Sindromul amintirilor false

Uneori ne este greu să ne aducem aminte anumite întâmplări sau persoane, dar există şi cazuri în care oamenii au... amintiri false. Adică au impresia că au trecut prin experienţe care nu sunt, de fapt, ale lor.

Sindromul amintirilor false este o tulburare în care identitatea și relațiile persoane sunt centrate în jurul amintirilor unor evenimente traumatice, care nu s-au petrecut în realitate, dar despre care persoana crede realmente că au avut loc. Odată înrădăcinată amintirea, creierul se atașează de ea până în punctul în care aceasta dictează efectiv viața și identitatea persoanei, fiind totodată rezistentă la corijare.

Acest sindrom poate fi creat în cursul terapiei, atunci când gânduri despre abuz sunt sugerate sau implantate în hipocamp, declanșând amintiri, oricât de vagi sau încețoșate, ale unor evenimente virtuale ce ar putea confirma gândurile sugerate sau implantate. Creierul se descurcă de minune atunci când vrea să găsească ceva și de multe ori persoanele care susțin că au fost traumatizate în copilărie sunt acuzate că și-au "creat" trauma citind cărți motivaționale, frecventând curente de psihoterapie sau ascultând poveștile altor presupuse victime cu care ajung să se identifice, în ciuda absenței oricărui indiciu că în trecutul îndepărtat chiar ar fi avut loc o traumă.

Memoria este asesea modelată de timp, distanțe și percepții și, în lipsa unor dovezi sau martori, devine aproape imposibil de stabilit dacă ceea ce își amintește adultul este real sau nu. Asta nu înseamnă că oamenii respectivi mint sau inventează povești, deoarece în multe cazuri produc dovezi care le confirmă varianta, uneori chiar mărturii ale abuzurilor, fotografii, înregistrări video, martori oculari etc. Acest subiect nu poate fi nicidecum tranșat în alb și negru.

Unul dintre cele mai cunoscute cazuri penale în care a fost vorba despre acuzații false bazate pe sindromul amintirilor false a fost procesul grădiniței McMartin, în Statele Unite. În anii 1980, a existat ceea ce unii numesc o panică satanică, ziarele fiind pline de știri despre presupuse abuzuri sexuale derulate în timpul unor ritualuri satanice și întâlniri secrete, în multe dintre acestea fiind implicați copii. Familia McMartin, care deținea o grădiniță în California, a fost acuzată în 1983 de nu mai puțin de 321 de acte de abuz sexual împotriva copiilor care frecventau grădinița. Între 1984 și 1987 au fost arestați mai mulți oameni. Nu a fost nimeni condamnat și acuzațiile au fost ridicate în 1990, procesul lor devenind cel mai lung și mai costisitor proces penal din istoria Americii.

Oamenii specializaţi în neuroştiinţe spun că multe dintre amintirile noastre zilnice sunt reconstruite fals, deoarece modul în care vedem noi lumea se schimbă constant. Iar motivul pentru care amintirile noastre sunt atât de maleabile este că sunt foarte multe informaţii care trebuie stocate în creier.

"Creierul funcţionează cu supoziţii iraţionale, este predispus la erori şi are nevoie de scurtături. Amintirile false sunt semnele unui creier sănătos", spune Sergio Della Sala, profesor în neuroştiinţe la Universitatea Edinburgh.

Şi, interesant este că sindromul amintirilor false îi poate afecta inclusiv pe cei care suferă de boala numită memorie autobiografică superioară (hipertimesia), care face ca respectivii să îşi poată aminti în detaliu lucruri pe care le-au făcut cu ani în urmă. Într-un fel, aceşti oameni au cea mai bună memorie de pe Pământ, dar asta nu elimină automat amintirile false.

Articol de Alma B

Face Keys România

Surse: Marie D. Jones, Larry Flaxman - "Războaiele PSI" 

bbc.com

Te-ar putea interesa şi...

• GPS-ul creierului
• Sindromul mâinii străine
• Hipertimesia - sindromul super-memoriei sau boala lui Scofield, din "Prison Break"
• Creierul, "computer" la purtător

Psihologia manipulării. Principiul consecvenţei

V-aţi întrebat vreodată de ce pariorii nu se opresc din jocul periculos, care îi atrage în acel carusel al dependenţei? Sau de ce, uneori, perseverăm în anumite aspecte ale vieţii, chiar dacă nu... excelente?

Este o "armă" obişnuită în arsenalul influenţei sociale şi se numeşte... consecvenţă, după cum au descoperit doi psihologi canadieni, în anul 1968, în urma unui studiu. De pildă, imediat după ce au pariat, pariorii de la cursele de cai au fost mai încrezători în șansele de câștig ale calului lor decât înainte de a pune biletul. Cu toate că nimic din șansele acestuia nu se schimbă între timp, perspectivele se îmbunătățesc în mintea pariorului în mod semnificativ, imediat ce a cumpărat biletul.

