Kuuki o yomu - citirea intuitivă contextuală sau cum să supravieţuieşti în Japonia

            Să începem cu un mic test. Presupunând că te afli în următoarele situaţii, cum alegi să reacţionezi:

- când urci pe scara rulantă: urci oricum, pentru că te grăbeşti sau urci lăsând  întotdeauna loc pentru alţii care ar dori să circule pe lângă tine?

- când te afli într-o cameră şi cineva spune că e cald, te ridici să deschizi o fereastră sau te mulţumeşti să aprobi politicos constatarea celuilalt, fără a întreprinde ceva?

- dacă adresezi cuiva o invitaţie şi acesta doar te priveşte inexpresiv, continui să ceri o confirmare sau îţi retragi invitaţia?

            Modul în care reacţionăm în toate situaţiile asemănătoare din viaţa noastră depinde de capacitatea noastră de a "citi atmosfera" unui loc.

            Japonia este una dintre ţările în care comunicarea este majoritar indirectă şi mesajele sunt deduse, de aceea abilitatea de a înţelege semnalele mediului şi cunoaşterea legilor nescrise ale vieţii sociale sunt esenţiale pentru a trăi în armonie cu societatea şi pentru a fi acceptat. Toate acestea fac parte din ceea ce japonezii numesc kuuki o yomu - o abilitate vitală în societatea niponă şi nepreţuită oriunde te-ai afla în lume.

            Kuuki o yomu (echivalentul lui "a citi printre rânduri) desemnează capacitatea unei persoane de a anticipa consecinţele cuvintelor pe care le va spune, ale gesturilor pe care le va face în interacţiunea cu ceilalţi, corelându-le cu statutul social şi situaţia în care se găseşte. Lipsa acestei capacităţi poate duce la ruinarea relaţiilor sociale sau la falimentul afacerilor. Acest concept este atât de înrădăcinat în viaţa japonezilor încât se regăseşte inclusiv în tehnologie - începând cu recunoaşterea facială şi terminând cu industria jocurilor electronice.

            Mare parte din această capacitate presupune perceperea şi înţelegerea semnalelor non-verbale. David Matsumoto, profesor de psihologie la San Francisco State University, specializat în comunicare non-verbală şi interculturală atrage atenţia că studiul micro-expresiilor faciale este una dintre cheile care face posibilă kuuki o yomu. Observarea concordanţei dintre mesajul verbal şi cel non-verbal este importantă în orice interacţiune socială, mai cu seamă în viaţa profesională.

            Atunci când, de exemplu, un client îţi spune că este mulţumit de munca ta, dar mesajul verbal este însoţit de o zvâcnire a buzei sau de o ridicare a sprâncenei, acesta poate fi un semnal puternic că dincolo de cuvinte există o altă stare şi că nu aceea e realitatea.

            "Tăcerea este un indiciu non-verbal. Schimbarea poziţiei este tot un indiciu non-verbal. Un zâmbet social poate fi un alt indiciu. Toate acestea fac parte din "pachetul" non-verbal care contribuie la înţelegerea contextului, spune Matsumoto.

            Dacă pentru un străin poate părea obositor şi aproape imposibil să fie atent la toate aceste detalii, japonezii acordă o mare atenţie acestor aspecte, ceea ce a făcut să înflorească o adevărată industrie care furnizează cursuri, workshopuri şi consultanţă pentru descifrarea micro-expresiilor şi a semnalelor non-verbale.

            Pe lângă acestea este necesară cunoaşterea contextului, care este cu atât mai importantă într-o ţară ca Japonia, în care întreaga cultură şi relaţiile umane sunt intens contextualizate. Citirea contextuală este atât de înrădăcinată în cultura japoneză, încât au apărut şi jocuri video pe această temă. Nintendo Switch a lansat luna trecută Kuukiyomi: Consider It, în care jucătorii sunt puşi în peste 100 de situaţii delicate şi punctaţi în funcţie de capacitatea de citire contextuală. Spre exemplu, într-unul dintre scenarii te afli într-un tren şi stai pe un scaun, alături de tine fiind un scaun gol. Apare un cuplu, deci, ce faci? Dacă citeşti corect contextul, te ridici şi îi laşi împreună. "Ai şansa astfel să îţi perfecţionezi abilităţile sau să înfrunţi tradiţia şi să vezi rezultatele. Iar într-o ţară în care totul funcţionează pe citirea contextuală asta poate constitui o mare uşurare", spune Hatta Takeshita, dezvoltatorul jocului. "Cei mai mulţi japonezi aleg deliberat să nu ţină cont de citirea contextuală în acest joc", comentează el.

