"Valsul" oamenilor de afaceri japonezi

Fără muzică pe fundal totuşi, privite atent, de la distanţă, negocierile în afaceri între americani şi japonezi seamănă mai degrabă cu un dans! Sau, mai bine zis, cu un vals!

Iată şi de ce această idee! La conferinţele internaţionale, americanii născuţi în mediul urban se poziţionează de obicei la o distanţă de 0,45 - 1,2 metri unul de celălalt şi stau în acelaşi loc în timp ce vorbesc. Dar, dacă urmăriţi conversaţia dintre un om de afaceri japonez şi unul american, veţi observa cum cei doi vor începe să se mişte lent prin cameră, americanul îndepărtându-se de japonez, iar japonezul apropiindu-se de american.

Aceasta este o încercare - atât a americanului, cât şi a japonezului - de a se adapta la o distanţă interpersonală confortabilă din punct de vedere cultural. Japonezul, fiind mai mic, are nevoie de un spaţiu personal de numai 25 de centimetri, aşa că înaintează pentru a adapta distanţa în funcţie de nevoia sa spaţială. Prin acest gest însă invadează zona intimă a americanului, forţându-l pe cel din urmă să dea înapoi pentru a-şi recăpăta spaţiul personal.

Înregistrările video ale unei astfel de întâlniri, redate la viteză mare, creează iluzia că cei doi bărbaţi valsează prin cameră, japonezul fiind cel care conduce dansul. Acesta este unul dintre motivele pentru care, atunci când negociază, asiaticii, europenii sau americanii se privesc adesea cu suspiciune. Occidentalii îi consideră pe asiatici ca fiind "agresivi" şi "familiari", iar asiaticii cred că europenii sau americanii sunt "reci", "distanţi" şi "detaşaţi".

În fond, totul este un... vals, greşit înţeles!

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: Allan & Barbara Pease - "Limbajul trupului în mediul de afaceri" 

Te-ar putea interesa şi…

• Și modul în care oferi cartea de vizită este o... carte de vizită!
• Locul la masă și poziția în comunicare
• Puterea privirii
• Ponturi pentru interviul de angajare

Cursul despre fericire

Programele şcolare sau cele din universităţi includ tot felul de minunăţii de materii. Unele merg însă şi mai departe şi se transformă nu în subiect de articol, pentru rubrica "ciudăţenii", ci într-o surpriză frumoasă! Iar un exemplu în acest sens este Universitatea Bristol, care a devenit prima instituţie de învăţământ superior din Marea Britanie ce a introdus în programa sa de studiu un curs despre...  fericire, un curs în care studenţilor le sunt predate strategii pentru a avea o viaţă mai împlinită.

Cursul "Ştiinţa fericirii" este opţional, durează 10 săptămâni, prezintă cele mai recente studii şi cercetări realizate în domeniul psihologiei şi neuroştiinţelor şi explorează ce este fericirea şi cum poate fi obţinută. 

La acest curs, vor fi analizate o serie de chestiuni importante - dacă fericirea se află în gene şi poate fi cu adevărat modificată, modul în care mintea omenească distorsionează fericirea şi rolul pe care cultura îl are în apariţia fericirii. De asemenea, studenţii vor reflecta la modul în care vor putea dobândi experienţe de viaţă, nu bunuri materiale, şi vor învăţa cum să îşi reseteze nivelul de fericire personală.

Materia a fost introdusă în programa Universităţii Bristol în contextul îngrijorărilor tot mai mari apărute în Marea Britanie în legătură de sănătatea mintală şi bunăstarea studenţilor. În ultimii ani, 94% dintre universităţile britanice au anunţat că au remarcat o creştere spectaculoasă a numărului de tineri care au încercat să contacteze serviciile de consiliere psihologică.

Cursul se inspiră dintr-o iniţiativă similară adoptată de Universitatea Yale din Statele Unite.

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: Agerpres

Te-ar putea interesa şi…

• Gena fericirii
• Zâmbetul Mona Lisei
• Fericirea din farfurie
• Câţi...bani aduc fericirea?

Tonul vocii şi dimensiunea puterii

Există, desigur, persoane firave cu voci puternice şi persoane masive cu voci firave. Dar, în general, spun specialiştii în cadrul unui nou studiu, oamenii sunt capabili să determine cât de masive şi puternice sunt persoanele din jur doar prin intermediul tonului vocii lor. 