Este vorba despre dorința de a fi consecvenți în dorințele noastre și de a apărea ca atare. Din momentul în care am optat pentru ceva sau am adoptat o atitudine, vom avea de-a face cu diverse presiuni de ordin personal și interpersonal menite să ne determine să urmăm respectiva opțiune. Pur și simplu, ne convingem că am făcut cea mai bună alegere și că, fără îndoială, ne simțim bine cu ea.

Ce anume face consecvența atât de motivantă? Fără consecvență, viețile noastre ar fi complicate și dezordonate. Persoana inconsecventă este percepută drept confuză, duplicitară. În schimb, cea consecventă este asociată cu o personalitate și un intelect puternice și reprezintă stabilitate și onestitate.

Şi nu e tot. Consecvența e strâns legată şi de promisiuni. Psihologii spun că, dacă o persoană este convinsă să facă o promisiune fermă, atunci consecvența o va motiva să se țină de cuvânt.

Atenţie însă, această consecvenţă poate avea... două tăişuri. Ne permite și luxul de a nu mai fi nevoiți să ne concentrăm prea tare asupra unei teme asupra căreia am luat deja o decizie. Această metodă convenabilă și comodă ne oferă soluția pentru a trata fără prea multă implicare dificultățile unei vieți cotidiene care ne solicită un consum foarte mare de energie. Şi riscăm să devenim uneori superficiali.

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: Robert B. Cialdini - "Psihologia manipulării"

Te-ar putea interesa şi...

• Sindromul mâinii străine
• Somnambulismul sau acea parte a vieţii trăită cu ochii "închişi"
• Creierul, "computer" la purtător
• Neuroştiinţa din spatele lui "vreau", "nu vreau" şi "îmi doresc"

Somnambulismul sau acea parte a vieţii trăită cu ochii "închişi"

Somnambulii nu există doar în filme, în povești și în anumite știri din categoria bizarerii. Potrivit unor cercetări, se pare că între 1 şi 15% din populaţie este predispusă somnambulismului - o disfuncţie a somnului ce presupune angajarea unei persoane, fără a fi trează, în acţiuni nefireşti.

 Cum apare însă această tulburare? Au fost făcute studii care arată că, în 80% din cazuri, există un istoric de somnambulism în familie, dar și că lipsa de somn și stresul pot duce la această afecțiune.

 În general, la copii se manifestă între 6 și 12 ani. De ce? Specialiștii cred că trecerea de la somn la starea de veghe necesită o anumită maturizare a creierului, iar la unii copii creierul poate avea dificultăți în a face tranziția. De multe ori, problema dispare după pubertate, dar - în 25% din cazuri - poate persista până la vârsta adultă. Iar cea mai întâlnită activitate în cazul acestor oameni este mersul în somn.

 În ceea ce privește cele mai frecvente efecte, aproximativ 45% din somnabuli sunt, din punct de vedere clinic, somnolenți în timpul zilei. Dacă ne referim însă la cazurile ieșite din comun, ei bine unele sunt amuzante, altele... de-a dreptul terifiante.

 De pildă, un tânăr somnambul din Germania, în vârstă de 17 ani, a căzut în gol 10 metri, de la fereastra apartamentului său situat la etajul patru al unui bloc, apoi s-a ridicat şi a continuat să meargă, deşi avea un un braţ şi un picior rupte! Băiatul nu luase droguri şi nici nu băuse alcool, dar sora lui a povestit că merge frecvent în somn.

 Este mai cunoscută însă şi mult mai dramatică povestea unui american care a condus 23 de kilometri, de acasă până la socrii săi, şi i-a ucis pe amândoi. Bărbatul a fost achitat însă deoarece s-a constatat că era somnambul în acele momente, iar oamenii în starea de automatism nu au acces la întreaga lor gamă de convingeri şi nici nu îşi aduc aminte ce s-a întâmplat. În acelaşi fel, un alt bărbat a săvârşit trei violuri, dar a fost absolvit de vină din aceleaşi considerente.

 Ca să nu rămânem în această notă sângeroasă, amintim şi cazul unui asistent medical din Statele Unite, care îşi descoperă totuşi... talentul în episoadele de somnambulism. Încă de mic, desena pe ce punea mâna. Acum, la maturitate, ştie de ce e în stare şi are pregătite caiete, un şevalet, pensule şi vopseluri şi realizează adevărate opere de artă.

 Chiar dacă puţini ajung în asemenea stadii, forme mai uşoare experimentează mult mai mulţi dintre pământeni. De exemplu, conform statisticilor, aproximativ 60% din populaţie trece, cel puţin o dată în viaţă, printr-un un episod al vorbitului în somn.

Articol de Alma B

Face Keys România

Te-ar putea interesa şi...

• Tulburarea bipolară
• Efectul de halou
• Efectul Bystander sau Efectul psihologic al martorului
• Celulele anxietăţii

Cu minciuna la aparat. Cum funcţionează poligraful

Într-o formă rudimentară, poligraful a fost inventat încă din anii 1900, semn că oamenii s-au străduit tot timpul să descopere mincinoşii. Dispozitivele timpurii de "detectare a minciunilor" includ o invenție din 1895 a lui Cesare Lombroso, folosită pentru a măsura tensiunea arterială a subiectului, şi un aparat din 1904 al lui Vittorio Benussi, utilizat pentru măsurarea respirației.

