel fizic, nu se va opri doar la acest nivel! Schimbarea va antrena după sine alte două schimbări: una în modul în care mă percep ceilalţi şi cealaltă va fi o schimbare în percepţia de sine, va afecta deci simţul propriocepţiei Dacă această schimbare este menţinută suficient timp (cam 60 de zile), ea va avea drept consecinţe şi schimbări de comportament.

            Să luăm un exemplu concret! O persoană cu sprâncene subţiri şi arcuite, rotunjite va fi percepută ca fiind o persoană care are o anumită doză de inocenţă şi de blândeţe, fiind uşor de uimit, acceptând multe informaţii cu uşurinţă, o persoană maleabilă şi adaptabilă. Presupunând că acesta este formatul natural al sprâncenelor, dacă acesta este modificat şi sprânceana este îngroşată şi transformată rotunjimea în colţ bine definit, cu un unghi mai îngust, persoana respectivă va fi percepută ca una care nu se lasă uşor manipulată, cu o doză crescută de rapiditate în luarea deciziilor, cu multă personalitate şi posibil şi o doză de rigiditate. Mai pe româneşte va fi percepută ca un leu, când ea de fapt e o pisicuţă. Evident că va fi tratată ca atare, ea nefiind obişnuită cu un astfel de tratament, ceea ce va duce la o perioadă de dificultăţi în relaţionare care se vor sfârşi fie când persoana va începe să se poarte cum o arată noua formă de sprânceană, fie când va reveni la vechea formă de sprânceană sau se va decide să facă schimbări mici treptat.

            Să reţinem deci ce antrenează principalele schimbări posibile în percepţia celorlalţi:

a) îngroşarea părţii dinspre nas şi conturarea ei cu îngustarea distanţei naturale dintre sprâncene - persoană practică, interesată de aspectele pragmatice ale vieţii, care nu dă foarte mare atenţie detaliilor, mă pot baza pe ea pentru a rezolva probleme practice (în care pune la propriu mâna şi face);

b) îngroşarea părţii de mijloc a sprâncenei şi accentuarea curburii, tinzând spre un unghi, estompând rotunjimea - persoana poate lua decizii rapid şi are o doză mare de hotărâre, poate fi impulsivă;

c) alungirea cozii sprâncenei mult către coada ochiului - persoana este idealistă, poate avea viziuni de viaţa utopice uneori, poate crede în soluţii prea puţin aplicabile la nivel practic, imediat;

d) modificarea liniei generale a sprâncenei din dreaptă în ascendentă până dincolo de jumătatea ei, apoi coborând - persoana îşi asumă uşor riscuri, poate fi aventurieră sau tentată de tot ce este nou, ieşit din comun, provocator;

e) îndepărtarea prea insistentă a părului din sprânceană din partea dinspre nas, mărirea spaţiului dintre sprâncene peste zona naturală - persoană foarte atentă la detalii, uneori chiar cu tendinţe critice, poate pierde din vedere imaginea de ansamblu, nu poate avea uşor o viziune asupra unei probleme, fiind distrasă de amănunte;

f) colorarea într-o nuanţă foarte închisă, chiar negru - persoană mai greu abordabilă, foarte voluntară şi uneori mai putin flexibilă în gândire;

g) decolorarea în nuanţe mult mai deschise decât nuanţa naturală - persoana va fi percepută ca uşor de convins, de manipulat, o persoană foarte caldă şi tolerantă, dar la limita de a îi lăsa pe ceilalţi să treacă peste voinţa ei.

            Una dintre ideile cele mai proaste este să intervenim cu lama şi să facem "dungi" în zona decizională a sprâncenei (zona de mijloc) sau să purtăm piercing în acea zonă. Vom constata că, în timp, luăm decizii contrare cu ceea ce am vrea sau neinspirate sau pur şi simplu nu putem lua decizii uşor, că relaţiile noastre - mai ales cele de familie - se pot deteriora, că poate creşte gradul de agresivitate sau de derută. Una dintre cele mai bune fizionomiste, Patrician McCarthy relatează un episod în care fata adolescentă a unei prietene, fată dezvoltată normal, un copil integrat social şi cu rezultate bune la şcoală a avut proasta inspiraţie să îşi facă piercing în sprâncene doar pentru a îşi enerva mama şi pentru că i se părea "cool". Rezultatul a fost o creştere a comportamentului violent verbal şi a mâniei şi o deteriorare a relaţiilor familiale, şcolare şi de prietenie, deşi niciunul dintre factorii din mediul familial sau şcolar nu se schimbaseră. Chiar dacă i-a fost greu să creadă, fata a acceptat să încerce ca timp de cel puţin o săptămână să încerce să nu mai poarte piercingul şi evident, nu a mai simţit nevoia să se certe tot timpul, nici să conteste orice. Este doar un mic exemplu despre ce poate face cunoaşterea fizionomiei şi cum ne poate ajuta!

