sâmbătă, 1 februarie 2020

Kuuki o yomu - citirea intuitivă contextuală sau cum să supravieţuieşti în Japonia



            Să începem cu un mic test. Presupunând că te afli în următoarele situaţii, cum alegi să reacţionezi:
- când urci pe scara rulantă: urci oricum, pentru că te grăbeşti sau urci lăsând  întotdeauna loc pentru alţii care ar dori să circule pe lângă tine?
- când te afli într-o cameră şi cineva spune că e cald, te ridici să deschizi o fereastră sau te mulţumeşti să aprobi politicos constatarea celuilalt, fără a întreprinde ceva?
- dacă adresezi cuiva o invitaţie şi acesta doar te priveşte inexpresiv, continui să ceri o confirmare sau îţi retragi invitaţia?



            Modul în care reacţionăm în toate situaţiile asemănătoare din viaţa noastră depinde de capacitatea noastră de a "citi atmosfera" unui loc.
            Japonia este una dintre ţările în care comunicarea este majoritar indirectă şi mesajele sunt deduse, de aceea abilitatea de a înţelege semnalele mediului şi cunoaşterea legilor nescrise ale vieţii sociale sunt esenţiale pentru a trăi în armonie cu societatea şi pentru a fi acceptat. Toate acestea fac parte din ceea ce japonezii numesc kuuki o yomu - o abilitate vitală în societatea niponă şi nepreţuită oriunde te-ai afla în lume.
            Kuuki o yomu (echivalentul lui "a citi printre rânduri) desemnează capacitatea unei persoane de a anticipa consecinţele cuvintelor pe care le va spune, ale gesturilor pe care le va face în interacţiunea cu ceilalţi, corelându-le cu statutul social şi situaţia în care se găseşte. Lipsa acestei capacităţi poate duce la ruinarea relaţiilor sociale sau la falimentul afacerilor. Acest concept este atât de înrădăcinat în viaţa japonezilor încât se regăseşte inclusiv în tehnologie - începând cu recunoaşterea facială şi terminând cu industria jocurilor electronice.
            Mare parte din această capacitate presupune perceperea şi înţelegerea semnalelor non-verbale. David Matsumoto, profesor de psihologie la San Francisco State University, specializat în comunicare non-verbală şi interculturală atrage atenţia că studiul micro-expresiilor faciale este una dintre cheile care face posibilă kuuki o yomu. Observarea concordanţei dintre mesajul verbal şi cel non-verbal este importantă în orice interacţiune socială, mai cu seamă în viaţa profesională.
            Atunci când, de exemplu, un client îţi spune că este mulţumit de munca ta, dar mesajul verbal este însoţit de o zvâcnire a buzei sau de o ridicare a sprâncenei, acesta poate fi un semnal puternic că dincolo de cuvinte există o altă stare şi că nu aceea e realitatea.
            "Tăcerea este un indiciu non-verbal. Schimbarea poziţiei este tot un indiciu non-verbal. Un zâmbet social poate fi un alt indiciu. Toate acestea fac parte din "pachetul" non-verbal care contribuie la înţelegerea contextului, spune Matsumoto.
            Dacă pentru un străin poate părea obositor şi aproape imposibil să fie atent la toate aceste detalii, japonezii acordă o mare atenţie acestor aspecte, ceea ce a făcut să înflorească o adevărată industrie care furnizează cursuri, workshopuri şi consultanţă pentru descifrarea micro-expresiilor şi a semnalelor non-verbale.
            Pe lângă acestea este necesară cunoaşterea contextului, care este cu atât mai importantă într-o ţară ca Japonia, în care întreaga cultură şi relaţiile umane sunt intens contextualizate. Citirea contextuală este atât de înrădăcinată în cultura japoneză, încât au apărut şi jocuri video pe această temă. Nintendo Switch a lansat luna trecută Kuukiyomi: Consider It, în care jucătorii sunt puşi în peste 100 de situaţii delicate şi punctaţi în funcţie de capacitatea de citire contextuală. Spre exemplu, într-unul dintre scenarii te afli într-un tren şi stai pe un scaun, alături de tine fiind un scaun gol. Apare un cuplu, deci, ce faci? Dacă citeşti corect contextul, te ridici şi îi laşi împreună. "Ai şansa astfel să îţi perfecţionezi abilităţile sau să înfrunţi tradiţia şi să vezi rezultatele. Iar într-o ţară în care totul funcţionează pe citirea contextuală asta poate constitui o mare uşurare", spune Hatta Takeshita, dezvoltatorul jocului. "Cei mai mulţi japonezi aleg deliberat să nu ţină cont de citirea contextuală în acest joc", comentează el.
            Cum poţi să citeşti mai bine intuitiv contextul, mai ales dacă nu deţii cheile culturale sau cunoaşterea necesară? "O bună parte din aceasta înseamnă să te pui în locul celuilalt" spune Shinobu Kitayama, editorul "Journal of Personality and Social Psychology". Chiar şi atunci când ţi se pare stresant, stai liniştit, căci aceste abilităţi se cultivă, iar practica te ajută să le perfecţionezi. Yoko Hasegawa, profesor de limbă japoneză la Universitatea din California, Berkeley, recomandă "încercarea şi eroarea în procesul socializării" şi "cultivarea dorinţei de a se purta ca ceilalţi" pentru dezvoltarea empatiei şi a receptivităţii.
            A fi atent, conştient şi prezent în receptarea tuturor semnalelor non-verbale şi a pune întrebări despre ce se aşteaptă într-o anumită situaţie sunt soluţiile pe care le propune Rochell Kopp, proprietara Japan Intercultural Consulting, o firmă de training intercultural.
            Kuuki o yomu ne obligă să acordăm atenţie semnalelor persoanelor din jurul nostru şi să procesăm aceste informaţii. Ne obligă să rămânem conectaţi la natura noastră umană, la forma de comunicare cea mai autentică şi veche: comunicarea non-verbală.

