Neuroştiinţa din spatele lui "vreau", "nu vreau" şi "îmi doresc"

Capacităţile noastre moderne de autocontrol sunt rezultatul presiunilor exercitate în trecut asupra noastră cu scopul de a fi nişte vecini, părinţi, tovarăşi de viaţă mai buni. Dar cum anume s-a adaptat creierul uman pentru a face faţă? Răspunsul pare să fie în dezvoltarea cortexului prefrontal, o porţiune neurală aflată chiar în spatele frunţii şi al ochilor.

În cea mai mare parte a istoriei evoluţionare, cortexul prefrontal a fost răspunzător de controlarea mişcărilor fizice: mersul, alergatul, întinderile, împinsul - un fel de autocontrol în fază incipientă. Pe măsură ce fiinţa umană a evoluat, a devenit din ce în ce mai mare şi mai strâns legat de alte zone ale creierului. În prezent, ocupă o porţiune mai mare de creier la oameni decât la alte specii - acesta fiind şi unul dintre motivele pentru care nu vă veţi vedea niciodată câinele abţinându-se de la mâncare în ideea de a face... economii. Pe măsură ce a crescut, cortexul prefrontal a preluat noi funcţii de control: el decide spre ce să vă îndreptaţi atenţia, la ce anume să vă gândiţi, chiar şi în ce fel să vă simţiţi. Drept urmare, a ajuns să controleze mult mai bine ceea ce faceţi.

Robert Sapolsky, neurobiolog la Universitatea Stanford, susţine că principala sarcină a cortexului prefrontal modern este să influenţeze creierul. Când vă gândiţi că e mai simplu să staţi pe canapea, cortexul prefrontal vă face să vreţi să vă ridicaţi şi să faceţi sport. Când e mai uşor să spuneţi "da" unui desert, cortexul prefrontal vă reaminteşte motivele pentru care ar trebui să comandaţi un ceai. Iar când e mai uşor să amânaţi proiectul pentru a doua zi, tot cortexul prefrontal este acela care vă ajută să deschideţi fişierul şi să vă apucaţi de treabă.

Cortexul prefontal cuprinde trei zone cheie care îşi împart sarcinile lui "vreau", "nu vreau" şi "îmi doresc".

Una dintre regiuni - localizată în partea stângă superioară a cortexului prefrontal - este specializată în puterea lui "vreau" şi vă ajută să începeţi şi să continuaţi sarcini plictisitoare, dificile sau stresante. Partea dreaptă îi este alocată lui "nu vreau", ea împiedicându-vă să daţi curs fiecărui impuls şi fiecărei pofte. Împreună, cele două zone controlează ceea ce faceţi. A treia regiune, localizată puţin mai jos şi în centrul cortexului, ţine evidenţa dorinţelor şi a obiectivelor. Cu cât celulele sale intră în acţiune mai repede, cu atât sunteţi mai motivaţi să luaţi atitudine sau să rezistaţi tentaţiilor.

Aşadar, acesta este trio-ul care pune accentul pe voinţă şi dorinţă.

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: Kelly McGonigal - "Puterea voinţei. Cum funcţionează autocontrolul şi ce putem face pentru a-l îmbunătăţi"

Te-ar putea interesa şi...

• Ce sunt şi cum apar halucinaţiile
• Muzica şi limbajul au aceeaşi sursă în creier
• De ce nu avem amintiri din primii ani de viaţă sau "amnezia copilăriei"
• Stilul emoţional

Efectul de halou

Efectul de halou este sentimentul general pozitiv pe care îl dezvoltăm pentru cineva sau ceva în baza unui atribut sau a unor trăsături aparent irelevante şi fără nicio legătură. De exemplu, numeroase studii au arătat că majoritatea oamenilor cred că persoanele care poartă ochelari sunt mai inteligente decât cele care nu poartă. De fapt, în realitate, ochelarii nu sunt  decât un indiciu al unei vederi slabe. Un alt exemplu: o geantă de firmă este considerată de calitate mai bună sau ca având o valoare mai mare decât alta la acelaşi preţ, doar pentru că o anumită vedetă a fost fotografiată purtând poşeta respectivă.

Efectul de halou este întâlnit peste tot. Judecătorii tind să dea pedepse mai uşoare inculpatilor mai atrăgători. Bărbaţii mai înalţi sunt percepuţi ca fiind mai puternici decât cei mai scunzi.