            Este clar că nu este o idee fericită să ne "meşterim" singuri sprâncenele prin metode invazive şi nici schimbându-le drastic forma sau grosimea şi nici să le dăm pe mâna oricui. Un make-up artist priceput ar trebui să aibă cunoştinţe foarte bune şi de fizionomie şi chiar dacă nu ştie ce antrenează din punct de vedere psihic sau al percepţiei sociale schimbarea formei şi a culorii, să ştie ce se încadrează în liniile feţei cel mai bine, astfel încât ele să fie echilibrate şi să pună în valoare contururile musculare. Este bine să aflăm mai întâi ce ne nemulţumeşte la forma, culoarea sau textura sprâncenelor noastre şi să efectuăm schimbările în acord şi cu personalitatea noastră, pentru că altfel, deşi poate mulţumiţi/mulţumite de cum arată, s-ar putea să nu ne simţim confortabil cu noi în relaţiile cu ceilalţi.

            De ce simţim nevoia de a accentua sprâncenele, ochii şi gura este pentru că ele sunt puncte care dacă apar prin contrast de culoare pe o faţă mai în vârstă, pot da impresia de tinereţe. Totul este să găsim măsura cea mai potrivită în care să o facem, astfel încât să păstrăm în armonie elementele faciale, tonurile pielii şi ale părului din sprâncene şi schimbările să vină dintr-o nevoie firească şi nu din impulsuri datorate modei sau simpatiei pentru anumite personaje celebre sau persoane admirate. 

             Aşa că, data viitoare când aţi dori să faceţi schimbări importante în înfăţişarea dumneavoastră, vă recomand consultarea unui fizionomist înaintea make-up artistului, pentru că fizionomistul vă poate ajuta să vă cunoaşteţi mai bine şi să înţelegeţi ce semnale vă dă subconştientul dumneavoastră prin această dorinţă de schimbare.

Dacă ţi-a plăcut acest articol distribuie-l!

Surse:

---

[1] https://www.persee.fr/doc/psy_0003-5033_2004_num_104_2_29665, de la p.235;

https://www.nature.com/articles/s41559-018-0528-0?utm_medium=affiliate&utm_source=commission_junction&utm_campaign=3_nsn6445_deeplink_PID9125825&utm_content=deeplink  (şi altele)

[2] https://web.mit.edntru/sinhalab/Papers/sinha_eyebrows.pdf

[3] https://www.lci.fr/insolite/la-question-de-la-semaine-pourquoi-la-joconde-na-t-elle-pas-de-sourcils-1532942.html

[4] Aici puteţi vedea unul dintre cele mai relevante clipuri în acest sens : https://www.cosmopolitan.fr/,100-ans-d-une-histoire-du-courcil-resumee-en-4-minutes,1987173.asp

[5] Acest articol foloseşte în principal elementele metodei de citire facială Face Keys - https://www.facekeys.ro/

Articol de prof. dr. Corina Chelaru

Face Keys Romania

Privind peste mască

Dintotdeauna mi-a plăcut să privesc oamenii, să le observ feţele, mişcările mâinilor, să văd cum se ţes luminile şi umbrele pe chipuri şi în priviri. Am privit mii de chipuri de copii îndreptate spre mine în orele mele sau chipuri de adulţi veniţi să caute alinare şi să se înţeleagă dincolo de aparenţe şi de suferinţe. Am ascultat mesajele mâinilor văzute la muncă sau odihnindu-se, am căutat dincolo de toate să ating inima semenilor mei pentru a o înţelege şi a o iubi. Aşa cum e ea - în mii de dimensiuni şi de stări, fără judecăţi sau aşteptări, doar cu recunosţinţa de a mi se permite să intru într-un spaţiu atât de fragil şi de divin!