Numeroase animale utilizează răcnetul pentru a-şi arăta puterea mai ales când concurează cu alte animale pentru împerechere sau hrană. Iar strigătele agresive ar putea avea o funcţie similară şi în cazul oamenilor, cred cercetătorii.

În cadrul studiului, echipa de specialişti a măsurat iniţial forţa zonei superioare a corpului şi înălţimea unui bărbat şi a unei femei şi apoi i-a înregistrat în timp ce răneau sau vorbeau pe un ton ameninţător. A realizat aceleaşi măsurători şi în cadrul grupului de ascultători cărora le-au fost redate înregistrările. Apoi, cercetătorii le-au cerut să estimeze cât de puternice şi înalte erau persoanele din înregistrări. Rezultatele au arătat că, în proporţie de 90%, cei care au ascultat înregistrările au determinat că emiţătorii erau mai puternici decât ei.

Iar conclutia specialiştilor a fost că oamenii supraestimează în mare parte puterea celorlalte persoane atunci când răcnesc decât atunci când folosesc violenţa verbală. Bărbaţii au avut tendinţa de a subestima forţa unei femei pe baza sunetelor, iar femeile au supraestimat forţa bărbaţilor. Totuşi, în general, răcnetul a fost un mod destul de precis de a transmite dimensiunea şi forţa cuiva. De asemenea, cercetătorii au văzut că ţipatul obişnuit nu pare să aibă acelaşi efect ca răcnetul.

Pe de altă parte, potrivit unui alt studiu, realizat în Statele Unite, cercetătorii au descoperit că unii oameni au capacitatea înnăscută de a-şi modifica frecvenţa vocală pentru a conferi glasului calităţi ce atrag auditoriul. Cercetarea a arătat, de asemenea, că liderii politici cu voci grave sunt percepuţi ca fiind mai dominanţi şi atrăgători.

Important de menţionat este că abilitatea de a controla frecvenţa vocii este înnăscută şi depinde de mărimea laringelui fiecărei persoane. Un laringe mare, cu coarde vocale lungi, va produce o voce gravă.

Şi să nu uităm nici de glasul doamnelor, care le dă.. palpitaţii bărbaţilor. Potrivit unui alt studiu american, pulsul domnilor creşte la auzul vocii joase a unei femei. Şi simt furnicături atunci când le aud glasul în perioada fertilă. Cercetătorii susţin că această intensificare a reacţiilor este un semn clar că ascultătorii masculini sunt aproape instant atraşi de vocea unei femei.

Articol de Alma B

Face Keys România

Surse: www.independent.co.uk 

bbc.com 

dailymail.co.uk 

Te-ar putea interesa şi…

• Cum sună vocea perfectă?
• Auzim mai bine cu urechea dreaptă
• Glasul... vocii
• De ce închidem ochii atunci când încercăm să ne aducem aminte ceva?

Mergi la concerte? Creşte speranţa de viaţă!

Distracţia face casă bună cu... viaţa lungă! O spun inclusiv specialiştii! Şi asta pentru că participarea la un concert, o dată la două săptămâni, creşte speranţa de viaţă cu până la 9 ani, după cum arată un studiu realizat în Marea Britanie. Aşadar, biletele la astfel de spectacole nu sunt deloc de ocolit.

20 de minute petrecute la un concert pot creşte cu 21% sentimentul de bine, potrivit raportului făcut de arena O2 din Marea Britanie şi Patrick Fagan, lector la Goldsmith University şi expert în ştiinţa comportamentului uman. Prin comparaţie, yoga creşte starea de bine cu 10 procente, iar plimbarea unui câine, cu 7%.

Pentru a ajunge la aceste concluzii, participanţii la studiu au fost supuşi unor teste psihometrice şi de inimă, în timp ce făceau diferite activităţi. Când urmăreau muzică live, starea lor s-a îmbunătăţit cu 25%. Stimularea mentală a fost cea mai influenţată, cu o îmbunătăţire de 75%.

Şi nu ar trebui să ne mire aceste efecte, în condiţiile în care un alt studiu demonstrase deja că muzica influenţează activitatea inimii.