Un alt dispozitiv - care înregistra tensiunea arterială şi conductivitatea electrică a pielii - a fost inventat în 1921 de doctorul John Augustus Larson de la Universitatea din California şi a fost folosit pentru prima dată de către Departamentul de Poliţie din Berkeley. Leonarde Keeler, un apropiat al lui Larson, a continuat să perfecţioneze acest dispozitiv, reuşind să-l facă portabil şi să-i adauge electrozi pentru măsurarea răspunsului galvanic al pielii, în 1939. Dispozitivul său a fost cumpărat de FBI şi a servit drept prototip pentru poligraful modern.

În ziua de astăzi, se folosesc atât aparate analogice, cât şi digitale, dar modul de funcţionare este acelaşi. Poligraful măsoară tensiunea arterială, pulsul, consumul de oxigen, respiraţia şi conductivitatea pielii, prin senzori aşezaţi în anumite zone ale corpului.

Potrivit teoriei poligrafului, minciuna modifică starea emoțională, care - la rândul ei - modifică starea fiziologică. Astfel, atunci când mint, oamenii devin nervoși, iar asta se poate observa - bătăile inimii devin mai rapide, presiunea arterială crește, se schimbă ritmul respirației, apare transpirația etc.

Aparatul - numit şi detector de minciuni - funcţionează pe principiul comparaţiei. Pentru început, este necesară stabilirea unei stări "normale" fiziologice, prin intermediul unor întrebări simple, al căror răspuns este cunoscut investigatorului, apoi se vor identifica, prin comparație cu răspunsurile fiziologice la setul de întrebări relevante, stările fiziologice "deviante". Testul este compus dintr-o succesiune de întrebari din trei categorii: relevante, neutre şi de control. În total, sunt 8-12 întrebări, la care răspunsul va fi DA sau NU.

Mulţi se înreabă totuşi dacă acest aparat poate fi păcălit sau nu. Detectorul de minciuni nu este însă infailibil. "Este o idee similară cu cea în care studenţii sunt testaţi la începutul anului şi apoi la sfârşit de an pentru a se vedea ce progrese au făcut. Pe baza acestor comparaţii, examinatorii folosesc analiza statistică pentru a determina dacă cel testat minte.", a explicat, pentru Business Insider, Raymond Nelson, preşedintele Asociaţiei Poligrafilor din SUA.

În plus, pentru a întări această idee vine şi un studiu realizat de profesori de la universitatile din Kent, Magdeburg si Cambridge. Oamenii de ştiinţă spun că "centrul vinovăţiei" din creier nu este atins întotdeauna de întrebările de la testul poligraf, ceea ce poate induce în eroare organele de cercetare penală.

Poligraful este utilizat ca detector de minciuni de către Poliţie, FBI, CIA şi alte agenţii private sau de stat. Practic însă, acest dispozitiv nu identifică minciuni, ci măsoară reacţii. La fel, analiza comportamentală sau a microexpresiilor nu indică „nasul lui Pinocchio”, dar sunt elemente de incredere în detecţia minciunii.

Articol de Alma B

Face Keys România

Te-ar putea interesa şi...

• Ce minciuni mai spun EI şi ELE la prima întâlnire
• Efectul "Pinocchio" în cazul mincinoșilor
• Să-i citim pe mincinoși
• Adevarul despre minciună - creierul se obișnuiește,în timp, cu minciuna

De ce rezistă tatuajele o veşnicie?

Celulele pielii sunt într-o continuă regenerare, dar, chiar şi aşa, tatuajele rezistă timp de zeci de ani, unele chiar sute sau mii! Iar o cercetare, realizată de francezi, vine cu explicaţii privind felul în care funcţionează acest proces.

Celulele macrofage ale pielii absorb pigmentul, apoi îl eliberează după ce mor, astfel încât celelalte celule să îl absoarbă din nou, iar ciclul continuă la infinit. O dovada în acest sens vine de la... o mumie! Cel mai vechi tatuaj a fost găsit anul acesta pe o mumie egipteană care datează de 5.000 de ani!

Revenind în prezent, un salon de tatuaje din Japonia oferă posibilitatea să îţi faci un astfel de desen... pe inimă! Este nevoie însă de o operaţie, care durează 3 ore. E drept, tatuajul nu se vede, dar pacientul primeşte ca dovadă o fotografie din timpul neobişnuitei intervenţii. Doritorii sunt, majoritatea, îndrăgostiţi care vor să îşi arate iubirea într-un mod aparte.

Pe de altă parte, potrivit unui studiu realizat de sociologi de la Universitatea din Texas, ritualul tatuării pielii ar fi un tip de terapie pentru tinerele care au trecut prin traume emoţionale. Totodată, cercetările au arătat că aceste femei, dispuse să îşi picteze astfel porţiuni de piele, au o mai mare încredere în sine. 

Articol de Alma B

Face Keys România

Te-ar putea interesa şi...

