Asociat
cu somnul sau plictiseala, căscatul este considerat de mulţi şi molipsitor.
Pentru alţii însă şi mai interesante sunt felurile de a căsca. Şi da, sunt mai
multe - căscatul de plictiseală, tranzitoriu, pentru detensionare şi căscatul
ameninţător, spune Peter Collett în lucrarea sa "Cartea gesturilor".
Căscatul
de plictiseală - şi cea mai frecventă formă - este declanşat de sarcini
monotone, inactivitate, oboseală şi plictiseală. De exemplu, dacă o persoană
face o sarcină repetitivă sau aşteaptă la o coadă lungă, de multe ori cască.
Căscatul
tranzitoriu apare când oamenii trec de la o activitate la alta sau după un
ritual social, de pildă după ce îşi iau la revedere de la un prieten.Căscatul pentru detensionare poate fi observat atunci când persoana în cauză se simte stânjenită sau încurcată. Căscatul este şi o reacţie la stres, când respectivul încearcă să scape de starea de anxietate.
Căscatul
ameninţător este întâlnit la o gamă largă de specii, inclusiv la peşti, păsări,
reptile şi simieni. Însă, dacă ar exista un concurs, babuinii ar fi campioni.
Primatele cască de obicei de aproximativ 10 ori pe zi, iar babuinii de... 10-12
ori pe oră! Şi în cazul oamenilor, căscatul este folosit ca un semnal al
dominaţiei.
Persoanele
dominante cască deoarece vor să se afirme, de pildă când se simt ameninţate ori
când cineva vrea să le ia locul, fapt ce sugerează că acest gest este un vestigiu
comportamental, după cum notează Peter Collett. Cu alte cuvinte, este un
indicator rămas din trecutul nostru evolutiv.
Căscatul
este aşadar un reflex întâlnit la oameni şi animale deopotrivă, şi constă în
inhalarea aerului şi întinderea timpanelor, simultan, urmate de o expiraţie
puternică. Deşi, probabil, sunt mai mulţi factori cate determină această
reacţie, nu există încă o explicaţie universal acceptată care să clarifice de
ce căscăm.
Potrivit
unui studiu din Statele Unite, deschiderea intempestivă a gurii ar fi un
mecanism de oxigenare şi reglare a temperaturii creierului. Iar o altă
cercetare, făcută pe un eşantion de 29 de specii, a arătat o legătură între
durata căscatului şi mărimea şi complexitatea creierului, sprijinind practic şi
ideea anterioară.
Unii
oameni de ştiinţă spun totuşi că ar fi şi o chestiune de empatie. Încă din cele
mai vechi timpuri, a fost observată contagiozitatea căscatului. Chiar şi
Erasmus din Rotterdam a consemnat, în 1508, că "un om care cască îi
determină şi pe alţii să caşte".
Articol de Alma B
Surse:
Peter
Collett - "Cartea gesturilor"
Agerpres
Mediafax
Te-ar
putea interesa şi...
- Adevărul despre minciună - creierul se obișnuiește, în timp, cu minciuna
- Tu ştii câte click-uri dă copilul tău?
- Frumuseţea,prin ochii privitorului de selfie-uri
- Cum poate şcoala să îi ajute pe “copiii tăcuţi”