"Mi-e drag ca lumina ochilor!" a fost expresia care m-a fascinat copil fiind, când ascultam basme sau poveşti de viaţă istorisite de adulţii din jurul meu. Nu am ştiut niciodată cât de preţioasă e această lumină, până când nu am făcut cu copiii mei la şcoală un exerciţiu de empatie, pentru a înţelege cum arată viaţa unui nevăzător. După încercările lor şi ale mele de a relaţiona şi de a face cele mai simple gesturi cotidiene cu ochii închişi, în momentul în care i-am redeschis şi ne-am privit, în lumina lor, a ochilor, s-a adăugat o strălucire specială - cea a gratitudinii de a ni se fi îngăduit SĂ PRIVIM LUMEA şi SĂ NE PRIVIM!

Epoca izolării, datorată virusului detonator de conştiinţe şi de tipare vechi ne-a pus în situaţii total noi, situaţii în care nimic din ce era cunoscut nu mai părea a funcţiona. Dincolo de faptul că s-au împuţinat feţele umane pe care le vedeam zilnic "faţă în faţă", au dispărut mâinile pe care ni le atingeam, s-a mărit şi răcit cu suspiciune şi teamă spaţiul comunicaţional dintre noi. Brusc nu ne-am mai văzut feţele cele de zi cu zi, cele pe care fie le împodobeam cu grijă cu machiaj sau cu expresii studiate sau le cercetam atenţi înainte de a ieşi din casă pentru a fi conforme cu masca noastră socială, cu ceea ce doream a părea să fim. Am fost nevoiţi să ne punem măşti la propriu! Ca şi când goana noastră nebună după măşti şi roluri, dorinţele noastre de a ne ascunde autenticitatea sub fardul tiparelor sociale s-ar fi materializat. Aşa cum se materializează în Univers tot ceea ce vine din adâncul nostru, cel pe care nu îl putem controla. Ne-am văzut în lumea palpabilă aşa cum eram în realitatea noastră interioară - nişte măşti!

A rămas însă deasupra măştii PRIVIREA, au rămas ochii noştri să spună tot ceea ce faţa cea acoperită nu mai poate să spună. Şi - ca atunci când o parte din corpul nostru nu mai funcţionează şi celelalte părţi îi preiau funcţiile, devenind mai sensibile şi mai complexe - şi privirea noastră s-a schimbat. Privirea care e lumina din "ferestrele sufletului"! Viaţa ne-a obligat să ne privim în ochi. Acolo unde se vede orice schimbare interioară, acolo unde Adevărul nu poate fi măsluit sau ascuns.

Când am studiat prima oară ochii în fizionomie, mi s-a părut partea cea mai dificilă. Erau atâtea forme, atâtea unghiuri, deschiderea lor, pleoape de dimensiuni şi texturi diferite, colţuri tensionate sau rotunjite calm, irişi ca nişte evantaie infinit colorate, pupile strânse cu precauţie sau concentrare sau dilatate de iubire, surpriză şi bucurie. Veşnic schimbători la orice reflexie luminoasă, un instrument fabulos de comunicare, pe care am încercat să îl "clasific" în tipurile învăţate, până când am reuşit să văd dincolo de tipare combinaţiile infinite. Mi-am dat seama de ce beduinii, stăpânii deşertului, au putut să ajungă la o artă atât de subtilă de a preţui oamenii doar din privire. Din cele câteva minute avute la dispoziţie la apropierea unui străin, înveşmântat din cap până în picioare pentru a nu fi copleşit de nisipurile încinse duse de vânturile deşertului să citească sufletul omului şi să-i "scaneze" inima. Am înţeles de ce se puteau căsători cu o femeie, chiar dacă nu-i vedea decât ochii şi să nu se înşele în a alege o femeie curată şi înţeleaptă.