            Cum poţi să citeşti mai bine intuitiv contextul, mai ales dacă nu deţii cheile culturale sau cunoaşterea necesară? "O bună parte din aceasta înseamnă să te pui în locul celuilalt" spune Shinobu Kitayama, editorul "Journal of Personality and Social Psychology". Chiar şi atunci când ţi se pare stresant, stai liniştit, căci aceste abilităţi se cultivă, iar practica te ajută să le perfecţionezi. Yoko Hasegawa, profesor de limbă japoneză la Universitatea din California, Berkeley, recomandă "încercarea şi eroarea în procesul socializării" şi "cultivarea dorinţei de a se purta ca ceilalţi" pentru dezvoltarea empatiei şi a receptivităţii.

            A fi atent, conştient şi prezent în receptarea tuturor semnalelor non-verbale şi a pune întrebări despre ce se aşteaptă într-o anumită situaţie sunt soluţiile pe care le propune Rochell Kopp, proprietara Japan Intercultural Consulting, o firmă de training intercultural.

            Kuuki o yomu ne obligă să acordăm atenţie semnalelor persoanelor din jurul nostru şi să procesăm aceste informaţii. Ne obligă să rămânem conectaţi la natura noastră umană, la forma de comunicare cea mai autentică şi veche: comunicarea non-verbală.

Articol de prof. dr. Corina Chelaru

Face Keys România

Surse:  https://www.bbc.co.uk - "How reading the air keeps Japan running", Bryan Lufkin

             https://ryutokyo.com/the-art-of-reading-the-air

Te-ar putea interesa şi…

·       Tu câte chipuri crezi că poţi să recunoşti?
·       Până la 30 de ani, tot căpătăm experienţă în a recunoaşte chipuri
·       Gestul OK - istorie şi semnificaţii
·       Încruntarea activă şi încruntarea statică
·       Neuroştiinţa din spatele lui "vreau", "nu vreau" şi "îmi doresc"

Furia 3/3 – semnele furiei

Semne fizice ale furiei şi efectele tensiunilor care apar pe faţă şi corp

Cel mai evident loc în care furia devine vizibilă este faţa, aceasta având cel mai important rol în comunicarea nonverbal. De regulă în cazul furiei ne confruntăm cu o contractare a muşchilor arcadelor, ai ochilor, ai nărilor şi ai celor din partea de jos a feţei. Muşchii arcadelor şi cei din jurul ochilor se contractă pentru că prin această acţiune sunt proiectaţi înainte lăsând astfel globii ocular, mai sensibili, mai departe de un potenţial pericol. Nările se dilată pentru a putea asigura pătrunderea în organism a unei cantităţi mai mari de oxigen atât de necesar în cazul unui conflict. Încordarea muşchilor din partea de jos a feţei are un dublu rol. În primul rând stabilizează mandibular, os mobil al capului care se poate deplasa sau rupe relative uşor. Cel de-al  doilea rol al acestei contracturi musculare este de a proteja cat mai eficient dentiţia, parte a aparatului nostrum digestive care până nu de mult făcea diferenţa între viată şi moarte. Pierderea dinţilor, prin îmbătrânire sau prin acte de violenţă, ducea de cele mai julte ori la moarte prin înfometare pentru că cei dismpuşi să mestece hrana, şi aşa puţină, în locul altora era mic. De asemenea, furia face ca vorbirea să devină greu de realizat iar cei stăpâniţi de acestă emoţie vor vorbi printer dinţi fără a-şi mişca prea mult mandibula.

