Se afișează postările cu eticheta comportament. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta comportament. Afișați toate postările

joi, 2 septembrie 2021

Cu nasul la... fizinomist!

    Element central al feţei, aflat pe axa cea mai importantă care determină simetria sau asimetria feţei, nasul simbolizează în cele mai multe culturi, înţelepciunea, căci, cu cât o persoană are nasul mai mare şi mai bine conturat, cu atât a trecut prin mai multe experienţe de viaţă, ceea ce îi aduce şi cunoaştere şi capacitate de a reacţiona mai bine la situaţiile din viaţa sa. De aceea, din forma şi mărimea nasului putem intui felul în care oamenii reacţionează la stimuli şi tiparele comportamentale din viaţa cotidiană.




               Pentru că este elementul facial controlat de cei mai mulţi muşchi, nasul este şi cea mai mobilă parte a feţei noastre, deşi nu prea realizăm acest lucru, pentru că mişcările nasului sunt fine, vârful său fiind cel mai des mişcat. Partea osoasă a nasului se formează până la maturizarea sexuală, pe când partea cartilaginoasă este cea care se modifică. Nasul este una dintre părţile feţei care creşte pe tot parcursul vieţii.

               Fiecare persoană are o conformaţie unică a nasului, în funcţie de rasă, de vârstă, de sex, de moştenirea genetică şi de factorii de mediu cu care a venit în contact. Dar ceea ce este interesant este că numai din studiul nasului putem afla extrem de multe informaţii interesante despre o persoană:

- cât este de capabilă să îşi urmărească obiectivele şi dacă este agresivă sau violentă;

- cum face faţă provocărilor şi câtă dorinţă de afirmare are;

- cum a perceput în copilărie mediul în care a trăit şi cum l-a resimţit pe propria piele;

- câtă curiozitate, câtă dorinţa de cunoaştere are;

- gradul de maturitate cu care abordează viaţa;

- nevoia de dovezi palpabile sau de control asupra situaţiilor de viaţă;

- felul în care suntem capabili să ne câştigăm resursele şi modul în care le gestionăm, dar şi felul în care ne percepem situaţia financiară;

- gradul de generozitate al unei persoane şi modul în care manifestă această generozitate (raţional, emoţional, motivat sau nu);

- gradul în care o persoană îşi impune sau nu să fie răbdătoare sau modul în care respiră cel mai adesea, dacă practică o activitate fizică intensă sau nu;

- cât este de pretenţioasă o persoană şi de greu de mulţumit, cum se consideră în raport cu ceilalţi;

- ce doză de imaginaţie şi de creativitate are;

- modul în care se raportează la ceilalţi (aroganţă sau smerenie);

- predispoziţia la minciună, ceartă sau înşelătorie;

- capacitatea de a se relaxa sau comportamentul de tip războinic;

- sursele de stres de lungă durată şi sursele recente de stres, precum şi istoricul perioadelor de stres din viaţa unei persoane.

               Pentru că nasul asigură mai multe funcţii vitale - respiraţia, mirosul şi vorbirea (reprezintă o cutie de rezonanţă pentru sunetele scoase), instinctiv apreciem capacităţile de adaptare la mediu şi potenţialul de supravieţuire ale unei persoane prin forma, poziţionarea şi conformaţia nasului.

                Ȋn toate sistemele de citire facială, un nas lung, puternic, bine aşezat pe faţă şi destul de cărnos indică capacitatea de a atinge succesul în ciuda oricăror obstacole, dar şi iniţiativa şi modul personal de a acţiona, capacitatea de a munci.

               La baza tuturor acestor observaţii, stă de fapt o explicaţie ştiinţifică, din domeniul epigeneticii - mediul din care provin strămoşii noştri determină lungimea şi lăţimea nasului, precum şi lărgimea şi aşezarea nărilor. Astfel, la populaţiile care provin din medii cu climat rece, nasul mai lung şi larg permite încălzirea aerului înainte ca el să intre în plămâni, dar este corelat şi cu capacităţi crescute de a găsi şi folosi resursele, precum şi cu abilităţi puternice de supravieţuire, deoarece hrana şi celelalte lucruri necesare vieţii sunt mai dificil de obţinut. La nivelul personalităţii se creează astfel premisele formării unui ego mai puternic, a perseverenţei şi a simţului competiţiei, apărând şi încrederea în sine crescută. Populaţiile provenind din zone cu climat de tip tropical au nasul mai mic şi cu nări mai vizibile pentru că aerul este mai uşor de respirat, fiind cald şi umed, iar hrana şi resursele vitale sunt bogate şi uşor accesibile. De aceea ei dezvoltă bucuria de viaţă şi spiritul ludic, simţindu-se mai bine într-un grup şi fiind mai lipsiţi de ambiţii personale şi de iniţiativă individuală. Putem deci deduce şi moştenirea genetică a unei persoane din studiul nasului!