Articol de prof. dr. Corina Chelaru

Surse:  https://www.bbc.co.uk - "How reading the air keeps Japan running", Bryan Lufkin

Te-ar putea interesa şi…

·       Tu câte chipuri crezi că poţi să recunoşti?
·       Până la 30 de ani, tot căpătăm experienţă în a recunoaşte chipuri
·       Gestul OK - istorie şi semnificaţii
·       Încruntarea activă şi încruntarea statică
·       Neuroştiinţa din spatele lui "vreau", "nu vreau" şi "îmi doresc"

luni, 22 iulie 2019

Selfie cu... efecte adverse


Cine nu şi-a făcut măcar un selfie?!? Dar deja fenomenul a devenit mult mai elaborat decât ne-am imagina. Nu mai este vorba doar despre un click şi un save. Există... consecinţe. Şi unele serioase! 


Lumina albastră emisă de sartphone deteriorează pielea, grăbind procesul de îmbătrânire - arată un studiu realizat de Avon. Potrivit cercetării, femeile stau mai mult cu telefonul în mână şi camera foto pe poziţii. 25% dintre femeile cu vârste cuprinse între 18 şi 34 de ani petrec, în medie, 7 ore pe zi folosind telefonul. 
Atenţie însă! În acest caz photoshopul nu mai are nicio putere. Potrivit unuia dintre doctorii care au participat la cercetare, lumina albastră poate penetra stratul dermic, cel mai profund strat al pielii unde sunt produse colagenul şi elastina, făcând pielea mai subţire şi mai fragilă. Expunerea excesivă la o asemenea lumină poate cauza leziuni oxidative la nivelul pielii. Totuşi, se pare că există o mică soluţie - să folosiţi în rutina de îgrijire a pielii vitamina C, care are proprietăţi antioxidante ce neutralizează leziunile provocate de această expunere. 
Pe de altă parte, potrivit unui alt studiu, selfie-urile ne schimbă trăsăturile faciale cu până la 30%. Conform unui sondaj prezentat de Academia Americană de Chirurgie Plastică şi de Reconstrucţie a Feţei, 55% dintre medicii specialişti în chirurgie plastică au declarat în 2017 că au avut pacienţi care au vrut să-şi facă operaţie estetică, pentru a da mai bine... în selfie-uri. 
Pentru a arăta cât de cât normal, ar trebui să avem o mână lungă de un metru şi jumătate, potrivit cercetătorilor din California. Experţii au constatat că o poză realizată de la distanţa de 30 de centimetri face ca nasul bărbaţilor să pară cu o treime mai mare decât e în realitate, în timp ce în cazul femeilor apare o distorsiune similară, de 29%. 
Şi să nu uităm nici de... selfită - deja o boală, recunoscută de psihologi. Selfita, definită ca nevoia obsesivă de a publica selfie-uri, a fost confirmată de psihologi drept tulburare mintală. Selfita la nivel limită cuprinde acele persoane care îşi fac selfie-uri de cel puţin trei ori pe zi, dar nu le publică pe reţelele de socializare. În faza acută a bolii, oamenii publică online selfie-urile. Iar în etapa cronică, resimt o nevoie incontrolabilă de a-şi face fotografii şi de a le publica online de cel puţin şase ori pe zi. 
Oamenii de ştiinţă au descoperit că persoanele care suferă de selfită au nevoie de atenţie şi de multe ori manifestă o lipsă de încredere în sine. De asemenea, speră ca prin publicarea imaginilor cu ei înşişi să îşi îmbunătăţească statutul social şi să fie integrate într-un grup. 
Şi ca să încheiem tot cu... sprâncenele ridicate, printre alte tulburări mintale asociate tehnologiei, identificate în ultimii ani, se numără şi nomofobia, frica de a nu fi în apropierea unui telefon mobil, tehnoferenţa, interpunerea constantă a tehnologiei în viaţa de zi cu zi şi cyberhondria, senzaţia de rău după căutarea în mediul online a unor simptome de boală. 

Articol de Alma B

Te-ar putea interesa şi…
·       Homo-smartphonicus

luni, 15 iulie 2019

Creierul femeilor versus creierul bărbaţilor


Nu mai este niciun secret că femeile şi bărbaţii gândesc diferit. Numai dacă ne gândim la frecventele divergenţe de opinie şi deja avem un argument. Iată însă că şi studiile vin în completarea acestei idei. 