Iar acest efect este foarte speculat şi în politică şi constă în tendiţa de a le atribui unor persoane cu notorietate într-un anumit domeniu competenţe imaginare şi în alte domenii, străine de acestea. Iar succesul electoral al unor actori sau sportivi celebri arată cât de puternic este. De pildă, fostul culturist austriac Arnold Schwarzenegger a fost ales guvernator al Californiei, iar fostul antrenor al naţionalei Anghel Iordănescu a ajuns senator.

Şi ne "păcălim" şi când vine vorba de diete şi de ce avem în farfurie, iar nutriţioniştii numesc fenomenul halou al sănătăţii. Mai exact, avem o părere atât de bună despre noi ştiind că am comandat ceva sănătos încât următorul nostru act de îngăduinţă nu pare deloc... imoral. Cercetătorii au descoperit că, dacă asociază un cheeseburger cu salată verde, subiecţii estimează că masa are mai puţine calorii decât ar avea acelaşi cheeseburger servit fără salată.

Efectul de halou este motorul industriei publicitare deoarece duce la asocieri care apelează la dorinţa noastră primară de a imita parteneri cu un statut social superior. Iar în cultura noastră consumeristă exemplele de efect de halou pot continua la nesfârşit. Tragem concluzii în privinţa oamenilor în funcţie de grupurile sociale din care aceştia fac parte. Generalizăm. Ne lăsăm conduşi de stereotipuri.

Articol de Alma B

Face Keys România

Surse: Tonya Reiman - "Limbajul trupului"

Antonio Momoc - "Comunicarea 2.0. New Media, participare şi populism" 

Kelly McGonigal - "Puterea voinţei. Cum funcţionează autocontrolul şi ce putem face"

Te-ar putea interesa şi...

• Ce spune pielea feţei despre noi
• Ce sunt şi cum apar halucinaţiile
• Emoţiile, "citite" în funcţie de nuanţa tenului
• De ce nu avem amintiri din primii ani de viaţă sau "amnezia copilăriei"

Interes, groază, minciună... Când se dilată pupilele?

Mecanismul de bază este cunoscut de toată lumea. Cel mai frecvent motiv pentru care se dilată pupilele este pentru a le permite ochilor să primească mai multă lumină. Când trecem de la soare la umbră, pupila se dilată de la 2 milimetri până la 8 milimetri! Semnificaţiile merg însă mult mai departe de atât.

Eckhard Hess, de la Universitatea Chicago, a descoperit, în anul 1960, că pupilele noastre se dilată şi atunci când ceva ne incită. Drept urmare, percepem indivizii cu pupilele mărite ca fiind atrăgători, calzi, prietenoşi şi conştienţi. Pupile dilatate sunt un semn de hiper-receptivitate.

Modelele care apar pe copertele revistelor au pupilele dilatate, în urma administrării unor substanţe, sau a unei uşoare prelucrări digitale, deoarece editorii ştiu că acest detaliu va vinde mai bine publicaţia respectivă.

Cercetătorii au descoperit şi că pupilele heterosexualilor, atât bărbaţi cât şi femei, se dilată cel mai mult atunci când aceştia privesc un reprezentant al sexului opus sumar îmbrăcat sau fără haine. Dealtfel, pupilele femeilor se dilată şi atunci când văd fotografii cu copii, indiferent dacă sunt sau nu mame. Însă, în cazul bărbaţilor, se întâmplă asta doar dacă sunt părinţi.

Alte cercetări au scos la iveală că pupilele se dilată şi atunci când suntem îngroziţi sau minţim, dar şi când resimţim durere. Iar psihologul Daniel Kahneman de la Princeton a demonstrat, în urmă cu câteva decenii, că diametrul pupilei creşte proporţional cu dificultatea sarcinii pe care un individ o are de executat. Iar studii mai noi arată că şi reducerile şi shopping-ul au acest efect.

Drogurile înfluenţează şi ele şi din acest punct de vedere. În cazul alcoolului şi al opiaceelor, pupilele se micşorează, iar în cazul amfetaminei, cocainei, LSD-ului sau a mescalinei, se dilată.

Pe de altă parte, potrivit unui studiu realizat de cercetătorii Universităţii Leiden din Olanda, deciziile luate atunci când avem pupilele mărite sunt mai puţin fiabile, iar riscul de a obţine un rezultat nedorit este însemnat.