               Şi nu în ultimul rând nasul este cel care ne trădează starea de sănătate şi congruenţa dintre mesajul verbal şi non verbal. Este celebră deja ideea acreditată de foarte multe site-uri sau publicaţii mai mult sau mai puţin profesioniste conform căreia atingerea nasului ar fi un indicator sigur al minciunii. Primul lucru pe care trebuie să îl ştie orice profesionist este că niciodată un singur indicator nu poate decide asupra interpretării, ci trebuie să existe un cumul de cel puţin trei indici. Al doilea lucru mai puţin ştiut de publicul larg este că nasul are ţesuturi erectile care la stimulare dau acele "mâncărimi" sau furnicături în nas şi determină atingerea sau scărpinatul nasului. Aşa cum remarcă şi Desmond Morris în "Maimuţa goală", acest ţesut erectil acţionează în timpul stimulării sexuale pentru a mări capacitatea de absorbţie a aerului prin lărgirea nărilor şi atingerea nasului în cursul unei discuţii poate indica mai degrabă că acea persoană sesizează aspecte subtil sexuale în acea discuţie sau o situaţie jenantă, pe care resimte nevoia să o analizeze. Şi atunci când minţim, clar avem nevoie de mult mai multă analiză şi de concentrare, deci de mai mult aer, dar de aici până a considera pe cineva mincinos doar pentru că şi-a atins nasul e cale lungă!

               Şi în studiul compatibilităţii dintre două persoane, nasul este un element cheie pentru că, printre altele, el arată şi modul în care ne raportăm la resurse. Dacă două persoane au moduri asemănătoare de a câştiga şi cheltui banii, atunci relaţia are mai multe şanse de a fi armonioasă, dar daca una dintre persoane este atentă la modul în care îşi gestionează şi cheltuieşte banii şi "are nas bun" la afaceri, iar cealaltă persoană nu acordă importanţă deloc modului în care cheltuieşte sau nu e capabilă să economisească, atunci relaţia poate deveni conflictuală.

               Printre primele elemente faciale pe care le observăm, nasul este un element facial relevant şi plin de informaţii utile în comunicarea şi relaţionarea interumană, aşa că nu-l ignoraţi, dar....nici nu "îl luaţi la purtare" prea tare!



Articol de prof. dr. Corina Chelaru
Trainer autorizat Face Keys



marți, 23 martie 2021

Sunt cititor de chipuri

Totul are o faţă...cea a oamenilor se numeşte chip, cea a situaţiilor se numeşte perspectivă, cea a timpului se numeşte curgere, cea a inimii se numeşte emoţie. Ȋntre chip şi emoţie există un fir nevăzut, dar trainic, un fir de adevăr care poate fi citit fără cuvinte, doar cu privirea. Toţi descifrăm acest fir şi-l depănăm pentru a putea ţese pânza relaţiilor cu ceilalţi. Ca să descifrezi însă în profunzime acest fir ai nevoie de răbdare, de antrenament şi mai ales de cunoaştere şi înţelegere a mecanismelor care nasc acest fir. Aşa am început eu studiul fizionomiei - vrând să înţeleg la un nivel mai adânc ce citesc ochii mei pe feţele oamenilor. Nevoia de a crea relaţii armonioase, de a evolua alături de semenii mei prin interacţiunea dintre noi m-a făcut să caut instrumentul magic care să îmi deschidă uşa comunicării eficiente şi relaxate cu ceilalţi. Am descoperit acel instrument magic în ştiinţa numită "citirea chipului".

Entuziasmul primului contact cu domeniul citirilor faciale este greu de descris în cuvinte - recunosc la fiecare promoţie de cursanţi sclipirea acelor "aha"-uri, privirea strălucitoare ca a unui copil căruia i se dă o jucărie fermecată cu care poate să călătorească în tărâmuri cunoscute într-un mod necunoscut. Totul pare aşa de simplu şi de firesc când este explicat la curs şi chiar te întrebi "Oare cum nu mi-am dat seama?!". Ȋnţelegi şi te înţelegi brusc din alte perspective. Pentru că trăim toţi citind chipuri, prima oară când primeşti informaţiile ţi se par atât de fireşti şi uşor de asimilat, dar odată ce înaintezi şi ele se acumulează intervine aglomerarea şi necesitatea de a le asimila pe "bucăţele". Şi uneori ţi se pare că ai în faţă "un elefant" pe care trebuie să-l înghiţi....cu tot cu urechile acelea mari! Dar cum "elefantul se mănâncă cu linguriţa", aşa cum am învăţat de la profesorul meu, Alexandru Bocunescu, pui mâna pe linguriţă şi treci la treabă. Asta doar dacă ai răbdare, dorinţa de a învăţa şi perseverenţă. Şi neapărat o linguriţă rezistentă :)))

Ca în orice alt domeniu, nu ajungi specialist peste noapte, ci exersând, greşind şi corectând, încercând şi găsindu-ţi propriile asocieri, interpretări şi modalităţi de lucru. Şi pe măsură ce lucrezi, orice faţă se deschide înaintea ta ca o carte nouă şi fascinantă şi îţi spune povestea unicităţii fiecăruia dintre noi, dar şi a rădăcinilor care ne unesc pe toţi.