Potrivit unei cercetări realizate în Statele Unite ale Americii, creierul femeilor este cu aproape 4 ani mai... tânăr în comparaţie cu vârsta persoanei respective, iar în cazul domnilor este cu peste 2 ani mai... bătrân decât etatea. În cadrul studiului, subiecţii au fost supuşi unor tomografii cu emisie de pozitroni, care au permis evaluarea fluxului de glucoză şi oxigen din creier. Creierul are nevoie de glucoză, substanţă folosită pe post de combustibil, iar modul în care creierul metabolizează glucoza dezvăluie informaţii importante despre vârsta metabolică a acestui organ. 
În urma acestei analize, oamenii de ştiinţă au constatat că, în cazul femeilor, creierul este mai tânăr, în medie, cu aproximativ 3,8 ani, decât vârsta metabolică, comparativ cu al bărbaţilor - mai mare cu 2,4 ani decât vârsta cronologică. 
"Creierul bărbaţilor nu îmbătrâneşte mai rapid, ci maturizarea lui are loc cu circa 3 ani mai târziu în comparaţie cu femeile, iar această diferenţă se menţine pe tot parcursul vieţii", a explicat unul dintre autorii studiului. 
Conform unei teorii avansate de cercetători, hormonii ar putea juca un rol important în configurarea metabolismului creierului la vârste fragede, iar maturizarea târzie reprezintă un factor de stres pentru creierul bărbaţilor.
Un alt studiu, realizat de cercetători din California, a avut în vedere şi fix ceea ce îi macină pe mulţi: diferenţele dintre creierul femeilor şi cel al bărbaţilor. Analiza a avut în vedere peste 46.000 de analize imagistice SPECT (tomografii computerizate cu emisii de fotoni), puse la dispoziție de nouă clinici americane. Iar concluziile au arătat că la doamne creierele erau mai active în mai multe zone decât ale domnilor, erau mai bine irigate, iar cea mai intensă activitate era la nivelul cortexului perifrontal, responsabil pentru concentrare și pentru controlul impulsurilor. Creierul femeii este mai activ decât la bărbați și în regiunea limbică, de unde se reglează dispoziția și unde se instalează anxietatea în anumite cazuri. De aceea, ele sunt mai predispuse la anxietate decât reprezentanții sexului opus. 
La bărbați, în schimb, cea mai intensă activitate este în regiunile responsabile pentru percepțiile vizuale și coordonare. De aceea, ei tind să fie mai atenți, mai ageri în situații de risc decât femeile. 
O altă echipă de cercetători, de la Universitatea din Pennsylvania, a scanat creierele a aproape 1.000 de bărbaţi şi femei şi a constatat şi alte diferenţe. 
Creierul bărbaţilor părea să aibă conexiuni din faţă către spate şi câteva ce unesc cele două emisfere. La femei, căile se încrucişează între stânga şi dreapta, ceea ce ar putea explica de ce ei tind, în general, să fie mai buni la a învăţa şi realiza o singură sarcină, în timp ce femeile sunt... multitasking. În cadrul studiului, femeile au obţinut un scor mai bun la atenţie, vocabular, memorie şi cogniţie socială, iar bărbaţii au excelat la procesarea spaţială şi la viteza senzitiv-motorie. 
Şi astfel oamenii de ştiinţă reuşesc să rezolve măcar câteva "De ce"-uri celebre. 

Articol de Alma B

Surse: Agerpres 
Science Daily 
BBC

Te-ar putea interesa şi…


luni, 8 iulie 2019