Toate aceste tensiuni ce apar la nivelul feţei duc la apariţia unor trăsături faciale specifice care în timp tind să se permanentizeze. Încordarea muşchilor arcadelor duce la apariţia aşa numitelor riduri ale mâniei, riduri curbate şi verticale ce apar între sprâncene şi care sunt diferite de ridurile mai scurte şi drepte ale concentrării care apar tot în această zonă a feţei. Locurile lor de început par să fie colţurile interioare ale ochilor, colţuri ce au legătură cu efectele emoţiilor asupra unui om.

 Riduri ale mâniei, curbe şi lungi, pornind de la colţurile interioare ale ochilor

 

Riduri ale concentrării, scurte, drepre şi situate mai aproape de axul feţei

 

Triunghiul mâniei

Pe lângă ridurile mâniei ce pornesc de la colţurile interioare ale ochilor mai apar şi nişte mici riduri transversale orizontale pe nas. Acestea par sa unească cele două colţuri interioare şi impreună cu primele formează triunghiul mâniei. Aceste riduri sunt specifice şi unei alte emoţii şi anume dezgustului, emoţie manifestată şi prin încordarea muşchiului pielos nazal. În fizionomia tradiţională aceste riduri transversale mai poartă şi numele de riduri ale provocării pentru că sunt adesea condiţionate de provocările sau greutăţile întâlnite în viaţă, greutăţi care de cele mai multe ori declanşază mânia şi dezgustul. Ridurile transversale pot fi complete sau incomplete, adica pot traversa nasul dintr-o parte în cealaltă a feţei sau incomplete, adică se manifestă doar până pe coama nasului. Locul din care aceste riduri pornesc are o mare importanţă în stabilirea naturii emoţiei declanşate şi manifestate.

  

Furia face ca în primă fază să apară un aport mare de sânge la nivelul feţei făcând ca aceasta să pară mai roşie pentru ca apoi din cauza presiune excesive produse prin încordare sângele să fie expulzat din divefrite zone, cum sunt buzele sau arcadele, făcând ca acestea să pare mai deschise la culoare.

În cazul mâniei gâtul este şi el încordat puternic, cel mai vizibil la nivelul muşchilor plastima şi trapez, care prin contractare pot da un aspect roşiatic al gâtului. Laringele este şi el retras cât de mult posibil pentru a fi protejat, dealtfel acesta fiind şi motivul contractării muşchilor plastima. Gâtul este una dintre cele mai sensibile părţi ale corpului nostru, o lovitura bine plasata putând fi fatală, motiv pentru care este şi bine protejat prin încordare. Tensionarea îndelungată şi puternică a muşchilor gâtului va duce la apariţia migrenelor.

Tot gâtul este responsabil, în cazul mâniei, de poziţia capului care devine orientat cu trichionul înainte şi restul feţei uşor orientată în jos. Asta tot pentru a proteja gâtul prin, prin acoperirea acestuia cu mandibular. Totodată este proiectata în faţă trichionul, una dintre cele mai tari porţiuni a craniului, folosită, nu de puţine ori, pentru a lovi.

Emoţia mâniei atrage după sine şi încordarea trunchiului şi împingerea acestuia înainte pentru a-l pregăti pentru conflict. Membrele superioare sunt şi ele încordate, cel mai vizibil loc fiind zona palmelor care în cazul mâniei încep să transpire. Apoi pumnii se strâng iar situaţia poate degenera rapid.

Articol de Alex B

Face Keys România

Te-ar putea interesa şi…

·       Încruntarea activă şi încruntarea statică

·       Emoţiile, "citite" în funcţie de nuanţa tenului

·       Stilul emoţional

·       Furia - de la "negociere prin intimidare" la antidotul... muzical

"Valsul" oamenilor de afaceri japonezi

Fără muzică pe fundal totuşi, privite atent, de la distanţă, negocierile în afaceri între americani şi japonezi seamănă mai degrabă cu un dans! Sau, mai bine zis, cu un vals!