Vine vremea când ştii că poţi citi pe chipuri şi - mândru de tot ce ai învăţat, dar şi mult smerit şi schimbat de toate înţelesurile pe care ţi le-au dezvăluit feţele celorlalţi şi a ta - spui "Sunt cititor de chipuri". Este unul dintre momentele în care raportul tău cu ceilalţi se reformulează. Unii oameni dispar din jurul tău sau te ocolesc, alţii - neştiind că faţa nu minte niciodată - îmbracă brusc măşti nefireşti, transformându-se în "fake humans". Mulţi se tem că le-ai intra în suflet şi în gând şi, pentru că şi lor le e frică de ce este acolo, preferă să  stea departe. Teama este cea care îşi face loc în privirile lor - teama de judecată, teama de propriul sine autentic oglindit în celălalt, teama de a afla despre sine ceea ce ştiu, dar nu vor să vadă pentru că e mai comod sau pentru că doare prea tare. Şi tu, cel care ai învăţat să citeşti chipuri pentru a putea să te apropii de oameni, să îi iubeşti pentru că îi înţelegi dincolo de măşti, vezi cum unii încep să ezite, alţii să evite, iar alţii să fugă de-a dreptul.

"Sunt cititor de chipuri", vă pot spune cum iubiţi, cum dăruiţi, cum primiţi, cum cunoaşteţi, cum vă conduceţi viaţa... şi oamenii vin fascinaţi pentru că vor să audă din gura cititorului de chipuri aceeaşi poveste pe care şi-au ţesut-o despre sine şi care e uneori aşa de diferită de povestea pe care viaţa o ţese pe chipul nostru.  Dar povestea există dincolo de ce vrem sau credem noi şi ea este întotdeauna un dar: darul evoluţiei noastre.  Şi cititorul de chipuri te poate ajuta să o descifrezi pentru a deveni mai bun şi pentru a şti cine eşti cu adevărat, pentru a te preţui cum se cuvine.

Dincolo de citirile profesionale, oamenii se întreabă de cele mai multe ori, dacă fizionomistul a făcut din meseria sa un mod de viaţă, dacă citeşte neîncetat pe toţi cei din jurul său. Ȋnchipuiţi-vă că sunteţi într-o bibliotecă imensă şi că ştiţi să citiţi orice carte, indiferent de limba în care este scrisă. Oricât v-ar plăcea să citiţi, la un moment dat aveţi nevoie de a ieşi din bibliotecă la soare şi la aer şi de a uita orice alfabet, orice scriere.  Aveţi nevoie să trăiţi dincolo de ceea ce ştiţi, doar să trăiţi bucuria de a exista şi de a fi cu şi între oameni. Nu, un cititor de chipuri îşi activează cunoaşterea doar atunci când e necesar - fie în viaţa sa profesională, căci asta îi este meseria, fie în viaţa personală, atunci când îşi doreşte să înţeleagă omul din faţa sa dincolo de cuvinte. Şi dacă nu doreşte să-l înţeleagă cu iubire, cu compasiune şi cu toleranţă, pentru a putea să găsească punţi către acel fir magic din inima lui, pur şi simplu ştie că "bagheta lui magică" nu va funcţiona şi că tot ceea ce va obţine va fi neadevărat.

Acesta este de fapt secretul unui bun cititor de chipuri - să ştie că toate darurile cunoaşterii sale îi sunt date şi funcţionează atâta timp cât sunt folosite pentru a armoniza, pentru a ajuta, pentru a echilibra comunicarea interumană. Să ştie că tot ce află din citirile sale nu trebuie judecat, etichetat sau, cel mai grav, folosit pentru interesul propriu sau al altora. Ȋn momentul în care ar pica în această capcană, toată munca sa ar fi anulată. Pentru că a citi chipuri înseamnă a iubi natura umană în toate formele sale, fără deosebire şi fără părtinire.

Sunt cititor de chipuri şi iubesc chipul fiecăruia dintre voi, pentru că iubesc viaţa!