Sistemul care reconstruieşte chipuri umane în funcţie de voce


În era tehnologiei, inteligenţa artificială atinge performanţe ce păreau acum câteva decenii strict de domeniul SF. Mai nou, este nevoie doar de voce ca să reconstruim un chip uman. 


Cercetători americani de la MIT CSAIL (Computer Science & Artificial Intelligence Laboratory) au conceput un sistem de inteligenţă artificială capabil să genereze o imagine digitală a unei persoane în funcţie de vocea acesteia, după ce "ascultă" o scurtă înregistrare audio cu respectiva persoană. 
Sistemul, "botezat" Speech2Face, este o reţea neuronală - un computer care gândeşte într-un mod similar cu un creier uman - şi a fost "antrenat" de oamenii de ştiinţă folosind milioane de clipuri video de pe internet, în care vorbesc peste 100.000 de oameni diferiţi. Pornind de la această bază de date, Speech2Face a învăţat să facă asociaţii între timbrul vocii şi anumite trăsături ale feţei, apoi sistemul a fost folosit pentru a genera faţa care corespunde unei anumite înregistrări audio. 
Potrivit autorilor, reţeaua recunoaşte anumite caracteristici ale vocii care definesc în principal genul, vârsta şi etnia, elemente generale pentru mari categorii de oameni. "Astfel, acest model va produce chipuri care arată generic. El nu va produce imagini ale anumitor indivizi", notează cercetătorii. Chipurile generate de Speech2Face privesc drept înainte, au expresii neutre şi nu corespund exact persoanelor ale căror voci au fost analizate în cadrul studiului. 
La capitolul performanţă mai este, aşadar, de lucrat. Confruntat cu variaţii de limbă, sistemul a fost uşor de păcălit. De exemplu, când a ascultat un asiatic vorbind în chineză, sistemul a generat figura unui asiatic. Dar, atunci când aceeaşi persoană a vorbit în engleză, sistemul a fost păcălit şi a generat imaginea unei persoane caucaziene. De asemenea, sistemul şi-a demonstrat limitele şi când a venit vorba despre genul persoanei, în funcţie de tonalităţile vocii. Astfel, Speech2Face  a asociat vocile mai groase, mai grave, cu subiecţi de sex masculin şi vocile mai subţiri cu subiecţi de genul feminin, ceea ce nu este de fiecare dată corect. 
Conform cercetătorilor, aceste limitări sunt legate de faptul că baza de date folosită pentru pregătirea sistemului provine doar din clipurile video educative de pe YouTube şi nu este reprezentativă la nivelul întregii populaţii umane. 
Cert este că recunoaşterea facială şi tehnologia se împletesc tot mai mult şi mai bine. De pildă, un inginer software olandez a construit un sistem de recunoaştere facială pentru pisica lui. Când animalul de companie se apropie de uşă, bărbatul primeşte o notificare şi îi dă drumul în casă. Sistemul foloseşte un mini computer, o cameră video, un program software şi senzori de mişcare. După ce îi face o poză animalulii de companie, sistemul analizează imaginea şi, dacă se potriveşte cu cele din baza de date, lansează mesajul "Deschide uşa". Sistemul poate fi adaptat însă şi pentru a recunoaşte oameni, spune inginerul. 
Pentru a descifra personalitatea umană urmărind trăsăturile faciale cheia o reprezintă însă cursurile Face Keys România