• Trăsăturile faciale similare înseamnă trăsături de caracter similare!
• Alegeri de machiaj care te îmbătrânesc cu 10 ani
• Sindromul... călătorului. Sau când emoţiile şi frumuseţea operelor deartă te bagă în spital

Ce spune temperatura mâinilor despre tine şi despre ceilalţi

Nu e doar... poezie în formularea "strângere de mână călduroasă". Iar temperatura nu ţine cont doar de... gradele din termometre.

Psihologul şi specialistul în comportament nonverbal Joseph Messinger corelează temperatura mâinilor cu trăsături de caracter. Aşadar, luaţi aminte atunci când daţi mâna cu cineva. Dacă mâinile sunt reci şi umede, asta sugerează insatisfacţie şi frustrare, spune el. Dacă sunt însă reci şi uscate, aveţi de-a face cu o personalitate de manipulator, egoistă, inflexibilă.

La polul opus se află prsoanele cu mâinile calde şi umede, caracterizate de Messinger drept ospitaliere, plăcute şi disponibile. Iar cei cu mâinile calde şi uscate sunt siguri pe ei, oameni cărora le place să trăiască din plin, pe principiul "Carpe diem!".

Nu trebuie să scoatem însă complet din această discuţie nici căldura... sufletească. Temperatura fizică reprezintă măsura pentru comportamentul pe care îl avem faţă de cei din jur, spun psihologii, iar studiile au arătat că partea de creier responsabilă pentru perceperea căldurii fizice este cea care răspunde şi de căldura sufletească. Specialiştii au explicat rezultatul cercetărilor prin legătura care se creează la nivelul memoriei afective, în momentul în care corpul nostru este încălzit.

Atenție însă! Oamenii de știință de la Universitatea din Aberystwth, din Țara Galilor, au descoperit că printr-o strângere de mână se transmit foarte ușor multe bacterii.

Articol de Alma B

Face Keys România

Te-ar putea interesa şi...

• Salutul – primul pas într-o discuţie şi un îndemn la comunicare
• Pirma impresie contează, în ce măsură?
• Să vorbim drept despre stângaci

Ce spun pantofii tăi despre tine?

Despre noi, femeile, despre multe dintre noi, pantofii pot spune că suntem foarte... pasionate de cumpărături sau de modă. Mai ales dacă nu mai avem unde să ţinem încălţămintea şi, cu toate acestea, nu ne oprim din "raidurile" prin magazine.

Dacă lăsăm însă excepţiile la o parte sau cazurile aproape... patologice, şi luăm în calcul oameni cu un număr normal de perechi de pantofi şi observăm stilul, putem descoperi anumite trăsături de personalitate despre purtător. Cel puţin asta susţin oamenii de ştiinţă de la Universitatea din Kansas, care au făcut un studiu pe această temă.

În urma cercetării a ieşit la iveală, de pildă, că persoanele anxioase au tendinţa de a purta pantofi noi sau foarte bine păstraţi, probabil deoarece le pasă prea mult de ce cred ceilalţi despre ele. Pantofii practici şi comozi au... stăpâni consideraţi agreabili, iar indivizii cu personalităţi mai agresive au obiceiul de a purta mai degrabă ghete până la glezne. Iar pantofii mai incomozi par să fie mai des întâlniţi în picioarele oamenilor calmi, poate tocmai pentru că rezistă mai bine atunci când sunt în presiune.

În mod deloc surprinzător, cei care poartă pantofi în culori aprinse sunt mai efervescenţi, își asumă mai multe riscuri și sunt mai extrovertiţi.

Pe de altă parte, persoanele care poartă pantofi cu toc înalt în timp ce fac cumpărături prezintă mai multe probabilităţi de a-şi reduce cheltuielile. De ce? Potrivit unui studiu realizat de cercetători de la Universitatea din Utah, efortul depus pentru menţinerea echilibrului fizic este tradus, la nivel psihic, printr-o perioadă mai mare de gândire privind necesitatea produselor achiziţionate.

Aşadar, dacă aveţi o pornire să mergeţi să cumpăraţi alte câteva perechi de pantofi, doamnelor, mai bine mergeţi... pe tocuri! Pare să fie...  mai economic! 

Articol de Alma B

Face Keys România

Surse: www.time.com 

Mediafax

Te-ar putea interesa şi...

• Cum pui în valoare o față pătrată
• Cum reușesc emoțiile să ne influențeze sănătatea
• De ce sughițăm?
• Ce spune despre tine sportul pe care îl practici

Omu-şi taie părul, dar e bine-aşa?

Cum ar fi dacă... n-ar mai fi părul atât de lung? Este o întrebare ce revine sistematic, în cazul unora dintre noi, atunci când ne dă târcoale gândul "am nevoie de o schimbare". Una dintre primele schimbări pe care suntem tentaţi să o facem este la capitolul coafură.

Apar însă temerile - "îmi va sta bine?". Desigur, există consilieri, stilişti, programe pe computer pentru o simulare. Dar, există şi variante mult mai simple şi la îndemâna oricui.

Metoda botezată „Regula 2.25" a fost descoperită de John Frieda, un hairstilist londonez celebru şi fondator al unui brand de produse de îngrijire capilară. În ce constă? În primul rând, aveţi nevoie de un creion şi un centimetru de croitorie.

