Viaţa, văzută prin ochii daltoniştilor

Viaţa este plină de culoare, iar ochiul uman poate distinge aproximativ 10 milioane de culori! Impresionant, în condiţiile în care nume pentru toate aceste nuanţe sunt mult, mult mai puţine.

 Există însă un pământean cu capacităţi vitzuale cu adevărat excepţionale. O cercetătoare de la Institutul de Neuroştiinţă din Marea Britanie afirmă că a descoperit o persoană care poate distinge 100 de milioane de nuanţe ale culorilor! Obositor totuşi, dacă luăm în calcul şi faptul că ochii folosesc 65% din energia creierului nostru, mai mult decât orice altă parte a corpului.

Totuşi, în medie, un om din 20 nu poate distinge culorile, iar mulți nici măcar nu își dau seama că percepția lor asupra culorilor nu este bună.

Daltonismul afectează mai ales bărbaţii, iar asta din cauza localizării cromozomiale a genelor implicate în percepţia culorilor: două dintre ele, genele care codează pigmenţii roşu şi verde, se situează pe cromozomul X, pe care bărbaţii îl au într-un singur exemplar.

Există însă mai multe forme de daltonism. Unii nu pot distinge între verde și albastru și între galben și violet, alții nu observă diferențele dintre roșu și verde, iar alții nu pot deosebi albastru de verde, sau roșu de verde.

Şi sunt şi oameni care văd viaţa doar în negru, alb şi gri. Afecţiunea se numeşte acromazie şi nu evoluează, dar nici nu este tratabilă.

Cei care suferă de protanopie nu disting nuanţele de roşu, iar cei care suferă de deuteranopie nu văd nuanţele de verde. Atunci când persoana nu poate percepe o culoare, boala poartă numele de dicromazie.

Cert este că ochiul uman este foarte performant. Dacă ar fi un aparat foto digital, ar avea... 576 de megapixeli!

Aveţi mai jos şi un test, ca să vedeţi cât de bine distingeţi culorile.

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: daiymail.co.uk

Te-ar putea interesa şi...

• Auzim mai bine cu urechea dreaptă
• Psihologia manipulării. Tehnica piciorului în prag
• Aveţi o maşină extravagantă? Scad şansele unei relaţii stabile
• Secretul din spatele sprâncenelor groase

Sindromul mâinii străine

Sigur aţi văzut fenomenul pe marile sau micile ecrane - ori în serialul "Dr. House", ori în filmul „Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb" ("Dr. Strangelove sau cum am învăţat să nu-mi mai fac griji şi să iubesc bomba atomică") din 1964, în care Peter Sellers se luptă în repetate rânduri să nu-şi lase braţul drept să execute salutul nazist. Producţiile au un numitor comun surprinzător - Sindromul mâinii străine.

Ce este însă acest sindrom? Boala este una neurologică şi, potrivit celei mai plauzibile teorii, constă într-o deconectare a două zone neurale din sistemul motor - cortexul premotor și cortexul motor primar. Sindromul este cauzat de traumatisme la nivelul creierului, ca accident vascular cerebral, anevrism sau leziuni ale cutiei craniene, iar efectul este că mâna pare guvernată de propriul creier, iar bolnavul nu are niciun control asupra ei.

Un caz grav, studiat de specialişti, arată complexitatea acestei afecţiuni şi modul bulversant în care dă peste cap viaţa bolnavului.

La vârsta de 27 de ani, Karen Byrne - o femeie operată la 27 de ani în speranţa unui control mai bun asupra epilepsiei, boală de care suferea încă de la vârsta de 10 ani - s-a trezit cu o altă problemă: Sindromul mâinii străine. Tăierea Corpului Calus a eliminat complet epilepsia, dar ciudatul sindrom a ajuns să-i conducă viaţa. Femeia a ajuns într-un punct halucinant: a povestit că s-a trezit sugrumată de mâna asupra careia pierduse complet controlul.

În plus, Karen Byrne a povestit că şicanele între ea şi mâna ei erau la ordinea zilei. „Mi se întâmpla să-mi aprind o ţigară şi să o las în scrumieră, iar mâna stângă să o stingă. În plus, îmi ia lucruri din geantă şi le aruncă în stradă. Am pierdut multe obiecte în acest fel", s-a plâns femeia.