Potrivit unei cercetări făcute în Germania, muzica lui Mozart şi cea a lui Strauss scad semnificativ tensiunea arterială, cu cu 4,7 mmHg şi 3,7 mmHg, şi pe cea diastolică cu 2,1 şi 2,9. Muzica lui Mozart funcţionează relaxant datorită periodicităţii sale saturate - compoziţiile repetă aceleaşi motive, la intervale regulate. Iar operele lui Strauss au acelaşi efect, deoarece se bazează pe structuri simple, convingătoare şi forme fără disonanţe.

Trist este însă că, potrivit Barometrului Cultural pe 2015, peste jumătate dintre români nu au fost la niciun festival organizat în localitatea în care locuiesc.

Articol de Alma B

Face Keys România

Surse: news.ro 

Mediafax

Te-ar putea interesa şi…

Frustrarea în limbajul nonverbal

Cu rujul... la psiholog

Câţi... bani aduc fericirea?

Încruntarea activă şi încruntarea statică

O nouă tulburare... smart: Dismorfia Snapchat

Dependenţii de selfie-uri au în faţă încă un pericol. După ce Selfita a fost catalogată drept o problemă psihică, apare un nou diagnostic: Dismorfia Snapchat.

Selfita caracterizează persoanele care simt nevoia să publice mereu fotografii cu propria persoană pe reţelele de socializare. Dismorfia Snapchat merge însă şi mai departe. Este o tulburare provocată de filtrele din social media.

Tinerii din ziua de azi îşi editează atât de mult pozele încât ajung să fie obsedaţi de imaginea lor deformată. Problema apare atunci când alterezi o fotografie şi consideri că rezultatul este o variantă mai bună de-a ta.

Mai mult, medicii esteticieni primesc în cabinetele lor tot mai mulţi pacienţi care vin cu fotografii editate în aplicaţiile din telefon - Facetune, Instagram sau Snapchat - ca să scoată în evidenţă ce vor să schimbe.

Potrivit unui studiu recent, peste 55% dintre pacienţii cu care se confruntă medicii esteticieni americani spun că îşi doresc să se opereze pentru a arăta mai bine în selfie-uri şi vor buze mai pline, ochi mai mari, nas mai mic, exact ca fotografiile modificate cu ajutorul aplicaţiilor.

Cei care suferă de această tulburare sunt însă greu de indentificat. Un studiu condus în 2017 de Universitatea de Medicină Johns Hopkins a dezvăluit faptul că esteticienii au diagnosticat corect doar 5% dintre pacienţi.

Articol de Alma B

Face Keys România

Surse: cnn.com 

Agerpres

Te-ar putea interesa şi…

• Un nou sindrom! Anxietatea... bateriei descărcate
• Homo-smartphonicus
• Chimia dintre parteneri, condiţionată de... compatibilitatea între smartphone-uri
• Telefonul mobil - unul dintre principale motive de gelozie la români

Cele cinci forme ale plictiselii

În general știm că plictiseala e una și bună. Și parcă este atât de neplăcută încât nici nu mai contează de ce fel e.

Însă cea mai recentă formă descoperită de cercetători este plictiseala apatică.

Înainte, echipa de cercetători din Germania, Statele Unite şi Canada identificase doar patru categorii principale: plictiseala indiferentă - definită printr-o stare de relaxare şi neimplicare; plictiseala de calibrare, definită prin nesiguranţă şi receptivitate crescută la schimbare; plictiseala de explorare, definită printr-o stare de nelinişte şi căutare a schimbării, şi plictiseala de reactanţă, marcată de impulsul de a căuta alternative de ieşire dintr-o anumită situaţie. Cel mai nou tip de plictiseală, cea apatică, este definită ca o stare generală de neajutorare.

Şi, fiecare om tinde să favorizeze o anumită formă de plictiseală, în funcţie de personalitatea sa, au constatat specialiştii. 

Thomas Goetz, autorului studiului publicat în revista "Motivation and Emotion", care a cercetat impactul plictiselii în viaţa cotidiană a descoperit că tipuri diferite de plictiseală provoacă reacţii fizice şi emoţionale diferite, de la agitaţie şi anxietate până la stare de calm şi lipsă de concentrare.

Totodată, oamenii de ştiinţă britanici au descoperit că există o legătură între plictiseală şi bolile cardiovasculare. Potrivit experţilor de la University College din Londra, persoanele care sunt plictisite prezintă un risc dublu de a muri din cauza unui infarct sau accident vascular cerebral, spre deosebire de cele care au o viaţă activă.