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: Tonya Reiman - "Limbajul trupului"

medicaldaily.com 

mediafax.ro

Te-ar putea interesa şi...

• Cu minciuna la aparat. Cum funcţionează poligraful
• Despre dragoste şi al său demon, gelozia
• Furia, bucuria, tristeţea sau frica - mecanisme de control
• Să-i citim pe mincinoși

Ce spune pielea feţei despre noi

Şi tenul oferă informaţii valoroase despre temperamentul unei persoane. Desigur, ar trebui să privim dincolo de machiaj, dar putem foarte bine să ţinem cont şi de ceea ce vrea să transmită persoana în cauză, fără să îşi dea seama. În plus, în general, o piele subţire şi moale nu este doar mai atrăgătoare, ci şi mai bogată în semnificaţii.

O piele albă, palidă, este deseori corelată cu o sănătate fragilă. În privinţa temperamentului, dezvăluie o fire rece, deloc sentimentală şi nici dornică de relaţii mai strânse cu cei din jur.

Tenul roz, cu o roşeaţă mai accentuată a obrajilor, semnifică vioiciune, voioşie, căldură sufletească şi altruism, spune Rodney Davies, specialist în morfopsihologie.

Un ten mai degrabă roşcovan denotă o persoană robustă şi energică, activă, curajoasă, înflăcărată. Cel cu un astfel de ten este extravertit, sociabil şi amator de petreceri. În plus, este impulsiv, ceea ce îl face inconstant şi poate deveni periculos dacă este înfruntat sau dacă bea mult.

În schimb, persoanele cu un ten cu o nuanţă vineţie sunt lipsite de energie şi de vitalitate şi nu prea reuşesc să-şi atingă obiectivele propuse, notează Davies. Iar un ten galben sau o faţă pe alocuri gălbejită trădează persoane irascibile, triste, părtinitoare.

Grecii din perioadele preclasice chiar alegeau numele copiilor în funcţie de forma sau culoarea feţei, iar unele dintre cele mai atrăgătoare nume ale personajelor din mitologie nu sunt altceva decât descrieri ale chipurilor. De exemplu, Europe înseamnă "faţă lată", Leirope - "faţă de crin", Asterope - "faţă în formă de stea", Pelopia - "faţă spălăcită" sau Calliope - "faţă albă".

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: Rodney Davies - "Ce ne dezvăluie faţa"

Te-ar putea interesa şi...

• Emoţiile, "citite" în funcţie de nuanţa tenului
• Stilul emoţional
• Ce spun pantofii tăi despre tine?
• Legătura dintre fizionomie și orientarea politică

Efectul Bystander sau Efectul psihologic al martorului

Scenele cu o puzderie de oameni adunaţi în jurul victimelor, la un accident rutier, nu sunt, din păcate, o raritate. Iar ceea ce este şi mai trist este faptul că mulţi scot telefoanele mobile ca sa filmeze şi nu se gândesc mai întâi să sune după ajutor. Sunt destul de puţini cei care sar să ajute atunci când văd că cineva are nevoie de ajutor. Tendinţa generală este de a vedea doar ce se întâmplă, respectivul sau respectivii fiind mânaţi mai degrabă de curiozitate decât de spirit civic sau de altruism.

De ce o persoană neajutorată aflată într-o zonă aglomerată are șanse reduse de a primi sprijin?

În psihologie, acest fenomen se numeşte efectul martorului sau al spectatorului ori Bystander, şi a fost scos în evidenţă de psihologii Bibb Latane şi John Darley. Potrivit efectului Bystander, cu cât se află mai multe persoane în jurul celui care are nevoie de ajutor, cu atât este mai puțin probabil ca cineva să îl ajute. Şi asta deoarece oamenii se gândesc că îl vor ajuta alții. Experții în psihologie socială vorbesc despre dispersarea responsabilității. Nimeni nu se mai simte responsabil personal de evoluția lucrurilor.

Aşadar, într-o astfel de situaţie, cel mai bine pentru victimă este să se adreseze unei singure persoane, să nu strige „Cineva să mă ajute!", ci să fie direct, sa personalizeze afirmaţia: „Domnule/doamnă, tu de acolo, ajută-mă!".