Boala de care suferă este ţinuta sub control cu ajutorul unui tratament medicamentos puternic.

Strania afecţiune mai este cunoscută şi ca Sindromul Mâinii de Extraterestru.

Articol de Alma B

Face Keys România

Te-ar putea interesa şi…

• Somnambulismul sau acea parte a vieţii trăită cu ochii "închişi"
• Hipertimesia - sindromul super-memoriei sau boalalui Scofield, din "Prison Break"
• Tulburarea bipolară
• Efectul Bystander sau Efectul psihologic al martorului

Somnambulismul sau acea parte a vieţii trăită cu ochii "închişi"

Somnambulii nu există doar în filme, în povești și în anumite știri din categoria bizarerii. Potrivit unor cercetări, se pare că între 1 şi 15% din populaţie este predispusă somnambulismului - o disfuncţie a somnului ce presupune angajarea unei persoane, fără a fi trează, în acţiuni nefireşti.

 Cum apare însă această tulburare? Au fost făcute studii care arată că, în 80% din cazuri, există un istoric de somnambulism în familie, dar și că lipsa de somn și stresul pot duce la această afecțiune.

 În general, la copii se manifestă între 6 și 12 ani. De ce? Specialiștii cred că trecerea de la somn la starea de veghe necesită o anumită maturizare a creierului, iar la unii copii creierul poate avea dificultăți în a face tranziția. De multe ori, problema dispare după pubertate, dar - în 25% din cazuri - poate persista până la vârsta adultă. Iar cea mai întâlnită activitate în cazul acestor oameni este mersul în somn.

 În ceea ce privește cele mai frecvente efecte, aproximativ 45% din somnabuli sunt, din punct de vedere clinic, somnolenți în timpul zilei. Dacă ne referim însă la cazurile ieșite din comun, ei bine unele sunt amuzante, altele... de-a dreptul terifiante.

 De pildă, un tânăr somnambul din Germania, în vârstă de 17 ani, a căzut în gol 10 metri, de la fereastra apartamentului său situat la etajul patru al unui bloc, apoi s-a ridicat şi a continuat să meargă, deşi avea un un braţ şi un picior rupte! Băiatul nu luase droguri şi nici nu băuse alcool, dar sora lui a povestit că merge frecvent în somn.

 Este mai cunoscută însă şi mult mai dramatică povestea unui american care a condus 23 de kilometri, de acasă până la socrii săi, şi i-a ucis pe amândoi. Bărbatul a fost achitat însă deoarece s-a constatat că era somnambul în acele momente, iar oamenii în starea de automatism nu au acces la întreaga lor gamă de convingeri şi nici nu îşi aduc aminte ce s-a întâmplat. În acelaşi fel, un alt bărbat a săvârşit trei violuri, dar a fost absolvit de vină din aceleaşi considerente.

 Ca să nu rămânem în această notă sângeroasă, amintim şi cazul unui asistent medical din Statele Unite, care îşi descoperă totuşi... talentul în episoadele de somnambulism. Încă de mic, desena pe ce punea mâna. Acum, la maturitate, ştie de ce e în stare şi are pregătite caiete, un şevalet, pensule şi vopseluri şi realizează adevărate opere de artă.

 Chiar dacă puţini ajung în asemenea stadii, forme mai uşoare experimentează mult mai mulţi dintre pământeni. De exemplu, conform statisticilor, aproximativ 60% din populaţie trece, cel puţin o dată în viaţă, printr-un un episod al vorbitului în somn.

Articol de Alma B

Face Keys România

Te-ar putea interesa şi...

• Tulburarea bipolară
• Efectul de halou
• Efectul Bystander sau Efectul psihologic al martorului
• Celulele anxietăţii

4 boli specifice lui... Superman

La o primă vedere, următoarele afecţiuni ar părea demne mai degrabă de un scenariu SF şi de un personaj de film, cum ar fi Superman, deoarece îl fac pe bolav să pară că are superputeri. Sunt însă cât se poate de reale!