 

Articol de Corina Chelaru

Face Keys Romania

sâmbătă, 1 februarie 2020

Kuuki o yomu - citirea intuitivă contextuală sau cum să supravieţuieşti în Japonia



            Să începem cu un mic test. Presupunând că te afli în următoarele situaţii, cum alegi să reacţionezi:
- când urci pe scara rulantă: urci oricum, pentru că te grăbeşti sau urci lăsând  întotdeauna loc pentru alţii care ar dori să circule pe lângă tine?
- când te afli într-o cameră şi cineva spune că e cald, te ridici să deschizi o fereastră sau te mulţumeşti să aprobi politicos constatarea celuilalt, fără a întreprinde ceva?
- dacă adresezi cuiva o invitaţie şi acesta doar te priveşte inexpresiv, continui să ceri o confirmare sau îţi retragi invitaţia?



            Modul în care reacţionăm în toate situaţiile asemănătoare din viaţa noastră depinde de capacitatea noastră de a "citi atmosfera" unui loc.
            Japonia este una dintre ţările în care comunicarea este majoritar indirectă şi mesajele sunt deduse, de aceea abilitatea de a înţelege semnalele mediului şi cunoaşterea legilor nescrise ale vieţii sociale sunt esenţiale pentru a trăi în armonie cu societatea şi pentru a fi acceptat. Toate acestea fac parte din ceea ce japonezii numesc kuuki o yomu - o abilitate vitală în societatea niponă şi nepreţuită oriunde te-ai afla în lume.
            Kuuki o yomu (echivalentul lui "a citi printre rânduri) desemnează capacitatea unei persoane de a anticipa consecinţele cuvintelor pe care le va spune, ale gesturilor pe care le va face în interacţiunea cu ceilalţi, corelându-le cu statutul social şi situaţia în care se găseşte. Lipsa acestei capacităţi poate duce la ruinarea relaţiilor sociale sau la falimentul afacerilor. Acest concept este atât de înrădăcinat în viaţa japonezilor încât se regăseşte inclusiv în tehnologie - începând cu recunoaşterea facială şi terminând cu industria jocurilor electronice.
            Mare parte din această capacitate presupune perceperea şi înţelegerea semnalelor non-verbale. David Matsumoto, profesor de psihologie la San Francisco State University, specializat în comunicare non-verbală şi interculturală atrage atenţia că studiul micro-expresiilor faciale este una dintre cheile care face posibilă kuuki o yomu. Observarea concordanţei dintre mesajul verbal şi cel non-verbal este importantă în orice interacţiune socială, mai cu seamă în viaţa profesională.
            Atunci când, de exemplu, un client îţi spune că este mulţumit de munca ta, dar mesajul verbal este însoţit de o zvâcnire a buzei sau de o ridicare a sprâncenei, acesta poate fi un semnal puternic că dincolo de cuvinte există o altă stare şi că nu aceea e realitatea.
            "Tăcerea este un indiciu non-verbal. Schimbarea poziţiei este tot un indiciu non-verbal. Un zâmbet social poate fi un alt indiciu. Toate acestea fac parte din "pachetul" non-verbal care contribuie la înţelegerea contextului, spune Matsumoto.
            Dacă pentru un străin poate părea obositor şi aproape imposibil să fie atent la toate aceste detalii, japonezii acordă o mare atenţie acestor aspecte, ceea ce a făcut să înflorească o adevărată industrie care furnizează cursuri, workshopuri şi consultanţă pentru descifrarea micro-expresiilor şi a semnalelor non-verbale.
            Pe lângă acestea este necesară cunoaşterea contextului, care este cu atât mai importantă într-o ţară ca Japonia, în care întreaga cultură şi relaţiile umane sunt intens contextualizate. Citirea contextuală este atât de înrădăcinată în cultura japoneză, încât au apărut şi jocuri video pe această temă. Nintendo Switch a lansat luna trecută Kuukiyomi: Consider It, în care jucătorii sunt puşi în peste 100 de situaţii delicate şi punctaţi în funcţie de capacitatea de citire contextuală. Spre exemplu, într-unul dintre scenarii te afli într-un tren şi stai pe un scaun, alături de tine fiind un scaun gol. Apare un cuplu, deci, ce faci? Dacă citeşti corect contextul, te ridici şi îi laşi împreună. "Ai şansa astfel să îţi perfecţionezi abilităţile sau să înfrunţi tradiţia şi să vezi rezultatele. Iar într-o ţară în care totul funcţionează pe citirea contextuală asta poate constitui o mare uşurare", spune Hatta Takeshita, dezvoltatorul jocului. "Cei mai mulţi japonezi aleg deliberat să nu ţină cont de citirea contextuală în acest joc", comentează el.
            Cum poţi să citeşti mai bine intuitiv contextul, mai ales dacă nu deţii cheile culturale sau cunoaşterea necesară? "O bună parte din aceasta înseamnă să te pui în locul celuilalt" spune Shinobu Kitayama, editorul "Journal of Personality and Social Psychology". Chiar şi atunci când ţi se pare stresant, stai liniştit, căci aceste abilităţi se cultivă, iar practica te ajută să le perfecţionezi. Yoko Hasegawa, profesor de limbă japoneză la Universitatea din California, Berkeley, recomandă "încercarea şi eroarea în procesul socializării" şi "cultivarea dorinţei de a se purta ca ceilalţi" pentru dezvoltarea empatiei şi a receptivităţii.
            A fi atent, conştient şi prezent în receptarea tuturor semnalelor non-verbale şi a pune întrebări despre ce se aşteaptă într-o anumită situaţie sunt soluţiile pe care le propune Rochell Kopp, proprietara Japan Intercultural Consulting, o firmă de training intercultural.
            Kuuki o yomu ne obligă să acordăm atenţie semnalelor persoanelor din jurul nostru şi să procesăm aceste informaţii. Ne obligă să rămânem conectaţi la natura noastră umană, la forma de comunicare cea mai autentică şi veche: comunicarea non-verbală.