Iată şi de ce această idee! La conferinţele internaţionale, americanii născuţi în mediul urban se poziţionează de obicei la o distanţă de 0,45 - 1,2 metri unul de celălalt şi stau în acelaşi loc în timp ce vorbesc. Dar, dacă urmăriţi conversaţia dintre un om de afaceri japonez şi unul american, veţi observa cum cei doi vor începe să se mişte lent prin cameră, americanul îndepărtându-se de japonez, iar japonezul apropiindu-se de american.

Aceasta este o încercare - atât a americanului, cât şi a japonezului - de a se adapta la o distanţă interpersonală confortabilă din punct de vedere cultural. Japonezul, fiind mai mic, are nevoie de un spaţiu personal de numai 25 de centimetri, aşa că înaintează pentru a adapta distanţa în funcţie de nevoia sa spaţială. Prin acest gest însă invadează zona intimă a americanului, forţându-l pe cel din urmă să dea înapoi pentru a-şi recăpăta spaţiul personal.

Înregistrările video ale unei astfel de întâlniri, redate la viteză mare, creează iluzia că cei doi bărbaţi valsează prin cameră, japonezul fiind cel care conduce dansul. Acesta este unul dintre motivele pentru care, atunci când negociază, asiaticii, europenii sau americanii se privesc adesea cu suspiciune. Occidentalii îi consideră pe asiatici ca fiind "agresivi" şi "familiari", iar asiaticii cred că europenii sau americanii sunt "reci", "distanţi" şi "detaşaţi".

În fond, totul este un... vals, greşit înţeles!

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: Allan & Barbara Pease - "Limbajul trupului în mediul de afaceri" 

Te-ar putea interesa şi…

• Și modul în care oferi cartea de vizită este o... carte de vizită!
• Locul la masă și poziția în comunicare
• Puterea privirii
• Ponturi pentru interviul de angajare

Gestul OK - istorie şi semnificaţii

Gestul OK sau "perfect", "în regulă" este unul dintre cele mai folosite cuvinte din lume şi a fost popularizat în Statele Unite la începutul secolului al XIX-lea, iar sensul său este comun tuturor ţărilor vorbitoare de limbă engleză.

Se spune că OK este o abreviere de la "oll korrect", o scirere umoristică a "all correct", care ar fi apărut tot în secolul al XIX-lea, când umoriştii erau reunoscuţi pentru faptul că făceau haz de cuvintele stâlcite ale politicienilor.

Potrivit unei alte teorii, această abreviere ar fi apărut în Războiul de secesiune din America (1861 - 1865). În acea perioadă, în Nord, decesele de pe front erau trecute pe nişte tăbliţe afişate în văzul soldaţilor pentru a-i ţine la curent cu tot ce se petrecea pe câmpul de luptă şi, constant, apăreau anunţuri de genul "200 kills", "300 kills". Spre sfârşitul războiului însă, au fost şi zile în care nu existau victime, aşa că pe tăbliţă apărea "0 kills", care - după câteva scrieri - a fost scurtat în "OK".

Iar o altă variantă îl indică drept inventator al cuvântului pe editorul publicaţiei „Boston Morning Post”, care avea obiceiul să creeze acronime pentru cititorii săi. El obișnuia să treacă în articolele sale „NG” - no good (nu e bine), „OW” - all right (în regulă), „OFM” - our first men (primii oameni) sau „GC” - gin cocktail. În 1839, în timpul unei dispute cu rivalii de la „Providence Journal”, a scris acel „OK”, care, după cum a explicat chiar el, însemna „all correct”.

În România, gestul s-a răspândit rapid după revoluţia din '89. Dar, în anumite locuri, el are alte origini şi conotaţii.

De pildă, în Franţa şi Belgia înseamnă şi "zero", şi "nimic". De exemplu, într-un restaurant, chelnerul a condus un cuplu la masă şi a întrebat: "E bună această masă?", iar oamenii au răspuns cu gestul OK şi el a reacţionat rapid: "Păi, dacă nu vă place aici, vă putem găsi altă masă..." El a interpretat semnul OK ca "zero, lipsit de valoare" - altfel zis s-a gândit că nu le plăcea masa.

Mare atenţie însă dacă ajungeţi în Brazilia sau în alte câteva ţări din America de Sud! Acolo, gestul este ofensator! Înseamnă un anumit orificiu al corpului uman.