Cum ar fi să fiţi capabil să puteţi face aproape orice? Exact ca un super-erou. De exemplu, să aveţi talent şi la muzică, şi la pictură, să puteţi face calcule impresionante, să vă pricepeţi şi la cartografiere. Ei bine, oamenii care suferă de tulburări de dezvoltare neurală, cum ar fi autismul sau sindromul Asperger sunt în stare de astfel de performanţe.

Ce e drept, pare interesant şi să nu simţi niciodată durerea fizică. În acest caz, este vorba despre analgezia congenitală, care nu afectează însă nici sănătatea mintală şi nici aspectul. Persoana diagnosticată cu acest sindrom nu simte deloc durere, poate doar o uşoară atingere. În cazul copiilor mici este însă periculoasă, deoarece se pot răni foarte uşor atunci când se joacă.

Şi există şi curaj... extrem. Boala Urbach-Wiethe este o tulburare genetică rară ce duce la absența completă a fricii. Sunt cunoscute doar 300 de cazuri, iar un sfert dintre ele sunt înregistrate în Africa de Sud.

Iar în această lume există şi oameni - puţini, e drept, câteva zeci - care îşi amintesc... totul! Sunt cei care suferă de hipertimesie - o condiție legată de memorie, care îi face pe indivizii respectivi să îşi reamintească un număr anormal de mare de experiențe din propria viață. Aceasta afecţiune mai este cunoscută şi ca "memorie autobiografică superioară".

Articol de Alma B

Face Keys România

Te-ar putea interesa şi...

• Tulburarea bipolară
• Efectul Bystander sau Efectul psihologic al martorului
• Abuzul în copilărie - efecte inclusiv la maturitate
• Metode neobişnuite pentru combaterea stresului

Creierul, "computer" la purtător

Fiecare om este unic şi... complicat, dar, atunci câd vine vorba despre creier, lucrurile sunt parcă şi mai complexe. Reţeaua neuronală a creierului este computerul organismului uman şi al vieţii unui individ. El absoarbe şi înregistrează fiecare experienţă şi o compară cu cele din trecut, apoi o depozitează. Creierul conectează mereu noi informaţii cu ceea ce am învăţat în trecut şi, în fiecare secundă, reţeaua neuronală se perfecţionează.

Creierul nu se descurajează în faţa unui număr nesfârşit de sarcini. Cu cât îi cerem să facă mai mult, cu atât face mai mult. Este capabil să facă un cvadrilion (un milion de miliarde) de sinapse, iar fiecare dintre acestea este ca un telefon ce poate accesa orice alt telefon de pe circuit ori de câte ori doreşte. Gerald Edelman, biolog laureat al premiului Nobel, arată că numărul de circuite neuronale posibile în creier este de 10 urmat de un milion de zerouri! Pentru comparaţie, numărul estimat de particule din universul cunoscut este de doar 10 urmat de 79 de zerorui!

Şi există oameni a căror minte pare să aibă o super-putere: îşi aduc aminte aproape tot. Cercetătorii au identificat până acum doar câteva astfel de persoane, diagnosticate cu o afecţiune cunoscută drept hipertimesie ("timesia" înseamnă, în limba greacă, "aducere aminte", iar "hiper" - "în exces"). Un exemplu în acest sens este şi celebrul personaj din serialul "Prison Break" - Michael Scofield.

Aşadar, creierul este cel mai performant "computer" din lume. Până la urmă, nu e o comparaţie forţată. Fără nicio glumă, şi creierul, şi computerul folosesc semnale electrice pentru a transmite mesaje. Cert este totuşi că tehnica mai are până să ajungă din urmă creierul uman. De pildă - în cadrul unui studiu, realizat de cercetători de la Institutul de Tehnologie din Okinawa - al patrulea cel mai performant computer din lume a avut nevoie de 40 de minute ca să proceseze o singură secundă de activitate a creierului uman.

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: "Supercreierul" - Dr. Deepak Chopra, Rudolph E. Tanzi

Te-ar putea interesa şi...

• Sedentarismul afectează activitatea creierului
• Neuroştiinţa din spatele lui "vreau", "nu vreau" şi "îmi doresc"
• Celulele anxietăţii
• "Cheia" inteligenţei umane

Tulburarea bipolară

Tulburarea bipolară este o boală care afectează mai mulţi oameni decât am crede - aproximativ 1% dintre adulţi. Şi, ca orice afecţiune, nu alege. Sunt şi multe vedete de la Hollywood care au primit acest diagnostic, iar unele dintre ele chiar au avut puterea să vorbească deschis, în faţa publicului despre această problemă.