Articol de prof. dr. Corina Chelaru

Surse:  https://www.bbc.co.uk - "How reading the air keeps Japan running", Bryan Lufkin

Te-ar putea interesa şi…

·       Tu câte chipuri crezi că poţi să recunoşti?
·       Până la 30 de ani, tot căpătăm experienţă în a recunoaşte chipuri
·       Gestul OK - istorie şi semnificaţii
·       Încruntarea activă şi încruntarea statică
·       Neuroştiinţa din spatele lui "vreau", "nu vreau" şi "îmi doresc"

luni, 22 iulie 2019

Selfie cu... efecte adverse


Cine nu şi-a făcut măcar un selfie?!? Dar deja fenomenul a devenit mult mai elaborat decât ne-am imagina. Nu mai este vorba doar despre un click şi un save. Există... consecinţe. Şi unele serioase! 


Lumina albastră emisă de sartphone deteriorează pielea, grăbind procesul de îmbătrânire - arată un studiu realizat de Avon. Potrivit cercetării, femeile stau mai mult cu telefonul în mână şi camera foto pe poziţii. 25% dintre femeile cu vârste cuprinse între 18 şi 34 de ani petrec, în medie, 7 ore pe zi folosind telefonul. 
Atenţie însă! În acest caz photoshopul nu mai are nicio putere. Potrivit unuia dintre doctorii care au participat la cercetare, lumina albastră poate penetra stratul dermic, cel mai profund strat al pielii unde sunt produse colagenul şi elastina, făcând pielea mai subţire şi mai fragilă. Expunerea excesivă la o asemenea lumină poate cauza leziuni oxidative la nivelul pielii. Totuşi, se pare că există o mică soluţie - să folosiţi în rutina de îgrijire a pielii vitamina C, care are proprietăţi antioxidante ce neutralizează leziunile provocate de această expunere. 
Pe de altă parte, potrivit unui alt studiu, selfie-urile ne schimbă trăsăturile faciale cu până la 30%. Conform unui sondaj prezentat de Academia Americană de Chirurgie Plastică şi de Reconstrucţie a Feţei, 55% dintre medicii specialişti în chirurgie plastică au declarat în 2017 că au avut pacienţi care au vrut să-şi facă operaţie estetică, pentru a da mai bine... în selfie-uri. 
Pentru a arăta cât de cât normal, ar trebui să avem o mână lungă de un metru şi jumătate, potrivit cercetătorilor din California. Experţii au constatat că o poză realizată de la distanţa de 30 de centimetri face ca nasul bărbaţilor să pară cu o treime mai mare decât e în realitate, în timp ce în cazul femeilor apare o distorsiune similară, de 29%. 
Şi să nu uităm nici de... selfită - deja o boală, recunoscută de psihologi. Selfita, definită ca nevoia obsesivă de a publica selfie-uri, a fost confirmată de psihologi drept tulburare mintală. Selfita la nivel limită cuprinde acele persoane care îşi fac selfie-uri de cel puţin trei ori pe zi, dar nu le publică pe reţelele de socializare. În faza acută a bolii, oamenii publică online selfie-urile. Iar în etapa cronică, resimt o nevoie incontrolabilă de a-şi face fotografii şi de a le publica online de cel puţin şase ori pe zi. 
Oamenii de ştiinţă au descoperit că persoanele care suferă de selfită au nevoie de atenţie şi de multe ori manifestă o lipsă de încredere în sine. De asemenea, speră ca prin publicarea imaginilor cu ei înşişi să îşi îmbunătăţească statutul social şi să fie integrate într-un grup. 
Şi ca să încheiem tot cu... sprâncenele ridicate, printre alte tulburări mintale asociate tehnologiei, identificate în ultimii ani, se numără şi nomofobia, frica de a nu fi în apropierea unui telefon mobil, tehnoferenţa, interpunerea constantă a tehnologiei în viaţa de zi cu zi şi cyberhondria, senzaţia de rău după căutarea în mediul online a unor simptome de boală. 