Am cercetat privirile oamenilor de când a început "mascarada", epoca măştilor care ne-au închis gurile şi ne-au sigilat obrazele. La început ne-am păstrat mulţi obiceiul de a ne feri privirile, de a nu ne lua timpul de a ne privi semenii în ochi. Pupilele noastre contractate de frică păreau a încerca să închidă toate uşile, ca şi când până şi pe acolo s-ar fi putut strecura virusul. Sclere galbene de lipsa aerului şi a soarelui sau roşii de la nenumărate ore de contact cu ecranele. Irişi cu culori şterse şi palide, cornee sticloase sau opacizate de neîncredere şi de dezorientare. Pleoape zbătându-se îngrijorate sau încercând să acopere obosite privirea, pentru a nu mai vedea nimic din dezastrul lumii noastre cotidiene care se destrăma cu vuiet şi spectaculos sub loviturile unui microorganism invizibil. Apoi, după un timp, am văzut prima privire a unui străin zâmbindu-mi peste mască, la cei doi metri de "distanţă socială". Zâmbetul meu s-a întors către el şi de acolo a "ricoşat" în ochii casierei de la magazin, ai paznicului şi aşa mai departe. Ca o "făclie de Paşti" care aprinde rând pe rând candelele speranţei. Ce minune că suntem! - vorba dragului de Nichita Stănescu. Şi rând pe rând, zilele care au urmat, în marea de ochi lipsiţi de strălucire, ici-colo au început să se aprindă luminiţe, dând semn că în spatele ferestrelor sufletul unora a început să se trezească şi să vadă lumea dincolo de mască.

Nu ştiu cât vom purta măştile fizice, cele care credem noi că ne protejează, dar tare m-aş bucura ca, indiferent ce va urma după acest interval de prăbuşire a lumilor exterioare şi interioare, să avem înţelepciunea de a ne lăsa mai mult privirile să vorbească şi de a pune "botniţă" cuvintelor inutile. Să avem la fel de multă grijă cum aveam înainte de machiajul şi expresiile noastre studiate de sufletul nostru care vorbeşte prin privire. Prin privirea aceea de peste mască!

Articol de prof dr. Corina Chelaru

Face Keys România

Te-ar putea interesa şi…

·       Tu câte chipuri crezi că poţi să recunoşti?
·       Până la 30 de ani, tot căpătăm experienţă în a recunoaşte chipuri
·       Gestul OK - istorie şi semnificaţii
·       Încruntarea activă şi încruntarea statică
·       Neuroştiinţa din spatele lui "vreau", "nu vreau" şi "îmi doresc"

Sistemul care reconstruieşte chipuri umane în funcţie de voce

În era tehnologiei, inteligenţa artificială atinge performanţe ce păreau acum câteva decenii strict de domeniul SF. Mai nou, este nevoie doar de voce ca să reconstruim un chip uman. 

Cercetători americani de la MIT CSAIL (Computer Science & Artificial Intelligence Laboratory) au conceput un sistem de inteligenţă artificială capabil să genereze o imagine digitală a unei persoane în funcţie de vocea acesteia, după ce "ascultă" o scurtă înregistrare audio cu respectiva persoană. 

Sistemul, "botezat" Speech2Face, este o reţea neuronală - un computer care gândeşte într-un mod similar cu un creier uman - şi a fost "antrenat" de oamenii de ştiinţă folosind milioane de clipuri video de pe internet, în care vorbesc peste 100.000 de oameni diferiţi. Pornind de la această bază de date, Speech2Face a învăţat să facă asociaţii între timbrul vocii şi anumite trăsături ale feţei, apoi sistemul a fost folosit pentru a genera faţa care corespunde unei anumite înregistrări audio. 

Potrivit autorilor, reţeaua recunoaşte anumite caracteristici ale vocii care definesc în principal genul, vârsta şi etnia, elemente generale pentru mari categorii de oameni. "Astfel, acest model va produce chipuri care arată generic. El nu va produce imagini ale anumitor indivizi", notează cercetătorii. Chipurile generate de Speech2Face privesc drept înainte, au expresii neutre şi nu corespund exact persoanelor ale căror voci au fost analizate în cadrul studiului. 

La capitolul performanţă mai este, aşadar, de lucrat. Confruntat cu variaţii de limbă, sistemul a fost uşor de păcălit. De exemplu, când a ascultat un asiatic vorbind în chineză, sistemul a generat figura unui asiatic. Dar, atunci când aceeaşi persoană a vorbit în engleză, sistemul a fost păcălit şi a generat imaginea unei persoane caucaziene. De asemenea, sistemul şi-a demonstrat limitele şi când a venit vorba despre genul persoanei, în funcţie de tonalităţile vocii. Astfel, Speech2Face  a asociat vocile mai groase, mai grave, cu subiecţi de sex masculin şi vocile mai subţiri cu subiecţi de genul feminin, ceea ce nu este de fiecare dată corect. 