În Japonia, acelaşi gest poate să însemne "bani". Drept urmare, dacă faceţi afaceri acolo şi exprimaţi acest gest în sensul de OK, un japonez ar putea crede că îi cereţi mită! Pe de altă parte, un turc ar putea considera semnul o înjurătură, iar în ţările arabe este utilizat extrem de rar şi este fie un semnal de ameninţare, fie o obscenitate.

Aşadar, aveţi grijă ca totul să fie OK când faceţi semnul... OK!

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: Allan & Barbara Pease - "Limbajul trupului în mediul de afaceri"  

Te-ar putea interesa şi…

• Încruntarea activă şi încruntarea statică
• Limbajul trupului - sfaturi pentru o colaborare reușită
• Și emoticoanele au... două tăișuri
• Și modul în care oferi cartea de vizită este o... carte de vizită!

Cele cinci forme ale plictiselii

În general știm că plictiseala e una și bună. Și parcă este atât de neplăcută încât nici nu mai contează de ce fel e.

Însă cea mai recentă formă descoperită de cercetători este plictiseala apatică.

Înainte, echipa de cercetători din Germania, Statele Unite şi Canada identificase doar patru categorii principale: plictiseala indiferentă - definită printr-o stare de relaxare şi neimplicare; plictiseala de calibrare, definită prin nesiguranţă şi receptivitate crescută la schimbare; plictiseala de explorare, definită printr-o stare de nelinişte şi căutare a schimbării, şi plictiseala de reactanţă, marcată de impulsul de a căuta alternative de ieşire dintr-o anumită situaţie. Cel mai nou tip de plictiseală, cea apatică, este definită ca o stare generală de neajutorare.

Şi, fiecare om tinde să favorizeze o anumită formă de plictiseală, în funcţie de personalitatea sa, au constatat specialiştii. 

Thomas Goetz, autorului studiului publicat în revista "Motivation and Emotion", care a cercetat impactul plictiselii în viaţa cotidiană a descoperit că tipuri diferite de plictiseală provoacă reacţii fizice şi emoţionale diferite, de la agitaţie şi anxietate până la stare de calm şi lipsă de concentrare.

Totodată, oamenii de ştiinţă britanici au descoperit că există o legătură între plictiseală şi bolile cardiovasculare. Potrivit experţilor de la University College din Londra, persoanele care sunt plictisite prezintă un risc dublu de a muri din cauza unui infarct sau accident vascular cerebral, spre deosebire de cele care au o viaţă activă.

Pe de altă parte, potrivit unei alte analize, cinci români din o sută susţin că plictiseala este, în principal, motivul pentru care fumează.

Articol de Alma B

Face Keys România

Surse: Mediafax 

dailymail.co.uk

Te-ar putea interesa şi...

• GPS-ul creierului
• Sindromul mâinii străine
• Hipertimesia - sindromul super-memoriei sau boala lui Scofield, din "Prison Break"
• Creierul, "computer" la purtător

Cravata - nod cu dus şi întors

Cravata este, în general, un semn al eleganţei. Întregeşte o ţinută sobră sau una mai pretenţioasă, dar - dincolo de registrul stilistic - are şi semnificaţii importante în comunicarea nonverbală. Actul de a-ţi strânge cravata poate reprezenta faptul că eşti gata de muncă sau că îţi arăţi superioritatea. Sau - spune expertul în limbaj nonverbal Lillian Glass - atunci când domnul în cauză slăbește cravata ar putea fi și un semn că minte sau... înflorește ușor discursul. Și, la fel se întâmplă și când "fierbe" de nervi.

Pe de altă parte, cravata legată strâns poate restricţiona circulaţia sângelui către creier, spun specialiştii. Prin comprimarea venelor de la nivelul gâtului, persoanele care poartă cravată pot suferi de presiune crescută la nivelul craniului. Efectele nu sunt însă atât de grave încât să reprezinte un risc major, dar pot apărea complicații pentru cei care au deja probleme cu tensiunea arterială.

Studiile anterioare au prezentat și faptul că o cravată purtată prea strâns poate creşte presiunea la nivelul ochilor, aceasta fiind asociată cu apariţia glaucomului.