Articol de Alma B

Sursa: livescience.com

Te-ar putea interesa şi…
  1. Tu câte chipuri crezi că poţi să recunoşti?
  2. Prosopagnosia sau "orbirea faţă de feţe"
  3. Până la 30 de ani, tot căpătăm experienţă în a recunoaşte chipuri
  4. Mă bucur să te REcunosc!




luni, 1 iulie 2019

Câinii şi copiii, aşi ai şantajului emoţional


Să nu vă mai miraţi atunci când nu ştiţi cum a reuşit copilul sau... căţelul să vă înmoaie inima dintr-o privire. 
Oamenii de ştiinţă au descoperit că cel mai bun prieten al omului, câinele, are muşchii de la nivelul sprâncenei (muşchii corugatori), dezvoltaţi întocmai ca la noi, lucru care îl ajută să capete o privire înduioşătoare.


Cercetătorii au disecat cadavre ale unor câini de companie şi lupi sălbatici, specie din care câinii s-au desprins în urmă cu aproximativ 33.000 de ani. Astfel, au identificat muşchi corugatori bine definiţi, situaţi la nivelul sprâncenei, care nu au însă acelaşi principiu biomecanic şi la lupi. "Acest muşchi îi ajută pe câinii de companie să facă ochii mari, ca şi copiii", a explicat una dintre coautoarele studiului. Şi astfel declanşează în oameni un instinct protector. 
"Am studiat de asemenea comportamentul câinilor şi lupilor, iar când aceştia au fost expuşi la prezenţa umană, timp de două minute, câinii au ridicat mai mult partea interioară a sprâncenelor şi cu o intensitate mai mare în comparaţie cu lupii", a explicat autoarea principală a studiului. "Descoperirea sugerează că, la câini, sprâncenele expresive ar putea fi un rezultat al preferinţelor inconştiente ale oamenilor care au influenţat selecţia în timpul procesului de domesticire. Atunci când câinii execută această mişcare, ea pare să determine o dorinţă puternică a oamenilor de a avea grijă de ei", a adăugat ea. Este posibil şi ca animalele de companie să mimeze mişcările muşcilor faciali ale oamenilor în preajma cărora îşi petrec timpul şi astfel, în timp, să formeze aceleaşi principii biomecanice. Este cunoscut faptul că, în ziua de azi, mulţi posesori de câini îşi aleg rasa în funcţie de trăsăturile lor de personalitate.
Un alt studiu celebru - mai vechi, din 2015 - realizat în Japonia, a demonstrat că schimbul de priviri între câini şi stăpânii lor conducea la declanşarea reciprocă a oxitocinei, compus supranumit "hormonul iubirii", fenomen observat şi în relaţia dintre mamă şi bebeluşul ei.