Pe de altă parte, potrivit unei alte analize, cinci români din o sută susţin că plictiseala este, în principal, motivul pentru care fumează.

Articol de Alma B

Face Keys România

Surse: Mediafax 

dailymail.co.uk

Te-ar putea interesa şi...

• GPS-ul creierului
• Sindromul mâinii străine
• Hipertimesia - sindromul super-memoriei sau boala lui Scofield, din "Prison Break"
• Creierul, "computer" la purtător

Tu ştii ce face copilul tău pe internet? Bullyingul şi pericolul din spatele ecranului.

Fenomenul bullying ia tot mai multă amploare şi prinde în "tentaculele" sale tot mai mulţi elevi, mai ales la şcoală.

Bullying-ul este definit ca un comportament ostil, de excludere şi de hărţuire (inclusiv emoţională) a cuiva, de umilire. Un copil este etichetat, tachinat, batjocorit în cercul său de cunoştinţe sau de către colegi care îl strigă într-un anume fel. Uneori, aceste tachinări se transformă în îmbrânceli sau chiar, în unele cazuri, în atacuri fizice. Principalele motive pentru care copiii spun că sunt intimidaţi sau umiliţi sunt aspectul fizic şi statutul social. Iar această violență este foarte prezentă inclusiv în mediul online, unde îi acaparează cu orele pe majoritatea adolescenților.

În România, 69% dintre copii au fost martori ai hărţuirii în mediul on-line, arată cele mai noi date privind cyberbullying-ul, procesate de Organizaţia Salvaţi Copiii.

Conform unui alt studiu, al Inspectoratului General al Poliţiei Române, peste 18% dintre elevi susţin că părinţii lor doar cred ca ştiu cu ce se ocupă ei pe internet, dar în realitate nu ştiu chiar tot, în timp ce alţi peste 13% declară că părinţii lor nu ştiu mai nimic despre ce fac în mediul online.

Peste 78% dintre elevii chestionaţi au un cont pe cel puţin o reţea de socializare, iar aproximativ 47% dintre dintre ei şi-au selectat prietenii din mediul online din rândul persoanelor pe care le cunoşteau iniţial în realitate.

Statistica mai arată că peste 50% dintre elevi au acceptat să se împrietenească online cu persoane pe care nu le cunoşteau în realitate, iar 38% dintre participanţii la studiu declară că jumătate dintre prietenii din mediul online nu le sunt cunoscuţi.

Potrivit poliţiştilor, nu există o denumire în Codul penal a infracţiunii de bullying, este de fapt un cumul de infracţiuni, ameninţare, şantaj, jigniri, vătămare corporală.

Dramatic este şi că, în toamna anului trecut, datele arătau că, în ţara noastră, există un psiholog la 800 de elevi. Prea puţini având în vedere problemele de comunicare în rândul adolescenţilor şi numărul mare de cazuri de bullying.

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: Mediafax 

Te-ar putea interesa şi...

• Când punem accentul pe... accent!
• Boala care tearuncă în mijlocul "impostorilor". Sindromul Capgras
• Limbajul...distanţelor
• Ce minciuni mai spun EI şi ELE la prima întâlnire

Auzim mai bine cu urechea dreaptă

Aveţi ceva important de spus şi vreţi ca interlocutorului să îi intre bine în cap? Atunci aveţi grijă să îi vorbiţi la urechea dreaptă! Canalizaţi discursul în acea direcţie!

 Potrivit unui studiu italian, creierul procesează mai bine informaţiile primite din această parte. Oamenii de ştiinţă consideră că acest fenomen este posibil deoarece emisfera cerebrală stângă este mai bună în procesarea informaţiilor, a cererilor primite de la urechea dreaptă. Ştim deja că cele două emisfere controlează corpul încrucişat.

 În orice caz, ceva-ceva informaţii ajung şi dacă respectivul nu este totuşi foarte atent. Şi asta deoarece oamenii "aud" şi cu ajutorul pielii! Senzaţiile resimţite la nivelul pielii influenţează felul în care oamenii percep sunetele, potrivit unui alt studiu, realizat de cercetătorii canadieni de la Universitatea British Columbia din Vancouver.