Fluxul sanguin din creier este vital pentru funcţionarea normală a creierului. Oferă celulelor cerebrale acces la oxigen, glucoză şi nutrienţi.

Articol de Alma B

Face Keys România

Surse: Lillian Glass - "Știu ce gândești" 

sciencealert.com 

Te-ar putea interesa şi…

• Telefonul mobil - unul dintre principale motive de gelozie la români
• Cu rujul... la psiholog
• Aveţi o maşină extravagantă? Scad şansele unei relaţii stabile
• Psihologia manipulării. Principiul consecvenţei

Scepticismul în limbajul nonverbal

Ca să înţelegem de la început cu cine avem de-a face, scepticii sunt oameni care se îndoiesc... cam de orice. Da, adevărata semnificaţie a cuvântului “scepticism” nu are nicio legătură cu îndoiala sau cu negativitatea. Scepticismul este procesul de aplicare a raţiunii şi a gândirii critice pentru a determina validitatea. Iar scepticismul nu este o poziţie pasivă, ci un proces activ. Şi poate fi "citit" în comportamentul celorlalţi.

Să luăm un prim exemplu. Sprijinit pe coate, interlocutorul îşi acoperă ochii cu una dintre palme sau îi închide în timp ce îşi împreunează mâinile pentru a-şi ascunde o parte a feţei. Această postură foarte răspândită trădează un grad înalt de scepticism. Dacă foloseşte mâna stângă, atunci se întreabă cum să se debaraseze de cel cu care discută. Dacă este impliocată mâna dreaptă, atunci încearcă să înţeleagă de ce s-a împotmolit în această conversaţie, în acest proiect sau în această iniţiativă. Iar când ţine ambele mâini înseamnă că a ajuns la... capătul puterilor.

Dacă îşi consultă notiţele şi ascultă cu mâna făcută cornet şi cu degetele lipite de gură, ca şi cum s-ar abţine să elimine gaze, atunci puteţi recunoaşte în acest caz atitudinea bărbaţilor care ştiu cum să se folosească de influenţa lor. Mâna în chip de cornet prefigurează totalitatea obiecţiilor pe care nu le vom exprima niciodată, pentru a evita o pierdere inutilă de timp şi o dezbatere considerată sterilă, este un soi de pâlnie menită să împiedice verbalizarea gândurilor. Gestul denotă o ostilitate autentică şi perfect previzibilă. Mâna cornet este un semn de scepticism dovedit.

Când mâna dreaptă prinde încheietura mâinii stângi, ne gândim din nou la scepticism. Scepticul are tendinţa de a reacţiona la insecuritate prin prostraţie. Poate fi gregar, urmând mişcarea impusă de majoritate. Adeseori la fel de calm, în aparenţă, pe cât de ponderat şi de raţional, de metodic sau de realist, el simte nevoia de a face ordine în informaţiile care îi parvin, înainte de a putea reacţiona. Scepticul este prudent. Încheietura mâinii drepte este chiar sediul simbolic al îndoielii şi al fatalismului, susţine psihologul belgian Joseph Messinger. Iar îÎndoiala este un sentiment puternic, vecin cu prudenţa.

Când persoana stă sprijinită pe coate, cu bărbia pe degetul mare, în timp ce arătătorul şi mijlociul ascund buzele, de parcă ar fuma o ţigară, gestul demască o invidie şi o uşoară preocupare faţă de imaginea de om serios pe care o oferă celorlalţi.

Interlocutorul îşi umflă unul dintre obraji, pe care apasă apoi cu unul dintre arătătoare. În această situaţie, el crede cu tărie că scepticismul este calitatea de căpătâi a inteligenţei sale. Iar dacă, de pildă, îşi împinge maşinal rama ochelarilor, cu vârful arătătorului, şi nu neapărat pentru că transpiră, atunci este o persoană care îşi cultivă îndoielile.