Articol de Alma B

Sursa: Agerpres

Te-ar putea interesa şi…


marți, 25 iunie 2019

Cum "citeşti" uşor oamenii oneşti


Care sunt cei mai oneşti pământeni? Ei bine, iată cu îi puteţi recunoaşte - sunt fie elveţieni, fie cetăţeni din ţările scandinave. Iar concluziile vin în urma unui studiu făcut de o echipă internaţională de specialişti în ştiinţe comportamentale, care a "pierdut" peste 17.000 de portofele, cu diverse sume de bani, în spaţii publice din 355 de oraşe, în 40 de ţări. 



Ce facem când găsim pe stradă un portofel cu o sumă de bani în el? Cei care au fosz implicaţi în studiu nu au “anunţat imediat Miliţia la telefon 22.22.22” - ca în "BD în alertă". Dar ce este interesant este faptul că, cu cât suma din portofel a fost mai mare, cu atât oamenii erau mai motivaţi să îl contacteze pe proprietar. Cei cu simţul civic cel mai puternic sunt cei din Elveţia şi ţările scandinave, iar la polul opus sunt cei din China, Maroc, Peru şi Kazahstan. 
În urma cercetării, oamenii de ştiinţă demonstrează două resorturi fundamentale ale comportamentului uman: altruismul şi rolul propriei imagini, teama de a fi considerat hoţ. "Când oamenii pot profita foarte mult de pe urma unui comportament necinstit, dorinţa lor de a trişa este augmentată, dar creşte totodată şi costul psihologic de a se vedea pe sine drept hoţ, şi, uneori, acesta domină", susţin autorii.
Proporţia portofelelor predate a depăşit 70% în Norvegia şi Elveţia. În China, mai puţin de 10% au predat portofelele fără bani, şi peste 20% au făcut acest lucru dacă obiectele conţineau bani. 
De asemenea, echipa de cercetători a solicitat unui număr de 279 de economişti să estimeze şansele ca portofelele să fie returnate. Mai puţin de unul din trei a prezis corect rezultatul, ceea ce l-a determinat pe unul dintre cercetători să declare că "până şi experţii au o viziune pesimistă despre ceea ce îi motivează pe oameni". 
Media la nivel internaţional pentru predarea unui portmoneu pierdut a fost de 40% când acesta era gol şi de 51% când în el se aflau bani. 

Articol de Alma B

Sursa: sciencemag.org 

Te-ar putea interesa şi…


luni, 22 aprilie 2019

Priveşte inteligent – comunică eficient!