Aşezaţi-vă în faţa oglinzii, ca să vă fie mai uşor. Puneţi creionul sub bărbie, pe orizontală, apoi întindeţi centimetrul până la lobul urechii. Ar trebui să obţineţi un unghi de 90 de grade. Vedeţi care este distanţa dintre lobul urechii şi punctul unde centimetrul se intersectează cu creionul. Dacă este mai mică de 5.70 centrimetri, atunci tunsoarea scurtă vă va încadra armonios chipul. Dacă distanţa este mai mare, atunci ar fi mai bine să vă lăsaţi părul lung.

Şi, că tot a venit vorba de podoaba capilară, în face reading, părul drept sugerează că persoana respectivă este mai potolită, aşezată, dispusă să se supună regulilor. Cosiţele ondulate şi răzvrătite trădează însă o persoană efervescentă, mai... rebelă. Poate aţi observat că unele doamne sau domnişoare preferă prima coafură atunci când merg la şcoală, la birou, la o întâlnire serioasă, iar pe cea de-a doua când ies în club ori sunt invitate la o petrecere.

Nici culorile alese nu sunt lipsite de semnificaţii. Blondul invită la comunicare, denotă o fire sociabilă şi deschisă, brunetele inspiră reticenţă, iar roşcatele trădează o persoană pasională. Iar... lectura personalităţii urmărind trăsăturile merge şi mai departe. Dacă sunteţi însă curioşi, drumul trece pe la cursurile Face Keys România. Priveşte inteligent!

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: Mediafax

Te-ar putea interesa şi...

• Și modul încare oferi cartea de vizită este o... carte de vizită!
• Nu haina îlface pe om, dar curiozităţile despre modă nu sunt de ici, de colo
• Locul la masă și poziția în comunicare
• Poşeta - rol strategic în comunicare

Să citim feţele personajelor negative din filme

Vrăjitoarea are nasul coroiat şi o piele zbârcită, plină de semne, călăul e spân, mama vitregă e posesoarea negilor, iar inamicul are o cicatrice. Sunt doar câteva exemple de fizionomii deloc prietenoase, dar atât de des întâlnite în basme şi în filme.

Trei dermatologi americani, pasionaţi de cinematografie, au pus sub lupă subiectul şi au încercat să afle mai exact de ce boli suferă personajele negative din 10 filme americane apreciate. Iar concluziile au fost publicate în revista JAMA Dermatology.

Drept urmare, 30% prezintă o alopecie (calviţie) importantă, 30% au leziuni în jurul ochilor, 20% au faţa brăzdată de riduri adânci, 20% atrag atenţia cu cel puţin o cicatrice, 20% au negi respingători, iar 20% rămân în memorie din cauza nasului diform. Sunt atribute care fac publicul să fie neîncrezător, să se teamă şi să vadă răutate, egoism şi sete de putere, pe scurt - spiritul malefic. Indiciile vizuale trădează aşadar răutatea personajului.

Calviţia este unul dintre simbolurile răului încă din epoca filmelor mute, notează autorii studiului. Max Schreck, chel şi palid, întruchipa îngrozitorul vampir în filmul "Nosferatu" (1921). În "Tăcerea mieilor", o scenă celebră îl arată pe Hannibal Lecter purtând o mască ce îi deformează chipul şi îi subliniază alopecia. În pelicula "O viaţă minunată" (1946), Mr. Potter, un influent bancher, pe cât de lacom pe atât de malefic, iese în evidenţă şi prin lipsa părului, care subliniază şi mai mult imaginea de corupt.

Chipul personajului Darth Vader din "Întoarcerea lui Jedi: Ediţie specială/ Star Wars: Episode VI - Return of the Jedi" (1983) combină probleme dermatologice şi expresii diabolice. Atunci când fiul lui, Luke, îi scoate masca, Anakin Skywalker apare desfigurat de cicatrice lungi pe obraji şi pe craniu. Acestea traduc viaţa plină de violenţă dusă de acest demnitar al Imperiului Galactic. În plus, tenul său nu are deloc o nuanţă naturală, iar ochii lui îţi dau fiori din pricina leziunilor care îi atacă pleoapele.

Regan MacNeil, înfiorătoarea fetiţă din "Exorcistul" (1979), are pielea deschisă la culoare, cicatrice la nivelul feţei, leziuni în jurul ochilor, dar şi un păr roşu, ce duce cu gândul la o persoană diabolică. Asta şi având în vedere raritatea acestei culori. Se estimează că doar 4% din populaţie are o asemenea podoabă capilară.

Regina din "Albă ca Zăpada şi Cei Şapte Pitici" (1937) e stereotipul femeii bătrâne şi malefice. Din portretul ei nu lipsesc cearcănele exagerate, negul de pe nasul odios, ridurile profunde, dantura stricată şi caracterul dispreţuitor.

Fără să se remarce prin riduri de expresie profunde, un alt personaj negativ - Vrăjitoarea rea din Vest, din "Vrăjitorul din Oz/ The Wizard of Oz" (1939) - are pielea... verde.