Iar dacă partenerul de discuţie îşi tot freacă arătătorul pe muchia mesei este un alt semn de... îndoială. Şi, când arătătorul formează o mustaţă deasupra buzei superioare, cu degetul mare sprijinit pe bărbie şi celelalte degete îndoite, respectivul îşi obţine credibilitatea chiar prin scepticismul afişat.

Cert este că nu trebuie să credeţi nimic, ci să fiţi... sceptici şi să verificaţi atunci când vă întâlniţi cu diverse persoane. În plus, este cel ai bun exerciţiu, dacă vreţi să învăţaţi să citiţi oamenii.

Articol de Alma B

Face Keys România 

Sursa: Joseph Messinger - "Cartea gesturilor"

Te-ar putea interesa şi…

• Cum pui o față ovală în valoare
• Ponturi pentru interviul de angajare
• Locul la masă și poziția în comunicare
• Buzele “vorbesc” despre tine, fără să spui nimic

Frustrarea în limbajul nonverbal

Frustrarea poate fi un instrument educativ, menit să trezească spiritul combativ, spune psihologul belgian Joseph Messinger. Iar rezistenţa la frustrare fluctuează în funcţie de experienţele trăite de fiecare individ. De pildă, cei care lucrează într-un anumit sector de activitate financiară vor avea un grad de rezistenţă la frustrare mai mic decât dacă ar trăi din vocaţie sau pasiune.

Sediu simbolic al mijloacelor de apărare, al neîncrederii şi al prevenirii, antebraţul stâng al unei persoane dreptace reprezintă scutul său, mai explică Joseph Messinger. Acesta apără instinctiv faţa şi craniul în cazul unei agresiuni fizice. De ce antebraţul stâng şi nu cel drept? Deoarece braţul stâng depinde de emisfera cerebrală dreaptă, deci, prin extindere, de imaginea maternă. Antebraţul stâng este aşadar sediul rezistenţei la frustrare. Drept urmare, prinderea antebraţului drept cu mâna stângă arată că respectivul poate să protesteze dacă interlocutorul încearcă să-l prindă în mrejele lui. De ce? Tocmai pentru că braţul drept este centrul rezistenţei la frustrare, iar respectivul nu va ceda niciun centimetru.

Ceea ce putem urmări însă mai uşor este codul gestual al frustrării. Cum "citim" frustrarea în comportamentul nonverbal al celor din jur?

Ei bine, există numeroase semnale. De pildă, interlocutorul îşi stinge cu îndârjire chiştocul de ţigară în scrumieră reprezintă un mod de a încheia o discuţie considerată sterilă. Dacă respectivul ţine tigara între arătător şi degetul mijlociu, iar celelalte două degete sunt pliate în palmă şi blocate de degetul mare, atunci este captiv într-un teritoriu restrâns pe plan sentimental şi nu se bucură de succesul după care tânjeşte.

Atunci când o persoană stă jos şi îşi ţine un picior sub ea este o altă postură a frustrării şi apare relativ rar şi în timpul întâlnirilor oficial, eventual atunci când dezbaterile se prelungesc până la căderea nopţii.

Când cineva se leagănă însă pe scaun exprimă un sentiment de insatisfacţie legat de o imposibilitate: aceea de a crea condiţiile propice pentru o relaţie amicală sau pentru o ambianţă destinsă în cursul unei discuţii.

Nu pot trec neobservate nici gambele sau degetele nervoase. Această nerăbdare indică un comportament de frustrare al unui individ extrem de dornic să ajungă undeva fără să îşi acorde însă timp să gândească la ce face. Gestul poate fi şi compulsiv şi poate indica o refulare, care tinde să decapiteze motivaţia sau ambiţia celui care face aceste gesturi de nerăbdare. Deşi pare cât se poate de calm şi de atent, invitatul poate să lovească uşor cu piciorul în pământ ori să dea mici lovituri cu picioruol în gol, trădându-şi astfel frustrarea de a nu putea evita constrângerile la care este supus.

Buzele pot fi... pecetluite, prin contractarea muşchilor orbiculari, pentru a nu întrerupe un interlocutor faţă de care nu simţim simpatie sau pentru a nu o lua de la capăt cu o discuţie searbădă. Pe de altă parte, când strângem din buze atât de tare încât pigmentaţia lor dispare, contrarierea rimează foarte bine cu frustrarea.