Catherine Zeta Jones, Johnny Depp, Jim Carrey sau Ben Stiller sunt doar câteva dintre celebrităţile care suferă de tulburare bipolară. Interesant este şi că, potrivit unor studii, actorii sunt mai predispuși să dezvolte tulburări mentale, ca bipolaritatea, dar asta ar constitui, totuși, un atu pentru meseria lor. Şi tot mai mulți psihologi și psihiatri sunt de acord că nebunia și creativitatea sunt strâns legate între ele.

Ce este însă tulburarea bipolară? Este definită ca o boală maniaco-depresivă, caracterizată prin schimbări extreme de dispoziţie, de la depresii severe până la episoade maniace, în cursul cărora bolnavii tind să aibă o dispoziţie euforică, să fie hiperactivi, agitaţi şi fără să simtă nevoia de somn. De asemenea, persoanele care suferă de această tulburare sunt frecvent triste, se simt fără speranţă şi au un nivel scăzut de energie. Sau trec la extrema cealaltă şi debordează de bucurie.

Cum apare? Una dintre principalele teorii este că substanţele chimice din creier fluctuează anormal, iar atunci când nivelurile anumitor substanţe devin prea mari, persoana dezvoltă stările maniacale. Atunci când nivelurile sunt scăzute, individul experimentează depresia. În majoritatea cazurilor, boala este însă ereditară.

Tulburarea bipolară debutează între 25 şi 45 de ani. Mai rar, poate începe înainte de 20 de ani sau după 50.

Articol de Alma B

Face Keys România

Surse: Agerpres 

Mediafax

Te-ar putea interesa şi...

• Ce sunt şi cum apar halucinaţiile
• Muzica şi limbajul au aceeaşi sursă în creier
• De ce nu avem amintiri din primii ani de viaţă sau "amnezia copilăriei"
• Stilul emoţional

Neuroştiinţa din spatele lui "vreau", "nu vreau" şi "îmi doresc"

Capacităţile noastre moderne de autocontrol sunt rezultatul presiunilor exercitate în trecut asupra noastră cu scopul de a fi nişte vecini, părinţi, tovarăşi de viaţă mai buni. Dar cum anume s-a adaptat creierul uman pentru a face faţă? Răspunsul pare să fie în dezvoltarea cortexului prefrontal, o porţiune neurală aflată chiar în spatele frunţii şi al ochilor.

În cea mai mare parte a istoriei evoluţionare, cortexul prefrontal a fost răspunzător de controlarea mişcărilor fizice: mersul, alergatul, întinderile, împinsul - un fel de autocontrol în fază incipientă. Pe măsură ce fiinţa umană a evoluat, a devenit din ce în ce mai mare şi mai strâns legat de alte zone ale creierului. În prezent, ocupă o porţiune mai mare de creier la oameni decât la alte specii - acesta fiind şi unul dintre motivele pentru care nu vă veţi vedea niciodată câinele abţinându-se de la mâncare în ideea de a face... economii. Pe măsură ce a crescut, cortexul prefrontal a preluat noi funcţii de control: el decide spre ce să vă îndreptaţi atenţia, la ce anume să vă gândiţi, chiar şi în ce fel să vă simţiţi. Drept urmare, a ajuns să controleze mult mai bine ceea ce faceţi.

Robert Sapolsky, neurobiolog la Universitatea Stanford, susţine că principala sarcină a cortexului prefrontal modern este să influenţeze creierul. Când vă gândiţi că e mai simplu să staţi pe canapea, cortexul prefrontal vă face să vreţi să vă ridicaţi şi să faceţi sport. Când e mai uşor să spuneţi "da" unui desert, cortexul prefrontal vă reaminteşte motivele pentru care ar trebui să comandaţi un ceai. Iar când e mai uşor să amânaţi proiectul pentru a doua zi, tot cortexul prefrontal este acela care vă ajută să deschideţi fişierul şi să vă apucaţi de treabă.