Dincolo de partea fantastică a acestor poveşti, autorii studiului atrag atenţia că  Hollywoodul "are tendinţa de a descrie maladiile de piele într-un context diabolizant", iar implicaţiile depăşesc sfera divertismentului. Catalogarea personajelor, în bune sau rele, în funcţie de afecţiunea de care suferă, poate să contribuie la stigmatizarea celor cu probleme dermatologice şi să favorizeze prejudecăţile.

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: jamanetwork.com

Homo-smartphonicus

Petrecem cateva ore pe zi cu ochii în telefon. Nu mai e niciun secret şi nici nu are rost să negăm că acest dispozitiv a ajuns o... prelungire a mâinii noastre. Şi nu e vorba doar de... interes de serviciu. 89 la sută dintre români folosesc dispozitivul seara, când ajung acasă, potrivit unui studiu realizat de o companie de consultanţă.

O asemenea activitate susţinută nu rămâne însă fără urmări. E deja cunoscut  că ne afectează coloana vertebrală superioară, în spatele gâtului, şi ne pricopsim cu o "frumuseţe" de cocoaşă. Dar ştiaţi că ne schimbă şi fizionomia? A apărut chiar un sindrom - "faţa de smartphone", avertizează chirurgii plasticieni americani şi britanici.

Deoarece stăm atât de mult cu ochii în telefonul mobil, muşchii feţei se modifică şi trag după ei întregul maxilar. Astfel, apar în timp aşa numitele fălci deformate, lăsate, sau "faţa de smartphone".

În ceea ce priveşte cocoaşa, specialiştii vorbesc despre "gâtul de scriere". Doctorii au remarcat că statul la calculator sau cu telefonul în mână provoacă o deformare nemaîntâlnită până acum în medicină. Asta pentru că aplecăm capul total nefiresc, ca să putem citi sau tasta pe smartphone. Şi nu doar pentru câteva minute!

Iar efectele nu se opresc aici. Folosirea în exces a telefonului mobil ne modifică şi mersul, relaţiile cu ceilalţi şi chiar felul în care dormim.

Cercetătorii din Statele Unite au observat că, atunci când citeşte ceva pe smartphone în mers, traiectoria unui om este deviată de la cea normală. Dacă mai şi scrie, aproape că se deplasează în zig zag, iar paşii sunt mai mici şi mersul mai lent. Mai grav este însă că 35% dintre pietonii care folosesc mobilul în timp ce merg sunt implicaţi în accidente.

În oraş, la cafenea ori la restaurant, mulţi interacţionează mai mult cu prietenii  pe whatsapp sau pe facebook decât cu cei care sunt chiar acolo, la masă, în faţa lor. Sunt conectaţi, dar nu cu realitatea, ci mai degrabă cu lumea virtuală.

Şi rutina matinală e alta în ziua de azi, cumva în ritm de... ringtone. Dimineaţa, la prima oră, 3 din 5 oameni îşi verifică mai întâi telefonul, potrivit unui studiu Google. Şi, acelaşi dispozitiv este şi cel mai bun prieten... seara! Iar cel mai bun medicament pentru nopţile albe pare să fie, mai nou, tot smartphone-ul.

Articol de Alma B

Face Keys România

Semnătura... ne trădează

Semnătura e unică, la fel ca o amprentă şi reprezintă practic un cod, care - descifrat - dă indicii despre personalitatea autorului. Fiecare trăsătură a personalităţii este reprezentată în creier de un centru nervos şi fiecare dintre aceşti centri produce o mişcare musculară unică, ce se reflectă în forma pe care o dăm literelor, susţin experţii grafologi. Aceştia spun că, analizând scrisul, pot fi identificate peste 300 de trăsături de personalitate. Şi poţi fi citit şi doar din... semnătură!

O semnătură... sănătoasă, cu litere mult mai mari decât restul textului, trădează un om arogant, care încearcă să se facă remarcat. La polul opus, cei care scriu mic sunt timizi, disciplinaţi, poate modeşti, introvertiţi şi vor să rămână în umbră.

De aroganţă şi rigiditate dau dovadă şi cei care nu se semnează deloc citeţ. O semnătură dezordonată indică o persoană presată de timp, căreia îi trec prin mână foarte multe documente sau un individ căruia îi lipseşte răbdarea ori suferă de un dezechilibru emoţional. 

În schimb, scrisul înclinat spre dreapta sugerează echilibru şi constanţă. Iar când semnătura e curbată şi elegantă, persoana dă dovadă de expresivitate şi este extrovertită. În plus, nu are nevoie de... autoreclamă. Iar spaţiul mare dintre litere trădează o fire generoasă.

Cei care îşi subliniază semnătura şi linia depăşeşte lungimea scrisului sunt dornici să se facă remarcaţi. Dacă linia e scurtă şi dreaptă, respectivul este  încrezător.