Şi urechile şi accesoriile specifice lor vin însă cu indicii importante. În cazul femeilor, dacă poartă cercei rotunzi, cu cât aceştia sunt mai mari, cu atât trădează o frustrare afectivă, ba chiar sexuală, mai mare. Iar când interlocutorul îşi frământă de zor lobul urechii drepte este pe cale să-şi construiască răspunsuri ori să găsească argumente cât mai iscusite ca să vă prindă în plasă.

Şi să nu uităm nici de corelarea trăsăturilor faciale cu personalitatea! În acest "cod" frustrarea îşi are locul în maxilar - cu cât acesta este mai pătrăţos şi mai proeminent, cu atât indică un nivel mai mare al frustrării. Iar subiectul este dezbătut pe larg la cursurile şi workshopurile Face Keys România.

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: Joseph Messinger - "Cartea gesturilor"

Te-ar putea interesa şi…

• ·       Buzele “vorbesc” despre tine, fără să spui nimic
• ·       Gesturi... cu dus și întors
• ·       Și modul în care oferi cartea de vizită este o... carte de vizită!
• ·       "Geometria" sărutului

Sfaturi de limbaj nonverbal pentru EI şi ELE, cei din poziţii de lideri

Există două tipuri de semnale pe care angajaţii le caută la un lider: căldură (empatie, atractivitate, grijă) şi autoritate (putere, credibilitate, poziţie). Iar diferenţele dintre sexe îi plasează pe domni şi pe doamne în categorii diferite la aceste capitole. De exemplu, femeile excelează că vine vorba de căldură şi empatie, iar bărbaţii afişează mai multă forţă şi autoritate.

Cum poate însă o femeie să câştige la partea cu autoritatea? Arma secretă este limbajul nonverbal. 

Este important să nu ridici glasul. Atunci când îţi exprimi opinia pleacă de la o anumită înălţime, apoi urcă treptat, pentru a coborî la loc spre finalul propoziţiei. Dacă ridici glasul spre final este ca şi cum nu ai avea încredere în propria afirmaţie şi ai avea nevoie de confirmare şi încurajare din partea audienţei. 

Dar este important să vorbeşti tare şi să te faci auzită. Adoptă un ton ferm.
Pune stăpânire pe spaţiu. Cu alte cuvinte, stai dreaptă, stai în picioare când îţi prezinţi ideile, nu la masa de şedinţe. Iar ca să inspiri încredere şi autoritate ţine capul drept, într-o poziţie cât mai neutră. Capul înclinat este gestul universal de supunere şi acceptare.
De asemenea, strânge mâna cu hotărâre şi îmbracă-te ca un lider. Şi nu îl ultimul rând... zâmbeşte, dar cu măsură!

De partea cealaltă, există şi ponturi pentru bărbaţii care vor să transmită mai multă empatie. 

În primul rând, priveşte-i pe oameni atunci când vorbesc! Mai mult contact vizual înseamnă mai multă includere şi căldură. 

Când vine vorba despre expresiile faciale şi exprimarea emoţiilor, bărbaţii trebuie să le ţină sub control, mai ales pe cele care par intimidante sau ameninţătoare. Aceste mărci ale autorităţii sunt, fără îndoială, utile în anumite situaţii, dar dăunătoare în altele. Expresiile severe sunt obişnuite în timpul negocierilor, fără să îţi dai seama. Un şef se încruntă, dar odată ce devii conştient de această deprindere, ar fi bine să îţi modifici expresia de pe chip în conformitate cu împrejurarea. Un zâmbet sau încurajare, fie ea şi din priviri sau din cap, reprezintă un pas major spre empatie şi căldură. Feed-back-ul va fi pozitiv.

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: Carol Kinsey Goman - "Limbajul secret al succesului"

Te-ar purea interesa şi…

• ·       Secretul din spatele sprâncenelor groase
• ·       Ce spune temperatura mâinilor despre tine şi despre ceilalţi
• ·       Puterea privirii
• ·       Limbajul trupului - sfaturi pentru o colaborare reușită