Cortexul prefontal cuprinde trei zone cheie care îşi împart sarcinile lui "vreau", "nu vreau" şi "îmi doresc".

Una dintre regiuni - localizată în partea stângă superioară a cortexului prefrontal - este specializată în puterea lui "vreau" şi vă ajută să începeţi şi să continuaţi sarcini plictisitoare, dificile sau stresante. Partea dreaptă îi este alocată lui "nu vreau", ea împiedicându-vă să daţi curs fiecărui impuls şi fiecărei pofte. Împreună, cele două zone controlează ceea ce faceţi. A treia regiune, localizată puţin mai jos şi în centrul cortexului, ţine evidenţa dorinţelor şi a obiectivelor. Cu cât celulele sale intră în acţiune mai repede, cu atât sunteţi mai motivaţi să luaţi atitudine sau să rezistaţi tentaţiilor.

Aşadar, acesta este trio-ul care pune accentul pe voinţă şi dorinţă.

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: Kelly McGonigal - "Puterea voinţei. Cum funcţionează autocontrolul şi ce putem face pentru a-l îmbunătăţi"

Te-ar putea interesa şi...

• Ce sunt şi cum apar halucinaţiile
• Muzica şi limbajul au aceeaşi sursă în creier
• De ce nu avem amintiri din primii ani de viaţă sau "amnezia copilăriei"
• Stilul emoţional

Hormonii fericirii

Serotonina este un neurotransmițător ce are efect determinant în reglarea somnului, controlul impulsurilor, reglarea poftei de mâncare, a metabolismului, dar şi contează enorm şi când vine vorba de fericire. Nu degeaba este numită şi hormonul fericirii. Reglează dispoziţia, înlătură anxietatea şi depresia şi accentuează sentimentele pozitive. Se pare că cele mai multe dintre cele 40 milioane de celule din creier sunt influenţate direct sau indirect de serotonină. Are, aşadar, "greutate".

Dopamina este un neurotansmiţător care se produce la nivelul sinapselor şi are un rol important în emoţiile şi sentimentele pozitive. Dopamina este puternic stimulată de consumul de cafeină, care acţionează asupra cortexului prefrontal. Acest neurohormon stimulează atenţia, învăţarea, creativitatea, creşte stima de sine şi îmbunătăţeşte coordonarea motorie.

Endorfinele sunt neurotransmiţători produşi de glanda noastră pituitară, secretaţi atunci când ne confruntăm cu stres, durere sau frică. Endorfinele au rol analgezic. În plus, reglează imunitatea şi dispoziţia şi funcţionează ca un medicament natural - menţin un nivel normal al tensiunii şi induc starea de relaxare. Efectul endorfinelor este însă pe termen scurt şi creează dependenţă.

Să nu uităm nici de oxitocină, care - după cum au arătat studii recente - poate schimba relaţiile sociale dintre oameni şi poate modifica inclusiv personalitatea, făcându-ne mai empatici și mai fericiţi. Oxitocina, secretată de hipotalamus, mai este numită şi hormonul fidelităţii şi este responsabilă şi pentru apariția instinctului matern și a legăturii pe care o dezvoltă bebelușii cu mamele, imediat după naștere.

Articol de Alma B

Face Keys România

Te-ar putea interesa şi...

• Emoţiile, "citite" în funcţie de nuanţa tenului
• Ce spune temperatura mâinilor despre tine şi despre ceilalţi
• Celulele anxietăţii
• Şi cimpanzeii comunică între ei prin gesturi, la fel ca oamenii

De ce nu avem amintiri din primii ani de viaţă sau "amnezia copilăriei"

Cei mai mulţi oameni nu au prea multe amintiri din perioada copilăriei. Acestea se formează mult mai uşor după primii 7 ani de viaţă, spun specialiştii, care au şi botezat fenomenul "amnezia copilăriei". Prima ipoteză pe care o iau în considerare psihologii care au studiat acest subiect este că bebeluşii nu au memoria dezvoltată complet, dar copiii îşi pot forma amintiri de scurtă durată, adică de câteva minute, dar şi amintiri pe temen lung, de câteva săptămâni. Totuşi, „majoritatea adulţilor nu au amintiri din primii trei ani, trei ani şi jumătate ai vieţii lor", spune Patricia Bauer, profesor de psihologie la Universitatea Emory.