Oamenii de ştiinţă canadieni au descoperit că o serie de "rafale" de aer, de mică intensitate şi care nu pot fi auzite, dar care însoţesc anumite sunete, influenţează felul în care auzeau participanţii la această cercetare. În opinia oamenilor de ştiinţă, acest studiu a dovedit faptul că elementele audio şi video nu sunt singurii factori importanţi care determină felul în care aud oamenii.

 Subiectul "auz" a fost si tema unui studiu la care au lucrat cercetătorii americani. Iar aceştia au ajuns la concluzia că perechile cu vechime pot identifica mai uşor vocea partenerului, într-o cameră aglomerată. Mai exact, cuplurile... majore, adică acelea cu o vechime de peste 18 ani.

 Există însă şi reversul medaliei! Aceiaşi parteneri sunt capabili să ignore vocea "jumătăţii" mult mai uşor, dacă nu sunt interesaţi de ceea ce spune sau dacă în jur se află alţi oameni pe care vor să-i asculte.

Articol de Alma B

Face Keys România

Surse: Mediafax 

bbc.co.uk 

dailymail.co.uk

Te-ar putea interesa şi...

• GPS-ul creierului
• Câţi... bani aduc fericirea?
• 4 boli specifice lui... Superman
• Neuroştiinţa din spatele lui "vreau", "nu vreau" şi"îmi doresc"

Şi bărbaţii suferă de depresie postpartum

Depresia postpartum se manifestă prin tristeţe permanentă şi pierderea interesului faţă de activităţile care înainte îţi făceau plăcere, sau incapacitatea de a desfăşura sarcinile zilnice timp de cel puţin două săptămâni. Şi, potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, este o tulburare care afectează una din şase femei. Netratată, depresia postnatală poate dura un an sau chiar mai mult.

Dar, nu este o afecţiune specifică doar femeilor. Potrivit Dianei Ramos, profesor la clinica Universităţii Keck din California, depresia postpartum este frecvent întâlnită şi la partenerii proaspetelor mămici, în primele luni de la naştere.

E drept că, din punct de vedere fizic, bărbaţii nu trec prin experienţa unei naşteri, dar resimt o schimbare bruscă în relaţia de cuplu, în finanţele familiei şi în stilul de viaţă, ceea ce poate genera stres şi anxietate, explică specialiştii.

Aşadar, şi în cazul taţilor pot apărea simptomele specifice depresiei postnatale, ca stări de proastă dispoziţie, irascibilitate, lipsa poftei de mâncare sau a somnului. Potrivit unui studiu publicat de revista ştiinţifică "Hormones and Behavior", la care au participat 149 de cupluri din Statele Unite, dacă mama pică în depresie, şi partenerul ei are 40% şanse de a suferi de aceeaşi afecţiune.

În ceea ce priveşte depresia în general, Organizaţia Mondiala a Sănătăţii anunţa anul trecut că, la nivel global, sunt 322 de milioane de oameni care suferă de această boală. Iar unul dintre doctorii care face parte din Departamentul pentru Sănătate Mentală din cadrul OMS a avertizat încă o dată că, în acest moment, depresia este "cea mai importantă cauză ce produce dizabilităţi în lume".

Articol de Alma B

Face Keys România

Surse: Agerpres

Te-ar putea interesa şi…

• Sindromul amintirilor false
• Formula fericirii
• Sindromul mâinii străine
• Somnambulismul sau acea parte a vieţii trăită cu ochii "închişi"

Sindromul amintirilor false

Uneori ne este greu să ne aducem aminte anumite întâmplări sau persoane, dar există şi cazuri în care oamenii au... amintiri false. Adică au impresia că au trecut prin experienţe care nu sunt, de fapt, ale lor.

Sindromul amintirilor false este o tulburare în care identitatea și relațiile persoane sunt centrate în jurul amintirilor unor evenimente traumatice, care nu s-au petrecut în realitate, dar despre care persoana crede realmente că au avut loc. Odată înrădăcinată amintirea, creierul se atașează de ea până în punctul în care aceasta dictează efectiv viața și identitatea persoanei, fiind totodată rezistentă la corijare.