Articol de Alma B

Face Keys România

Te-ar putea interesa şi…

• Stilul emoţional
• Puterea privirii
• Abuzul în copilărie - efecte inclusiv la maturitate
• Încăpățânarea și optimismul - secretul longevității

Ce sunt şi cum apar halucinaţiile

Halucinaţiile rămân, pentru mulţi, învăluite, într-o undă de mister. Dar nu sunt chiar atât de rar întâlnite precum am crede. Cercetătorii au descoperit recent că 1 din 20 de pământeni a trecut prin momente în care, treaz fiind, a văzut sau a auzit ceva ce nu există în realitate. Şi nu discutăm aici despre oameni care suferă de schizofrenie sau despre persoane care consumă droguri.

Una dintre principalele teorii formulate pe această temă arată că halucinaţiile se produc atunci când apare un "scurtcircuit" în relaţia dintre lobul frontal al creierului şi cortexul senzorial, după cum explică un expert în neuropsihologie, de la o universitate din Australia. Factori precum oboseala, stresul, tristeţea sau chiar o traumă pot fi cauze ale acestor "scurtcircuite". Cu alte cuvinte, problema apare atunci când creierul "exagerează" căutând o scurtătură.

Cercetările sugerează că halucinaţiile auditive care apar la bolnavii de schizofrenie implică un cortex auditiv superactiv, fiind vorba de partea creierului care procesează sunetul. Pacienţii cu Parkinson, în schimb, au un cortex vizual foarte activ, ceea ce generează în creierul lor imagini ale unor fiinţe sau lucruri care nu există în realitate.

Halucinaţiile nu sunt însă întotdeauna intruzive, negative, înfricoşătoare şi nu apar numai în cazul bolnavilor. Aproximativ 70% dintre persoanele sănătoase au parte de halucinaţii chiar înainte să adoarmă: li se pare de exemplu că-i strigă cineva pe nume, că sună telefonul sau că văd pe cineva la capul patului.

Un alt aspect interesant este că halucinaţiile variază în funcţie de... cultura fiecăruia. De exemplu, neurologul Oliver Sacks, unul dintre cei mai cunoscuţi experţi în halucinaţii, crede că o persoană irlandeză va avea vedenii cu... spiriduşi, iar una din Norvegia va vedea... troli, desi afecţiunea este identică la nivelul creierului.

Articol de Alma B

Face Keys România

Surse: Mediafax 

hellodoctor.ro 

Te-ar putea interesa şi...

• Ce spune temperatura mâinilor despre tine şi despre ceilalţi
• Puterea privirii
• Celulele anxietăţii
• Trăsăturile faciale similare înseamnă trăsături de caracter similare!

Hormonii fericirii

Serotonina este un neurotransmițător ce are efect determinant în reglarea somnului, controlul impulsurilor, reglarea poftei de mâncare, a metabolismului, dar şi contează enorm şi când vine vorba de fericire. Nu degeaba este numită şi hormonul fericirii. Reglează dispoziţia, înlătură anxietatea şi depresia şi accentuează sentimentele pozitive. Se pare că cele mai multe dintre cele 40 milioane de celule din creier sunt influenţate direct sau indirect de serotonină. Are, aşadar, "greutate".

Dopamina este un neurotansmiţător care se produce la nivelul sinapselor şi are un rol important în emoţiile şi sentimentele pozitive. Dopamina este puternic stimulată de consumul de cafeină, care acţionează asupra cortexului prefrontal. Acest neurohormon stimulează atenţia, învăţarea, creativitatea, creşte stima de sine şi îmbunătăţeşte coordonarea motorie.

Endorfinele sunt neurotransmiţători produşi de glanda noastră pituitară, secretaţi atunci când ne confruntăm cu stres, durere sau frică. Endorfinele au rol analgezic. În plus, reglează imunitatea şi dispoziţia şi funcţionează ca un medicament natural - menţin un nivel normal al tensiunii şi induc starea de relaxare. Efectul endorfinelor este însă pe termen scurt şi creează dependenţă.

Să nu uităm nici de oxitocină, care - după cum au arătat studii recente - poate schimba relaţiile sociale dintre oameni şi poate modifica inclusiv personalitatea, făcându-ne mai empatici și mai fericiţi. Oxitocina, secretată de hipotalamus, mai este numită şi hormonul fidelităţii şi este responsabilă şi pentru apariția instinctului matern și a legăturii pe care o dezvoltă bebelușii cu mamele, imediat după naștere.