O teorie acceptată a "amneziei copilăriei" implică anumite zone ale creierului care contribuie la formarea, meţinerea şi refacerea memoriei. De exemplu, hipocampul, responsabil pentru formarea memoriei, continuă să se dezvolte până la vârsta de 7 ani. Copiii şi adolescenţii au însă amintiri mult mai timpurii decât adulţii, ceea ce sugerează că problema nu ar fi în crearea amintirilor, ci în menţinerea acestora.

Un alt factor este limba vorbită. O descoperire interesantă a fost că stilul folosit de mame atunci când discutau cu copii lor de 3 ani a fost asociat, mai târziu, cu gradul de amintire. În special, cei ale căror mame au folosit îndemnuri ca  „Spune-mi mai multe" sau întrebări cum ar fi „Ce s-a întâmplat" au evocat ulterior mai multe detalii despre primele lor amintiri. Apoi, începând de la 6 ani, copiii învaţă să povestească tot mai fluent şi folosesc din ce în ce mai multe cuvinte. Iar unii cercetători chiar punctează că abilitatea unui copil de a povesti ceva despre un eveniment îl ajută să ţină mai uşor minte o întâmplare.

Totuşi, unele amintiri rămân pentru tot restul vieţii şi supravieţuiesc amneziei. Iar un exemplu este genul de amintire asociată cu o emoţie puternică.

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: iflscience.com

Te-ar putea interesa şi...

• Spune-mi cum strănuţi ca să-ţi spun ce fel de om eşti
• Celulele anxietăţii
• Şi cimpanzeii comunică între ei prin gesturi, la fel ca oamenii
• Cum pui în valoareo față rotundă

Finlandezii, campioni mondiali la capitolul fericire

Ne-am gândi, probabil, că oamenii cei mai fericiţi din lume ar fi spaniolii, dornici mereu de petrecere sau brazilienii, sau italienii. Dar iată că nordicii ţin să ne contrazică.

Potrivit Raportului Mondial al Fericirii din 2018, finlandezii - percepuţi mult timp drept un popor de oameni taciturni şi introvertiţi care trăiesc într-o ţară cu zile întunecoase, ierni foarte reci şi o rata ridicată a sinuciderilor - sunt consideraţi astăzi cei mai fericiţi din lume!

Raportul a clasificat nivelul de mulţumire din 156 de ţări, conform scorurilor obţinute la evaluări privind PIB-ul pe cap de locuitor, asistenţă socială, speranţă de viaţă sănătoasă, libertate socială, generozitate şi absenţa corupţiei. Şi, anul acesta, Finlanda a urcat pe prima poziţie în top, detronând Norvegia. Următoarele clasate sunt Danemarca, Islanda, Elveţia, Olanda, Canada, Noua Zeelandă, Suedia şi Australia.

În opinia filosofului Frank Martela, nivelul de satisfacţie depinde de cât de bine funcţionează instituţiile unei ţări, de egalitatea socială, de gradul de libertate, de lipsa corupţiei şi de încrederea în autorităţile guvernamentale şi în persoanele din jur.

În Finlanda, salariul mediu anual în 2015 era de 25.694 de euro, in timp ce în Franţa era de  21.970 de euro, iar în Letonia de 7.352 euro. Să nu uităm şi de faptul că finlandezii au voinţă.

Sunt binecunoscuţi pentru atitudinea lor stoică faţă de viaţă, pusă pe seama conceptului cultural "sisu" - capacitatea de a înfrunta adversităţile şi de a renaşte după perioade dificile.

Pe faţa oamenilor gradul de voinţă se vede în dimensiunea bărbiei (muşchii mentalis).

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: Agerpres

Te-ar putea interesa şi...

• 10 ponturi pentru o viaţă mai fericită
• Vanilia ne face mai fericiţi
• Unde găsim fericirea
• Gena fericirii

Celulele anxietăţii

Nu există om să nu fi trecut prin stări de nelinişte. Şi probabil că ne-am dori cu toţii să ştim cum să le depăşim sau măcar unde apar şi cum se formează.