Şi nu ne oprim aici. În cazul în care prima literă este foarte mare, autorul este echilibrat şi sârguincios, se bucură de succes şi este creativ. Iar dacă toate literele sunt la fel, este sociabil, extrovertit şi îşi face uşor prieteni. Semnătura ascendentă denotă ambiţie, optimism şi creativitate, pe când cea descendentă duce cu gândul la pesimism şi nehotărâre.

Când e folosit doar prenumele, personajul se bazează numai pe forţele proprii, îi place să fie independent, dar poate fi şi încăpăţânat. Când apare doar numele de familie, pentru respectivii este importantă părerea celor din jur, nu iau decizii uşor şi sunt foarte ataşaţi de rude. Iar când sunt incluse şi numele, si prenumele, este vorba despre oameni echilibraţi şi meticuloşi. 

La final... până la punct, îi amintim şi pe cei care pun punct după semnătură. Sunt oameni preocupaţi de propriile interese şi cărora le place să îşi declare autoritatea.

Articol de Alma B

Face Keys România

Zâmbetul Mona Lisei

"Mona Lisa" sau "Gioconda", faimoasa lucrare a lui Leonardo Da Vinco, este privită, de secole, ca un simbol al misterului emoţiilor. La o primă vedere, modelul celebrului pictor pare că zâmbeşte cald, apoi zâmbetul devine o grimasă, ca în final să denote tristeţe. Tocmai de aceea, a fost, de-a lungul anilor, subiect de studii şi dezbateri.

Iată că acum concluziile celei mai recente investigaţii pe această temă arată că Mona Lisa ar fi o persoană fericită şi că, de fapt, zâmbeşte. Cercetarea a fost realizată de o echipă de neurologi din Germania, care a chestionat mai mulţi participanţi, rugaţi să analizeze expresia facială a Giocondei.

Juergen Kornmeier, expert în neuroştiinţă la Universitatea Freiburg din Germania, şi echipa sa au folosit o copie alb-negru a tabloului din secolul al XVI-lea, pe care a modificat-o pentru a genera opt stadii - de la fericire la tristeţe. Apoi imaginile au fost arătate celor 12 participanţi, de 30 de ori, iar ei au fost nevoiţi să le catalogheze. "Descrierile făcute de istoricii de artă ne-au determinat să credem că originalul era cel ambiguu. În schimb, spre mirarea noastră, am descoperit că originalul lui Da Vinci era perceput drept fericire", a precizat Kornmeier.

Un alt rezultat al studiului dă de înţeles că oamenii s-au identificat mai uşor cu Mona Lisa "mulţumită", decât cu variantele de tristeţe. "Asta arată că oamenii pot avea o uşoară preferinţă pentru fericire", a mai spus expertul.

Pe de altă parte, în 2015, o echipă de cercetători din Marea Britanie, de la Universităţile Sheffield Hallam şi Sanderland, a analizat o altă operă de artă realizată de Leonardo Da Vinci şi a descoperit că pictorul renascentist s-ar fi folosit de o iluzie optică pentru a înşela vederea periferică a privitorului.

Oamenii de ştiinţă au examinat "La Bella Principessa", realizată de Da Vinci înainte să finalizeze Mona Lisa, la sfârşitul secolului al XV-lea şi - afirmă ei - au descoperit secretul lui privind "un zâmbet ce nu poate fi descifrat". Savanţii britanici declară că, printr-o modalitate specifică de combinare a culorilor, forma gurii femeii din tablou pare să se modifice în funcţie de unghiul din care este privită. Tehnica se numeşte "sfumato" şi poate fi observată atât în portretul "Mona Lisa", cât şi în "La Bella Principessa". Atunci când este privită direct, linia gurii femeii din tablou este orientată în jos. Când ochii privitorului se îndreaptă apoi în alte direcţii, să analizeze şi alte trăsături ale portretului, colţurile gurii acesteia par că urmează o linie ascendentă şi creează un zâmbet ce poate fi observat doar indirect, din lateral, la fel ca în cazul Mona Lisei.

Potrivit celei mai vehiculate teorii, modelul din Gioconda este Lisa Gherardini, o tânără născută în 1479 în Florenţa, într-o familie modestă. S-a măritat la vârsta de 16 ani cu un negustor de pânzeturi, iar în 1503 bărbatul i-a cerut lui Leonardo Da Vinci să îi picteze soţia. Atunci când a început să picteze tabloul, artistul avea 51 de ani, iar Lisa 24.

Articol de Alma B

Face Keys România

Surse: dailymail.co.uk

Până la 30 de ani, tot căpătăm experienţă în a recunoaşte chipuri

Să îi poţi recunoaşte pe cei din jur - prieteni, familie, colegi - nu este nimic ieşit din comun. Desigur, întrebările apar doar în cazul în care avem, de exemplu, o cunoştinţă care suferă de amnezie. Atunci încercăm, probabil, să aflăm "de ce" omul respectiv nu mai poate face un lucru atât de banal. Totuşi, când începem să îi recunoaştem pe ceilalţi, cât timp durează să ne "perfecţionăm" la acest capitol, ce parte a creierului ne ajută aici? Oamenii de ştiinţă au analizat atent aceste aspecte. Şi, potrivit unui studiu recent, realizat în Statele Unite, şi publicat în 5 ianuarie, capacitatea de recunoaştere a chipurilor vine odată cu înaintarea noastră în vârstă şi se dezvoltă până pe la 30 de ani.