Articol de Alma B

Face Keys România

Te-ar putea interesa şi...

• Emoţiile, "citite" în funcţie de nuanţa tenului
• Ce spune temperatura mâinilor despre tine şi despre ceilalţi
• Celulele anxietăţii
• Şi cimpanzeii comunică între ei prin gesturi, la fel ca oamenii

Muzica şi limbajul au aceeaşi sursă în creier

Iniţial, Charles Darwin a lansat ideea potrivit căreia muzica şi limbajul ar trebui să corespundă aceloraşi circuite la nivelul creierului. Acum, un profesor de la o Universitate din Sydney vine cu un studiu care susţine această ipoteză.

Cercetări ce au vizat persoane care suferă de amuzie - incapacitatea de a distinge note muzicale, de a reproduce ritmul sau melodia unei bucăţi muzicale auzite - întăresc teoria că muzica şi limbajul ar fi evoluat din aceeaşi sursă, un protolimbaj muzical emoţional.

Cea mai puternică legătură dintre muzică şi limbaj ar fi că ambele implică o comunicare emoţională, prin intermediul schimbărilor în înălţimea sunetelor. În muzică, importanţa înălţimii sunetelor este evidentă, dar ea este implicată şi în comunicarea emoţiilor prin vorbire, cu ajutorul schimbărilor de intonaţie - aspect cunoscut ca „prozodia discursului".

Cercetătorii cred că abilitatea de a percepe aceste emoţii este legată de abilităţile muzicale, cele două capacităţi fiind asociate, cel puţin parţial, cu aceleaşi circuite neuronale, iar oamenii cu amuzie au anumite anomalii la nivelul ariilor cerebrale care conectează căile procesării auditive a înălţimii sunetelor şi căile descifrării emoţiilor. Descoperirea susţine aşadar teoria darwiniană conform căreia muzica şi limbajul ar fi evoluat dintr-un „protolimbaj" comun care implica toate aceste părţi şi funcţii ale creierului.

Totodată, studii anterioare arătaseră că un an de pregătire muzicală măreşte sensibilitatea copiilor la prozodia discursului, comparativ cu copii care făcuseră pregătire în alte domenii, precum teatrul.

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: abc.net.au

Te-ar putea interesa şi...

• Furia - de la "negociere prin intimidare" la antidotul... muzical
• Muzica influenţează atracţia fizică
• Muzica, o soluție împotriva durerii
• Limbajul trupului - sfaturi pentru o colaborare reușită

Cu minciuna la aparat. Cum funcţionează poligraful

Într-o formă rudimentară, poligraful a fost inventat încă din anii 1900, semn că oamenii s-au străduit tot timpul să descopere mincinoşii. Dispozitivele timpurii de "detectare a minciunilor" includ o invenție din 1895 a lui Cesare Lombroso, folosită pentru a măsura tensiunea arterială a subiectului, şi un aparat din 1904 al lui Vittorio Benussi, utilizat pentru măsurarea respirației.

Un alt dispozitiv - care înregistra tensiunea arterială şi conductivitatea electrică a pielii - a fost inventat în 1921 de doctorul John Augustus Larson de la Universitatea din California şi a fost folosit pentru prima dată de către Departamentul de Poliţie din Berkeley. Leonarde Keeler, un apropiat al lui Larson, a continuat să perfecţioneze acest dispozitiv, reuşind să-l facă portabil şi să-i adauge electrozi pentru măsurarea răspunsului galvanic al pielii, în 1939. Dispozitivul său a fost cumpărat de FBI şi a servit drept prototip pentru poligraful modern.

În ziua de astăzi, se folosesc atât aparate analogice, cât şi digitale, dar modul de funcţionare este acelaşi. Poligraful măsoară tensiunea arterială, pulsul, consumul de oxigen, respiraţia şi conductivitatea pielii, prin senzori aşezaţi în anumite zone ale corpului.

Potrivit teoriei poligrafului, minciuna modifică starea emoțională, care - la rândul ei - modifică starea fiziologică. Astfel, atunci când mint, oamenii devin nervoși, iar asta se poate observa - bătăile inimii devin mai rapide, presiunea arterială crește, se schimbă ritmul respirației, apare transpirația etc.