Acest sindrom poate fi creat în cursul terapiei, atunci când gânduri despre abuz sunt sugerate sau implantate în hipocamp, declanșând amintiri, oricât de vagi sau încețoșate, ale unor evenimente virtuale ce ar putea confirma gândurile sugerate sau implantate. Creierul se descurcă de minune atunci când vrea să găsească ceva și de multe ori persoanele care susțin că au fost traumatizate în copilărie sunt acuzate că și-au "creat" trauma citind cărți motivaționale, frecventând curente de psihoterapie sau ascultând poveștile altor presupuse victime cu care ajung să se identifice, în ciuda absenței oricărui indiciu că în trecutul îndepărtat chiar ar fi avut loc o traumă.

Memoria este asesea modelată de timp, distanțe și percepții și, în lipsa unor dovezi sau martori, devine aproape imposibil de stabilit dacă ceea ce își amintește adultul este real sau nu. Asta nu înseamnă că oamenii respectivi mint sau inventează povești, deoarece în multe cazuri produc dovezi care le confirmă varianta, uneori chiar mărturii ale abuzurilor, fotografii, înregistrări video, martori oculari etc. Acest subiect nu poate fi nicidecum tranșat în alb și negru.

Unul dintre cele mai cunoscute cazuri penale în care a fost vorba despre acuzații false bazate pe sindromul amintirilor false a fost procesul grădiniței McMartin, în Statele Unite. În anii 1980, a existat ceea ce unii numesc o panică satanică, ziarele fiind pline de știri despre presupuse abuzuri sexuale derulate în timpul unor ritualuri satanice și întâlniri secrete, în multe dintre acestea fiind implicați copii. Familia McMartin, care deținea o grădiniță în California, a fost acuzată în 1983 de nu mai puțin de 321 de acte de abuz sexual împotriva copiilor care frecventau grădinița. Între 1984 și 1987 au fost arestați mai mulți oameni. Nu a fost nimeni condamnat și acuzațiile au fost ridicate în 1990, procesul lor devenind cel mai lung și mai costisitor proces penal din istoria Americii.

Oamenii specializaţi în neuroştiinţe spun că multe dintre amintirile noastre zilnice sunt reconstruite fals, deoarece modul în care vedem noi lumea se schimbă constant. Iar motivul pentru care amintirile noastre sunt atât de maleabile este că sunt foarte multe informaţii care trebuie stocate în creier.

"Creierul funcţionează cu supoziţii iraţionale, este predispus la erori şi are nevoie de scurtături. Amintirile false sunt semnele unui creier sănătos", spune Sergio Della Sala, profesor în neuroştiinţe la Universitatea Edinburgh.

Şi, interesant este că sindromul amintirilor false îi poate afecta inclusiv pe cei care suferă de boala numită memorie autobiografică superioară (hipertimesia), care face ca respectivii să îşi poată aminti în detaliu lucruri pe care le-au făcut cu ani în urmă. Într-un fel, aceşti oameni au cea mai bună memorie de pe Pământ, dar asta nu elimină automat amintirile false.

Articol de Alma B

Face Keys România

Surse: Marie D. Jones, Larry Flaxman - "Războaiele PSI" 

bbc.com

Te-ar putea interesa şi...

• GPS-ul creierului
• Sindromul mâinii străine
• Hipertimesia - sindromul super-memoriei sau boala lui Scofield, din "Prison Break"
• Creierul, "computer" la purtător

Aveţi o maşină extravagantă? Scad şansele unei relaţii stabile

În teoria evoluţionistă, Charles Darwin susţine că trăsăturile fizice bătătoare la ochi, ce nu contribuie la creşterea şanselor de supravieţuire - cum se întâmplă în cazul păunului - oferă în schimb un avantaj reproductiv care face ca aceste vieţuitoare să persiste prin selecţie naturală. În cazul oamenilor însă, un studiu recent sugerează un efect invers, şi anume că astfel de trăsături ostentative pot diminua şansele de a găsi un partener de viaţă stabil.

O echipă de cercetători americani a descoperit că a conduce o maşină extravagantă reprezintă un dezavantaj atât pentru bărbaţii, cât şi pentru femeile care îşi caută jumătatea. Aceste persoane ar fi percepute ca fiind mai puţin de încredere şi mai... promiscue.

În aceste condiţiii, cercetarea sugerează că persoanele care îşi doresc să se căsătorească ar trebui să renunţe la maşinile sport şi să opteze în schimb pentru ceva mai rezonabil.