Articol de Alma B

Te-ar putea interesa şi…
·       Homo-smartphonicus

luni, 15 iulie 2019

Creierul femeilor versus creierul bărbaţilor


Nu mai este niciun secret că femeile şi bărbaţii gândesc diferit. Numai dacă ne gândim la frecventele divergenţe de opinie şi deja avem un argument. Iată însă că şi studiile vin în completarea acestei idei. 


Potrivit unei cercetări realizate în Statele Unite ale Americii, creierul femeilor este cu aproape 4 ani mai... tânăr în comparaţie cu vârsta persoanei respective, iar în cazul domnilor este cu peste 2 ani mai... bătrân decât etatea. În cadrul studiului, subiecţii au fost supuşi unor tomografii cu emisie de pozitroni, care au permis evaluarea fluxului de glucoză şi oxigen din creier. Creierul are nevoie de glucoză, substanţă folosită pe post de combustibil, iar modul în care creierul metabolizează glucoza dezvăluie informaţii importante despre vârsta metabolică a acestui organ. 
În urma acestei analize, oamenii de ştiinţă au constatat că, în cazul femeilor, creierul este mai tânăr, în medie, cu aproximativ 3,8 ani, decât vârsta metabolică, comparativ cu al bărbaţilor - mai mare cu 2,4 ani decât vârsta cronologică. 
"Creierul bărbaţilor nu îmbătrâneşte mai rapid, ci maturizarea lui are loc cu circa 3 ani mai târziu în comparaţie cu femeile, iar această diferenţă se menţine pe tot parcursul vieţii", a explicat unul dintre autorii studiului. 
Conform unei teorii avansate de cercetători, hormonii ar putea juca un rol important în configurarea metabolismului creierului la vârste fragede, iar maturizarea târzie reprezintă un factor de stres pentru creierul bărbaţilor.
Un alt studiu, realizat de cercetători din California, a avut în vedere şi fix ceea ce îi macină pe mulţi: diferenţele dintre creierul femeilor şi cel al bărbaţilor. Analiza a avut în vedere peste 46.000 de analize imagistice SPECT (tomografii computerizate cu emisii de fotoni), puse la dispoziție de nouă clinici americane. Iar concluziile au arătat că la doamne creierele erau mai active în mai multe zone decât ale domnilor, erau mai bine irigate, iar cea mai intensă activitate era la nivelul cortexului perifrontal, responsabil pentru concentrare și pentru controlul impulsurilor. Creierul femeii este mai activ decât la bărbați și în regiunea limbică, de unde se reglează dispoziția și unde se instalează anxietatea în anumite cazuri. De aceea, ele sunt mai predispuse la anxietate decât reprezentanții sexului opus. 
La bărbați, în schimb, cea mai intensă activitate este în regiunile responsabile pentru percepțiile vizuale și coordonare. De aceea, ei tind să fie mai atenți, mai ageri în situații de risc decât femeile. 
O altă echipă de cercetători, de la Universitatea din Pennsylvania, a scanat creierele a aproape 1.000 de bărbaţi şi femei şi a constatat şi alte diferenţe. 
Creierul bărbaţilor părea să aibă conexiuni din faţă către spate şi câteva ce unesc cele două emisfere. La femei, căile se încrucişează între stânga şi dreapta, ceea ce ar putea explica de ce ei tind, în general, să fie mai buni la a învăţa şi realiza o singură sarcină, în timp ce femeile sunt... multitasking. În cadrul studiului, femeile au obţinut un scor mai bun la atenţie, vocabular, memorie şi cogniţie socială, iar bărbaţii au excelat la procesarea spaţială şi la viteza senzitiv-motorie. 
Şi astfel oamenii de ştiinţă reuşesc să rezolve măcar câteva "De ce"-uri celebre. 