Fizionomia (morfopsihologia) este azi o ştiinţă interdisciplinară. Dincolo de metodele tradiţionale de corelare a personalităţii cu trăsăturile faciale, care au rădăcinile adânc înfipte în istorie şi care sunt puternic influenţate de filozofia şi spiritualitatea culturii din care provin, în fizionomie sunt folosite informaţii din antropologie, psihologie, sociologie, biomecanică, genetică etc.
De la apariţia ei până în prezent, fizionomia s-a dezvoltat, a acumulat informaţii, acestea din urmă putând fi, în acest minunat secol XXI, organizate într-un sistem aplicabil oricărui om, indiferent de rasă, sex sau origine. Veţi  vedea pe parcursul acestei prezentări că toţi funcţionăm la fel. Avem acelaşi număr de muşchi faciali, care funcţionează după aceleaşi principii biomecanice, avem aceleaşi emoţii universale şi aceleaşi nevoi fundamentale.
Apariţia îndeletnicirii de a descifra feţe nu poate fi atribuită niciunei culturi. Ea precede orice formă de scriere sau chiar abilitatea speciei noastre de a articula cuvinte, deci precede şi orice cultura în sine. Dealtfel nu noi, homo sapiens, am învăţat să citim pe feţe. Această metodă de comunicare ne precede cu mult. Majoritatea mamiferelor din ziua de azi folosesc mişcările muşchilor faciali pentru a transmite sau a interpreta mesaje. Şi nu doar în interiorul speciei lor, ci şi mesajele altor specii. Aveţi un animal de companie? Un câine? O pisică? Ştiţi cumva când animalul vostru de companie este mulţumit sau speriat? Probabil că vă gândiţi acum la poziţia sau la mişcările cozii, dar nu despre asta vorbesc, mă refer la cât de deschişi sunt ochii sau la ce se întâmplă cu urechile lui. În cazul reacţiei fizice determinate de emoţia frică, la mamiferele superioare ochii se deschid mai mult, pentru o fracţiune de secundă, pentru a putea absorbi o cantitate mai mare de informaţie vizuală necesară deciziilor ulterioare. Urechile în cazul fricii sunt trase spre spate, în parte şi pentru a le proteja. Este interesant de observat însă cum şi la noi, la oameni, funcţionează acelaşi mecanism. Chiar dacă urechile noastre nu sunt la fel de mobile ca ale unui câine sau ale unui şoarece de câmp să spunem, există o serie de muşchi ai capului şi ai feţei care modifică poziţia urechilor. În timp, la persoanele care trăiesc des situaţii tensionate sau care se simt ameninţate, urechile vor deveni înclinate spre spate, la fel ca ale câinilor speriaţi.
Dar şi noi, şi în special cei care ne petrecem mult timp în preajma animalelor, ne putem da seama de tăirile acestora nu doar analizând comportamentul, ci şi urmărind mişcările muşchilor faciali. Dar oare animalele din jurul nostru ne pot citi feţele? Există o serie de studii care susţin că da. Atât pisicile, cât şi câini, caii, oile sau caprele au abilitatea de citi feţele stăpânilor şi de a trage concluzii pertinente din relaţia expresie facială – intenţie comportamentală. Spun intenţie comportamentală pentru că nu orice microexpresie facială sau orice emoţie afişată înseamnă în mod automat o acţiune.
Citirea feţei este una dintre primele forme de comunicare. Ea se bazează pe interpretarea mesajelor transmise cu ajutorul muşchilor faciali. Analizând fosilele strămoşilor noştri îndepărtaţi observăm că aceştia prezentau la nivelul feţelor doar muşchii faciali grosieri, adică acei muşchi ce au locurile de inserţie pe oasele capului şi care sunt regăsiţi azi la toate mamiferele superioare. În decursul evoluţiei noastre de cca. 7 milioane de ani, la nivelul feţei noastre, muşchi grosieri au suferit modificări de formă şi poziţie, dar, şi mai important, am căpătat şi muşchii faciali fini. Aceştia sunt muşchi ce au locuri de inserţie pe pielea feţei noastre şi care nu au niciun alt rol decât acela de a ne ajuta să comunicăm mai eficient. Azi putem transmite cu gâtul, capul şi faţa noastră aproximativ 250 de mii de mesaje nonverbale, dintr-un total de cca 700 de mii pe care le putem transmite cu întreg corpul. Practic, mai mult de o treime din ceea ce noi transmitem nonverbal se concentrează într-o regiune relativ mică a corpului. Faţa noastră are cel mai mare rol în comunicarea nonverbală.
Ştiind că natura nu creează nimic la întâmplare, dar nici nu păstrează organe care nu mai sunt necesare (de exemplu apendicele, amigdalele, molarii de minte, părul corporal care tind să aibă o importanţă din ce in ce mai mică pentru specia noastră, iar în viitor vor dispărea), s-a ridicat întrebarea de ce am căpătat aceşti muschi faciali fini? De ce am avut nevoie să devenim nişte comunicatori atât de eficienţi? De ce nu ne-am mulţumit cu acea mutaţie a genei FOXP2, survenită acum cca 200 de mii de ani, mutaţie care a permis coborârea laringelui şi apariţia limbajului articulat? Teoretic, acest limbaj articulat, singur, ne-ar fi putut pune în vârful piramidei trofice pentru că schimbul de informaţie s-ar fi produs aproape instant, şi cu o eficienţă nemaiîntâlnită până atunci pe pământ, în sensul în care un mesaj rostit o singură dată ar fi putut fi auzit de un număr foarte mare de indivizi şi apoi reprodus, exact, ori de câte ori era nevoie.