Concluzia vine la scurt timp după cea a unui studiu potrivit căruia femeile consideră că proprietarii de Porsche Boxster îşi doresc mai puţin o relaţie serioasă în comparaţie cu cei care conduc o maşină Honda Civic. Cu alte cuvinte, un bărbat care dă bani pe maşini extravagante lasă impresia că este mai interesat de flirt decât de o relaţie stabilă.

Şi, că tot am dezbătut tema atractivităţii şi a relaţiilor, aflaţi şi că psihologii de la Universitatea din Augsburd, Minnesota, au constatat că şi culoarea părului poate influenţa modul în care femeile sunt percepute de bărbaţi. În urma unui studiu pe acest subiect, ei au ajuns la concluzia că majoritatea bărbaţilor consideră femeile care au părul deschis la culoare ca fiind mai tinere şi mai atractive în comparaţie cu brunetele.

Să nu uităm însă că, dacă zâmbeşti mai mult, îţi creşte şi gradul de atractivitate!

Articol de Alma B

Face Keys România

Sursa: Agerpres 

theindependent.co.uk

Te-ar putea interesa şi...

• Cu minciuna la aparat. Cum funcţionează poligraful
• Încruntarea activă şi încruntarea statică
• Sindromul mâinii străine
• Psihologia manipulării. Principiul consecvenţei

Efectul de halou

Efectul de halou este sentimentul general pozitiv pe care îl dezvoltăm pentru cineva sau ceva în baza unui atribut sau a unor trăsături aparent irelevante şi fără nicio legătură. De exemplu, numeroase studii au arătat că majoritatea oamenilor cred că persoanele care poartă ochelari sunt mai inteligente decât cele care nu poartă. De fapt, în realitate, ochelarii nu sunt  decât un indiciu al unei vederi slabe. Un alt exemplu: o geantă de firmă este considerată de calitate mai bună sau ca având o valoare mai mare decât alta la acelaşi preţ, doar pentru că o anumită vedetă a fost fotografiată purtând poşeta respectivă.

Efectul de halou este întâlnit peste tot. Judecătorii tind să dea pedepse mai uşoare inculpatilor mai atrăgători. Bărbaţii mai înalţi sunt percepuţi ca fiind mai puternici decât cei mai scunzi.

Iar acest efect este foarte speculat şi în politică şi constă în tendiţa de a le atribui unor persoane cu notorietate într-un anumit domeniu competenţe imaginare şi în alte domenii, străine de acestea. Iar succesul electoral al unor actori sau sportivi celebri arată cât de puternic este. De pildă, fostul culturist austriac Arnold Schwarzenegger a fost ales guvernator al Californiei, iar fostul antrenor al naţionalei Anghel Iordănescu a ajuns senator.

Şi ne "păcălim" şi când vine vorba de diete şi de ce avem în farfurie, iar nutriţioniştii numesc fenomenul halou al sănătăţii. Mai exact, avem o părere atât de bună despre noi ştiind că am comandat ceva sănătos încât următorul nostru act de îngăduinţă nu pare deloc... imoral. Cercetătorii au descoperit că, dacă asociază un cheeseburger cu salată verde, subiecţii estimează că masa are mai puţine calorii decât ar avea acelaşi cheeseburger servit fără salată.

Efectul de halou este motorul industriei publicitare deoarece duce la asocieri care apelează la dorinţa noastră primară de a imita parteneri cu un statut social superior. Iar în cultura noastră consumeristă exemplele de efect de halou pot continua la nesfârşit. Tragem concluzii în privinţa oamenilor în funcţie de grupurile sociale din care aceştia fac parte. Generalizăm. Ne lăsăm conduşi de stereotipuri.

Articol de Alma B

Face Keys România

Surse: Tonya Reiman - "Limbajul trupului"

Antonio Momoc - "Comunicarea 2.0. New Media, participare şi populism" 

Kelly McGonigal - "Puterea voinţei. Cum funcţionează autocontrolul şi ce putem face"

Te-ar putea interesa şi...

• Ce spune pielea feţei despre noi
• Ce sunt şi cum apar halucinaţiile
• Emoţiile, "citite" în funcţie de nuanţa tenului
• De ce nu avem amintiri din primii ani de viaţă sau "amnezia copilăriei"