Articol de Alma B

Surse: Agerpres 
Science Daily 
BBC

Te-ar putea interesa şi…


miercuri, 23 ianuarie 2019

Furia 3/3 – semnele furiei


Semne fizice ale furiei şi efectele tensiunilor care apar pe faţă şi corp

Cel mai evident loc în care furia devine vizibilă este faţa, aceasta având cel mai important rol în comunicarea nonverbal. De regulă în cazul furiei ne confruntăm cu o contractare a muşchilor arcadelor, ai ochilor, ai nărilor şi ai celor din partea de jos a feţei. Muşchii arcadelor şi cei din jurul ochilor se contractă pentru că prin această acţiune sunt proiectaţi înainte lăsând astfel globii ocular, mai sensibili, mai departe de un potenţial pericol. Nările se dilată pentru a putea asigura pătrunderea în organism a unei cantităţi mai mari de oxigen atât de necesar în cazul unui conflict. Încordarea muşchilor din partea de jos a feţei are un dublu rol. În primul rând stabilizează mandibular, os mobil al capului care se poate deplasa sau rupe relative uşor. Cel de-al  doilea rol al acestei contracturi musculare este de a proteja cat mai eficient dentiţia, parte a aparatului nostrum digestive care până nu de mult făcea diferenţa între viată şi moarte. Pierderea dinţilor, prin îmbătrânire sau prin acte de violenţă, ducea de cele mai julte ori la moarte prin înfometare pentru că cei dismpuşi să mestece hrana, şi aşa puţină, în locul altora era mic. De asemenea, furia face ca vorbirea să devină greu de realizat iar cei stăpâniţi de acestă emoţie vor vorbi printer dinţi fără a-şi mişca prea mult mandibula.
Toate aceste tensiuni ce apar la nivelul feţei duc la apariţia unor trăsături faciale specifice care în timp tind să se permanentizeze. Încordarea muşchilor arcadelor duce la apariţia aşa numitelor riduri ale mâniei, riduri curbate şi verticale ce apar între sprâncene şi care sunt diferite de ridurile mai scurte şi drepte ale concentrării care apar tot în această zonă a feţei. Locurile lor de început par să fie colţurile interioare ale ochilor, colţuri ce au legătură cu efectele emoţiilor asupra unui om.


 Riduri ale mâniei, curbe şi lungi, pornind de la colţurile interioare ale ochilor
 

Riduri ale concentrării, scurte, drepre şi situate mai aproape de axul feţei
 

Triunghiul mâniei

Pe lângă ridurile mâniei ce pornesc de la colţurile interioare ale ochilor mai apar şi nişte mici riduri transversale orizontale pe nas. Acestea par sa unească cele două colţuri interioare şi impreună cu primele formează triunghiul mâniei. Aceste riduri sunt specifice şi unei alte emoţii şi anume dezgustului, emoţie manifestată şi prin încordarea muşchiului pielos nazal. În fizionomia tradiţională aceste riduri transversale mai poartă şi numele de riduri ale provocării pentru că sunt adesea condiţionate de provocările sau greutăţile întâlnite în viaţă, greutăţi care de cele mai multe ori declanşază mânia şi dezgustul. Ridurile transversale pot fi complete sau incomplete, adica pot traversa nasul dintr-o parte în cealaltă a feţei sau incomplete, adică se manifestă doar până pe coama nasului. Locul din care aceste riduri pornesc are o mare importanţă în stabilirea naturii emoţiei declanşate şi manifestate.

  
Furia face ca în primă fază să apară un aport mare de sânge la nivelul feţei făcând ca aceasta să pară mai roşie pentru ca apoi din cauza presiune excesive produse prin încordare sângele să fie expulzat din divefrite zone, cum sunt buzele sau arcadele, făcând ca acestea să pare mai deschise la culoare.
În cazul mâniei gâtul este şi el încordat puternic, cel mai vizibil la nivelul muşchilor plastima şi trapez, care prin contractare pot da un aspect roşiatic al gâtului. Laringele este şi el retras cât de mult posibil pentru a fi protejat, dealtfel acesta fiind şi motivul contractării muşchilor plastima. Gâtul este una dintre cele mai sensibile părţi ale corpului nostru, o lovitura bine plasata putând fi fatală, motiv pentru care este şi bine protejat prin încordare. Tensionarea îndelungată şi puternică a muşchilor gâtului va duce la apariţia migrenelor.
Tot gâtul este responsabil, în cazul mâniei, de poziţia capului care devine orientat cu trichionul înainte şi restul feţei uşor orientată în jos. Asta tot pentru a proteja gâtul prin, prin acoperirea acestuia cu mandibular. Totodată este proiectata în faţă trichionul, una dintre cele mai tari porţiuni a craniului, folosită, nu de puţine ori, pentru a lovi.
Emoţia mâniei atrage după sine şi încordarea trunchiului şi împingerea acestuia înainte pentru a-l pregăti pentru conflict. Membrele superioare sunt şi ele încordate, cel mai vizibil loc fiind zona palmelor care în cazul mâniei încep să transpire. Apoi pumnii se strâng iar situaţia poate degenera rapid.

Articol de Alex B

Te-ar putea interesa şi…
·       Stilul emoţional

luni, 5 noiembrie 2018

"Valsul" oamenilor de afaceri japonezi

Fără muzică pe fundal totuşi, privite atent, de la distanţă, negocierile în afaceri între americani şi japonezi seamănă mai degrabă cu un dans! Sau, mai bine zis, cu un vals!