Aparatul - numit şi detector de minciuni - funcţionează pe principiul comparaţiei. Pentru început, este necesară stabilirea unei stări "normale" fiziologice, prin intermediul unor întrebări simple, al căror răspuns este cunoscut investigatorului, apoi se vor identifica, prin comparație cu răspunsurile fiziologice la setul de întrebări relevante, stările fiziologice "deviante". Testul este compus dintr-o succesiune de întrebari din trei categorii: relevante, neutre şi de control. În total, sunt 8-12 întrebări, la care răspunsul va fi DA sau NU.

Mulţi se înreabă totuşi dacă acest aparat poate fi păcălit sau nu. Detectorul de minciuni nu este însă infailibil. "Este o idee similară cu cea în care studenţii sunt testaţi la începutul anului şi apoi la sfârşit de an pentru a se vedea ce progrese au făcut. Pe baza acestor comparaţii, examinatorii folosesc analiza statistică pentru a determina dacă cel testat minte.", a explicat, pentru Business Insider, Raymond Nelson, preşedintele Asociaţiei Poligrafilor din SUA.

În plus, pentru a întări această idee vine şi un studiu realizat de profesori de la universitatile din Kent, Magdeburg si Cambridge. Oamenii de ştiinţă spun că "centrul vinovăţiei" din creier nu este atins întotdeauna de întrebările de la testul poligraf, ceea ce poate induce în eroare organele de cercetare penală.

Poligraful este utilizat ca detector de minciuni de către Poliţie, FBI, CIA şi alte agenţii private sau de stat. Practic însă, acest dispozitiv nu identifică minciuni, ci măsoară reacţii. La fel, analiza comportamentală sau a microexpresiilor nu indică „nasul lui Pinocchio”, dar sunt elemente de incredere în detecţia minciunii.

Articol de Alma B

Face Keys România

Te-ar putea interesa şi...

• Ce minciuni mai spun EI şi ELE la prima întâlnire
• Efectul "Pinocchio" în cazul mincinoșilor
• Să-i citim pe mincinoși
• Adevarul despre minciună - creierul se obișnuiește,în timp, cu minciuna

Emoţiile, "citite" în funcţie de nuanţa tenului

Faţa chiar este o carte deschisa prin care cei din jur te pot "citi", iar un studiu realizat în Statele Unite vine să întărească această idee. Modificările subtile ale culorii tenului "spun" multe despre emoţiile noastre şi, chiar şi atunci când acestea nu sunt înregistrate în mod conştient, stârnesc diverse sentimente în rândul persoanelor din jur.

În urma unui cercetări ample, oamenii de ştiinţă au reuşit să identifice culori specifice fiecărei emoţii. "Credem că aceste modele de culoare sunt determinate de schimbările subtile survenite în fluxul sanguin sau în compoziţia sângelui, declanşate de sistemul nervos central. Nu numai că suntem capabili să percepem aceste schimbări din nuanţa tenului, ci ne folosim de ele pentru a identifica în mod corect cum se simt oamenii, fie că o facem conştient sau nu", a explicat unul dintre cercetători.

Aşadar, emoţia cunoscută sub numele de "dezgust" - una dintre cele mai puternice - creează o coloraţie galben-albăstrie în jurul buzelor şi nuanţe roşii-verzui în jurul nasului şi frunţii. Coincidenţă sau nu, expresia "verde la faţă" este utilizată pentru a descrie faptul că unei persoane îi este rău. Roşul în obraji şi tâmple şi un mic punct albastru în zona bărbiei indică fericirea. Dar aceeaşi combinaţie de culori, însă cu o uşoară nuanţă roşiatică în regiunea frunţii este percepută drept "surprindere".

Cercetătorii spun că aproape fiecare emoţie umană este caracterizată de nuanţe de roşu, verde, albastru şi galben, prezente în diferite proporţii în anumite zone de pe chip. Pe baza descoperirilor, oamenii de ştiinţă au dezvoltat programe de calculator care pot identifica emoţiile umane cu o acurateţe de 90%. Iar în viitor, aceşti algoritmi ar putea contribui la crearea unor roboţi cu inteligenţă artificială care răspund şi mimează emoţii umane.

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: agerpres.ro

Te-ar putea interesa şi...

• Stilul emoţional
• Furia, bucuria, tristeţea sau frica - mecanisme decontrol
• Și emoticoanele au... două tăișuri
• 10 ponturi pentru o viaţă mai fericită