Cercetătorii au scanat creierele a 25 de adulţi, cu vârste între 22 şi 28 de ani, şi 22 de copii, cu vârste între 5 şi 12 ani. Le-au comparat şi au demonstrat că zona de responsabilă de identificarea feţelor - numită girus fusiform - continuă să se dezvolte mult după adolescenţă. Oamenii de ştiinţă au aflat că adulţii au cu 12,6% mai multă materie cerebrală în girusul fusiform faţă de cei mici, ceea ce explică de ce pot recunoaşte mai bine chipurile spre deosebire de copii. Până recent, se credea că dezvoltarea ţesutului cerebral se opreşte la naştere, ulterior creierul adaptându-se prin organizarea sinapselor dintre neuroni.

În zona din creier responsabilă de recunoaşterea chipurilor nu se dezvoltă mai mulţi neuroni, potrivit lui Jesse Gomez, specialist în neuroştiinţe la Universitatea Stanford, cel care a condus studiul. În schimb, aceasta devine mai populată de structuri care fac legătura şi susţin neuronii. Pentru a explica acest fenomen, Gomez a făcut comparaţie cu o grădină. ''Numărul plantelor nu se modifică, dar tulpinile, ramurile şi frunzele lor devin din ce în ce mai complexe'', a spus el.

Kalanit Grill-Spector, profesoară de psihologie în cadrul aceleiaşi universităţi, subliniază că dezvoltarea zonei creierului responsabilă de capacitatea de recunoaştere facială ajută la identificarea a din ce în ce mai multe chipuri, odată cu înaintarea în vârstă. ''Când eşti mic, trebuie să-ţi recunoşti familia şi o mână de prieteni'', spune Kalanit Grill-Spector. ''Dar, cu timpul, când ajungi la liceu sau la facultate, grupul social din care faci parte se lărgeşte la sute şi chiar mii de persoane'', a completat ea.

Înţelegerea modului în care capacitatea de recunoaştere facială evoluează pe parcursul copilăriei îi poate ajuta pe oamenii de ştiinţă să afle de ce unele persoane au dificultăţi în recunoaşterea chipurilor (prosopagnosie). De asemenea, poate face lumină şi în cazul celor diagnosticaţi cu autism, care se confruntă deseori cu această problemă.

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: Agerpres

Personalitate... la pahar!

Numărul de pahare cu alcool băute nu reprezintă un indiciu doar în privința dependenței persoanei respective sau a gradului de bucurie care o determină să petreacă în stil mare. Consumul de alcool ne poate influența și personalitatea, susține Rachel Winograd, o cercetătoare de la Universitatea Missouri.

Ea a invitat mai multe sute de studenți să vina în laboratorul ei, împreună cu un partener de pahar, și să răspundă unor chestionare privind modul în care se percep pe ei înșiși și pe amicul lor, atât înainte cât și după ce s-au cinstit până au ajuns la beție. După ce a analizat răspunsurile tinerilor, a definitivat patru tipuri de... bețivi.

"Ernest Hemingway" este cel care, asemenea cunoscutului scriitor, își păstrează capul pe umeri și, în general, își schimbă foarte puțin comportamentul atunci când este beat.

Tipul "Mary Poppins" este bețivul vesel și plăcut, care rămâne responsabil și după ce consumă alcool.

"The Nutty Professor" ("Profesorul Nebun"), inițial extrovertit, devine mai extrovertit și mai curajos pe măsură ce bea.

Iar "Mr. Hyde" sau bețivul "cel rău" este cel care devine mai puțin agreabil, mai puțin conștiincios și mai iresponsabil pe măsură ce consumă alcool. 

Rachel Winograd speră că munca ei îi va ajuta pe oameni să reflecteze mai mult la consumul de alcool și la problemele pe care le poate aduce.

Pe de altă parte, cercetătorii englezi au vrut să vadă legătura între personalitatea umană şi tipul de vin preferat. Aşa că au făcut un studiu la care au participat peste 1000 de fani ai lui Bachus.

Concluziile? Cei care preferă vinul alb sunt în general oameni rezervaţi, foarte practici, timizi şi chiar tăcuţi. Vorbim de celibatari, de persoanele care au un câştig mediu şi care evită să iasă din rutină.

La polul opus sunt consumatorii de vin roşu. Mare parte din ei au o viaţă dinamică, salarii bune şi sunt într-o relaţie. Vinul roşu este asociat, de asemenea, şi cu o activitate sexuală activă.

Băutorii de vin rose se situează... undeva la mijloc - liniştiţi în anumite privinţe, activi în altele. Sunt comunicativi, volubili şi, deseori, dezordonaţi. De asemenea, pe mulţi îi caracterizează şi superficialitatea.

Atenţie însă, băutura în cantităţi exagerate tulbură personalitatea şi, în final, întreaga viaţă.

Articol de Alma B

FaceKeys România

Surse: Agerpres

dailymail.co.uk