Neurologii americani au reuşit să identifice în creierele şoarecilor de laborator chiar ''celulele anxietăţii'', care formează zona cerebrală în care iau naştere stările de nelinişte. Prin această cercetare oamenii de ştiinţă au dorit să găsească regiunea din creier în care e codificată informaţia emoţională implicată în starea de anxietate.

Celulele au fost descoperite într-o structură numită hipocamp, o componentă importantă a creierului uman şi a unor vertebrate precum şoarecii, componentă ce deţine un rol important în definirea stării de dispoziţie şi formarea memoriei. Aceste celule sunt prezente, probabil, şi la oameni şi se activează în momentul în care subiectul se află în locuri care provoacă teama. Potrivit studiului, în urma activării acestor celule sunt trimise mesaje către alte zone ale creierului, ce declanşează comportamente anxioase precum evitarea zonelor periculoase sau refugierea.

Descoperirea ar putea contribui la realizarea unor tratamente pentru persoanele care suferă de anxietate. Anxietatea este, dealtfel, unul dintre factorii de risc pentru dezvoltarea bolilor cardiovasculare.

Există însă soluţii la îndemâna oricui pentru a depăşi astfel de stări. De pildă, potrivit unui studiu realizat de Universitatea Otago din Noua Zeelandă, simptomele depresiei și ale anxietății pot fi ameliorate cu ajutorul cărților de colorat. Şi benefice sunt şi observarea păsărilor şi timpul petrecut în natură, spun specialiștii de la Universitatea din Exeter, care au făcut, la rândul lor, o cercetare pe această temă.

Pe de altă parte, în epoca modernă a apărut şi... e-anxietatea. Potrivit unui alt studiu, cel puţin un sfert dintre consumatorii de Internet dorm mai puţine ore pe noapte decât cele pe care le petrec online!

Articol de Alma B

Face Keys România

Surse: Agerpres 

sciencedaily.com 

dailymail.co.uk

Te-ar putea interesa şi...

Abuzul în copilărie - efecte inclusiv la maturitate

Trăsăturile faciale similare înseamnă trăsături de caracter similare!

Încăpățânarea și optimismul - secretul longevității

Depresia ne îmbătrâneşte prematur

Trăsăturile faciale similare înseamnă trăsături de caracter similare!

Nu degeaba se spune că "cine se aseamănă se adună". Trăsăturile faciale similare chiar corespund unor trăsături de caracter similare. Iar cel mai bun exemplu pentru a demonstra această teorie este cazul gemenilor identici, care nu au crescut împreună.

De pildă, Jim Lewis şi Jim Springer - doi gemeni americani, adoptaţi de două familii diferite, în primele săptămâni de viaţă - au trăit despărţiţi până la vîrsta de 37 de ani. Când s-au întâlnit însă, au descoperit cu uimire nu doar că trăsăturile de caracter şi gusturile semănau izbitor, ci şi drumul în viaţă al fiecăruia se desfăşurase parcă după acelaşi scenariu.

De exemplu, amândoi şi fumau ţigări Salem, consumau acelaşi sortiment de bere, conduceau maşini aceeaşi marcă, îşi rodeau unghiile şi unul, şi celălalt, niciunuia nu îi plăcea baseball-ul, iar peste tot prin casă amândoi lăsau bileţele de dragoste pentru soţie.

Iar asemănările nu se opresc aici. O vreme, ambii fraţi au lucrat într-un service, apoi în reţeaua McDonald's, ajungând apoi în postura de ajutor de şerif. Fiecare dintre ei s-a căsătorit, apoi a divorţat, iar pe respectiva o chema Linda. Fiecare s-a recăsătorit şi, în ambele cazuri, pe noua soţie o chema Betty. Până şi câinele pe care îl avea fiecare se numea... Tony!

Şi nici asta nu e tot. Jim Lewis şi-a botezat primul copil James Alan, iar Jim Springer şi-a numit fiul James Allen. Aşadar, încă o decizie aproape la indigo!

Iar cazuri similare sunt numeroase. Specialiştii le aduc în atenţia publicului tocmai pentru a demonstra şi a explica faptul că feţele gemenilor identici reflectă cu precizie asemănarea temperamentului şi a gusturilor acestora, precum şi cursul paralel al vieţii lor. Acest adevăr este însă valabil în special pentru fraţii identici, care au trăit separat. Cei crescuţi împreună se străduiesc să difere unul de celălalt.