Conform cercetătorilor, aceste limitări sunt legate de faptul că baza de date folosită pentru pregătirea sistemului provine doar din clipurile video educative de pe YouTube şi nu este reprezentativă la nivelul întregii populaţii umane. 

Cert este că recunoaşterea facială şi tehnologia se împletesc tot mai mult şi mai bine. De pildă, un inginer software olandez a construit un sistem de recunoaştere facială pentru pisica lui. Când animalul de companie se apropie de uşă, bărbatul primeşte o notificare şi îi dă drumul în casă. Sistemul foloseşte un mini computer, o cameră video, un program software şi senzori de mişcare. După ce îi face o poză animalulii de companie, sistemul analizează imaginea şi, dacă se potriveşte cu cele din baza de date, lansează mesajul "Deschide uşa". Sistemul poate fi adaptat însă şi pentru a recunoaşte oameni, spune inginerul. 

Pentru a descifra personalitatea umană urmărind trăsăturile faciale cheia o reprezintă însă cursurile Face Keys România. 

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: livescience.com

Te-ar putea interesa şi…

1. Tu câte chipuri crezi că poţi să recunoşti?
2. Prosopagnosia sau "orbirea faţă de feţe"
3. Până la 30 de ani, tot căpătăm experienţă în a recunoaşte chipuri
4. Mă bucur să te REcunosc!

Câinii şi copiii, aşi ai şantajului emoţional

Să nu vă mai miraţi atunci când nu ştiţi cum a reuşit copilul sau... căţelul să vă înmoaie inima dintr-o privire. 

Oamenii de ştiinţă au descoperit că cel mai bun prieten al omului, câinele, are muşchii de la nivelul sprâncenei (muşchii corugatori), dezvoltaţi întocmai ca la noi, lucru care îl ajută să capete o privire înduioşătoare.

Cercetătorii au disecat cadavre ale unor câini de companie şi lupi sălbatici, specie din care câinii s-au desprins în urmă cu aproximativ 33.000 de ani. Astfel, au identificat muşchi corugatori bine definiţi, situaţi la nivelul sprâncenei, care nu au însă acelaşi principiu biomecanic şi la lupi. "Acest muşchi îi ajută pe câinii de companie să facă ochii mari, ca şi copiii", a explicat una dintre coautoarele studiului. Şi astfel declanşează în oameni un instinct protector. 

"Am studiat de asemenea comportamentul câinilor şi lupilor, iar când aceştia au fost expuşi la prezenţa umană, timp de două minute, câinii au ridicat mai mult partea interioară a sprâncenelor şi cu o intensitate mai mare în comparaţie cu lupii", a explicat autoarea principală a studiului. "Descoperirea sugerează că, la câini, sprâncenele expresive ar putea fi un rezultat al preferinţelor inconştiente ale oamenilor care au influenţat selecţia în timpul procesului de domesticire. Atunci când câinii execută această mişcare, ea pare să determine o dorinţă puternică a oamenilor de a avea grijă de ei", a adăugat ea. Este posibil şi ca animalele de companie să mimeze mişcările muşcilor faciali ale oamenilor în preajma cărora îşi petrec timpul şi astfel, în timp, să formeze aceleaşi principii biomecanice. Este cunoscut faptul că, în ziua de azi, mulţi posesori de câini îşi aleg rasa în funcţie de trăsăturile lor de personalitate.

Un alt studiu celebru - mai vechi, din 2015 - realizat în Japonia, a demonstrat că schimbul de priviri între câini şi stăpânii lor conducea la declanşarea reciprocă a oxitocinei, compus supranumit "hormonul iubirii", fenomen observat şi în relaţia dintre mamă şi bebeluşul ei.

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: Agerpres

Te-ar putea interesa şi…

·       Spune-mi ce rasă e câine tău, ca să aflu ce fel de om eşti

·       Câinii preferă reggae şi soft rock

·       Caprele "citesc" oamenii fericiţi

·       Cei mai buni prieteni ai oamenilor. Emoții şi relații sincere