Iată şi de ce această idee! La conferinţele internaţionale, americanii născuţi în mediul urban se poziţionează de obicei la o distanţă de 0,45 - 1,2 metri unul de celălalt şi stau în acelaşi loc în timp ce vorbesc. Dar, dacă urmăriţi conversaţia dintre un om de afaceri japonez şi unul american, veţi observa cum cei doi vor începe să se mişte lent prin cameră, americanul îndepărtându-se de japonez, iar japonezul apropiindu-se de american.

Aceasta este o încercare - atât a americanului, cât şi a japonezului - de a se adapta la o distanţă interpersonală confortabilă din punct de vedere cultural. Japonezul, fiind mai mic, are nevoie de un spaţiu personal de numai 25 de centimetri, aşa că înaintează pentru a adapta distanţa în funcţie de nevoia sa spaţială. Prin acest gest însă invadează zona intimă a americanului, forţându-l pe cel din urmă să dea înapoi pentru a-şi recăpăta spaţiul personal.

Înregistrările video ale unei astfel de întâlniri, redate la viteză mare, creează iluzia că cei doi bărbaţi valsează prin cameră, japonezul fiind cel care conduce dansul. Acesta este unul dintre motivele pentru care, atunci când negociază, asiaticii, europenii sau americanii se privesc adesea cu suspiciune. Occidentalii îi consideră pe asiatici ca fiind "agresivi" şi "familiari", iar asiaticii cred că europenii sau americanii sunt "reci", "distanţi" şi "detaşaţi".

În fond, totul este un... vals, greşit înţeles!

Articol de Alma B

Sursa: Allan & Barbara Pease - "Limbajul trupului în mediul de afaceri" 

Te-ar putea interesa şi…

luni, 29 octombrie 2018

Gestul OK - istorie şi semnificaţii


Gestul OK sau "perfect", "în regulă" este unul dintre cele mai folosite cuvinte din lume şi a fost popularizat în Statele Unite la începutul secolului al XIX-lea, iar sensul său este comun tuturor ţărilor vorbitoare de limbă engleză.


Se spune că OK este o abreviere de la "oll korrect", o scirere umoristică a "all correct", care ar fi apărut tot în secolul al XIX-lea, când umoriştii erau reunoscuţi pentru faptul că făceau haz de cuvintele stâlcite ale politicienilor.
Potrivit unei alte teorii, această abreviere ar fi apărut în Războiul de secesiune din America (1861 - 1865). În acea perioadă, în Nord, decesele de pe front erau trecute pe nişte tăbliţe afişate în văzul soldaţilor pentru a-i ţine la curent cu tot ce se petrecea pe câmpul de luptă şi, constant, apăreau anunţuri de genul "200 kills", "300 kills". Spre sfârşitul războiului însă, au fost şi zile în care nu existau victime, aşa că pe tăbliţă apărea "0 kills", care - după câteva scrieri - a fost scurtat în "OK".
Iar o altă variantă îl indică drept inventator al cuvântului pe editorul publicaţiei „Boston Morning Post”, care avea obiceiul să creeze acronime pentru cititorii săi. El obișnuia să treacă în articolele sale „NG” - no good (nu e bine), „OW” - all right (în regulă), „OFM” - our first men (primii oameni) sau „GC” - gin cocktail. În 1839, în timpul unei dispute cu rivalii de la „Providence Journal”, a scris acel „OK”, care, după cum a explicat chiar el, însemna „all correct”.
În România, gestul s-a răspândit rapid după revoluţia din '89. Dar, în anumite locuri, el are alte origini şi conotaţii.
De pildă, în Franţa şi Belgia înseamnă şi "zero", şi "nimic". De exemplu, într-un restaurant, chelnerul a condus un cuplu la masă şi a întrebat: "E bună această masă?", iar oamenii au răspuns cu gestul OK şi el a reacţionat rapid: "Păi, dacă nu vă place aici, vă putem găsi altă masă..." El a interpretat semnul OK ca "zero, lipsit de valoare" - altfel zis s-a gândit că nu le plăcea masa.
Mare atenţie însă dacă ajungeţi în Brazilia sau în alte câteva ţări din America de Sud! Acolo, gestul este ofensator! Înseamnă un anumit orificiu al corpului uman.
În Japonia, acelaşi gest poate să însemne "bani". Drept urmare, dacă faceţi afaceri acolo şi exprimaţi acest gest în sensul de OK, un japonez ar putea crede că îi cereţi mită! Pe de altă parte, un turc ar putea considera semnul o înjurătură, iar în ţările arabe este utilizat extrem de rar şi este fie un semnal de ameninţare, fie o obscenitate.
Aşadar, aveţi grijă ca totul să fie OK când faceţi semnul... OK!

Articol de Alma B

Sursa: Allan & Barbara Pease - "Limbajul trupului în mediul de afaceri"  

Te-ar putea interesa şi…