Principiul este însă valabil şi în cazul unor persoane care nu sunt înrudite - de pildă, soţii care trăiesc în armonie şi au preferinţe comune. În timp, încep să semene şi fizic şi, de aceea, se întâmplă chiar să fie luaţi drept frate şi soră.

Şi în ţara noastră, a fost lansat anul trecut Registrul Gemenilor Români, cu ajutorul căruia specialiştii speră să înţeleagă în ce măsură diferenţele interindividuale, precum personalitatea, inteligenţa, reactivitatea emoţională şi riscul pentru psihopatologie, depind de ereditate şi sunt modelate de mediu. În România, se înregistrează 32 de gemeni la 1.000 de nou-născuţi, din care o treime sunt gemeni monozigoţi.

Articol de Alma B

Face Keys România

Surse: "Ce ne dezvăluie faţa" - Rodney Davis

Mediafax 

Te-ar putea interesa şi…

• Limbajul trupului -sfaturi pentru o colaborare reușită
• Bebelușii, captivați de fețe încă din burta mamei
• Efectul "Pinocchio" în cazul mincinoșilor
• Botoxul șterge nu doar ridurile, ci și emoțiile de pe față

Şi cimpanzeii comunică între ei prin gesturi, la fel ca oamenii

Am urmărit cu toţii, şi nu doar o dată, filmări în care cimpanzeii se... maimuţăresc şi dau impresia că ţin un adevărat discurs, în limbajul semnelor sau... se ceartă aprig, dând din membrele superioare. Şi să nu vă mire dacă vă vine să faceţi analogii cu persoane pe care le cunoaşteţi foarte bine. Cimpanzeii sunt mai apropiaţi genetic de oameni decât alte specii de maimuţe antropoide, având în comun 94% dintre gene.

Iar o echipă de cercetători, coordonată de o profesoară de la Universitatea Manchester, susţine că a descifrat şi semnificaţia gesturilor prin care cimpanzeii sălbatici comunică între ei. Oamenii de ştiinţă spun că aceste maimuţe antropoide folosesc 66 de gesturi ca să transmită 19 mesaje specifice.

De pildă, atunci când o maimuţă mestecă o frunză, e semn că vrea să atragă un partener. Cele mai multe gesturi sunt însă ambigue. Adică, acelaşi semn poate însemna "opreşte-te" sau "vino lângă mine".

Datele vin în urma unui studiu realizat pe comunităţi de cimpanzei din Uganda. Aceştia au fost urmăriţi şi filmaţi, apoi cercetătorii au analizat peste 5.000 de schimburi de gesturi. Potrivit profesoarei care a coordonat cercetarea, aceasta este singura formă de comunicare intenţionată înregistrată în lumea animalelor.

O altă cercetare, făcută de oameni de ştiinţă de la Universitatea Saint Andrews din Scoția, a descoperit şi alte sensuri ale gesturilor cimpanzeilor. De exemplu, când respectivul sare pe loc lansează un apel la joacă, faptul că ridică mâna înseamnă "dă-mi!", iar bătutul repetitiv pe umăr - "oprește-te!".

Ducând mai departe analiza limbajului nonverbal la maimuţe şi făcând comparaţii între comunicarea dintre aceasta specie şi cea a oamenilor, o echipă de psihologi de la UCLA a analizat filmări realizate timp de un an, ce aveau drept subiecţi trei specii: un exemplar de cimpanzeu, unul de bonobo (numit şi cimpanzeu pitic) şi o fetiţă n v\rst de aproximativ un an. Printre gesturile observate la toate cele trei specii se regăsesc arătatul cu degetul sau cu capul şi ridicarea braţelor, care înseamnă dorinţa de a fi luat în braţe.

Articol de Alma B

Face Keys România

Surse: BBC 

Huffington Post

Jurnalul "Frontiers in Psychology"

Te-ar putea interesa şi...

• "Cheia" inteligenţei umane
• Botoxul șterge nu doar ridurile, ci și emoțiile de pe față
• Şi feţele pisicilo rpot fi citite
• Homo-smartphonicus