Adevărul este că muşchii faciali pe care îi avem acum nu au apărut peste noapte şi nici măcar în ultimii 200 de mii de ani. Există o strânsă legătură între evoluţia noastră, ca specie, evoluţia socială şi evoluţia comunicării. Haideţi să facem o scurtă călătorie pe firul evolutiv al speciei noastre şi să ne întoarcem în timp cca 7 milioane de ani. În acest moment suntem la stadiul de australopiteci. Organizarea noastră socială se rezumă la stadiul de familie, de până la 7 membri, iar comunicarea este necesară doar în interriorul acestei familii, cu scurte excepţii în momentele în care suntem atacaţi şi vrem să părem mai înfricoşători sau când dorim să gonim alte animale de la sursa de hrană, apă, etc. Pe măsură însă ce am început să ne organizăm mai bine din punct de vedere social şi astfel am fost nevoiţi să interacţionăm cu un număr din ce în ce mai mare de membri ai speciei noastre, comunicarea a făcut un salt. Am fost forţaţi să urmărim comportamente, să înţelegem mesaje, să formăm alianţe şi să transmitem mesaje mai eficient. Această nevoie provine din una mult mai primară şi anume din cea de supravieţuire. Ca orice alte mamifere, strămoşii noştri (şi dealtfel şi noi, azi) doreau să supravieţuiască atât la nivel de individ, cât şi la nivel de specie. Din acest motiv continua cursa pentru transmiterea materialului genetic a îmbrăcat forme care azi pot părea ciudate. Din păcate, această transmitere de informaţie către viitor nu era realizată întotdeauna în mod paşnic, asta şi pentru că găsirea unui partener disponibil nu era la fel de uşoară ca în ziua de azi, numărul de indivizi în trecut fiind cu mult, mult mai redus decât în prezent. Moartea unui pui de hominid putea însemna că un alt mebru al speciei respective îşi poate asigura viitorul genetic şi din acest motiv infanticidul a fost destul de raspândit, iar reminescenţe ale acestui obicei s-au putut observa până în evul mediu. Deşi ne place să ne credem fiinţe superioare, evoluate, spirituale, suntem mult mai aproape de stadiul de mamifer. Dar, după toate aparenţele, datorită scăderii gradului de combativitate şi creşterii celui de cooperare între membri speciei noastre, suntem pe drumul cel bun, evoluăm.
Dacă ne uităm la primatele care trăiesc şi în ziua de azi, o să observăm că protecţia puilor în primele 6 luni de viaţă este oferită exclusiv de mamă. Contactul fizic dintre mamă şi pui nu este întrerupt niciodată în această perioadă. La fel s-a întâmplat şi în cazul strămoşilor nostri hominizi şi prehominizi. Pe măsură ce am început însă să ne organizăm mai bine din punct de vedere social, puii au început să fie lăsaţi din ce în ce mai des şi din ce în ce mai devreme în grija altor membri ai grupului, membri care puteau oferi la fel de eficient protecţie. Dacă ne gândim la cât de mult a câştigat specia noastră în cooperare e suficient să observăm cum venim azi pe lume. Primul nostru contact nici nu mai este cu mama, asta deşi rămânem una dintre creaturile cele mai dependente de adulţi pentru supravieţuire. Suntem traşi afară de un medic sau de o moaşă, apoi preluaţi de asistenţi, spălaţi, măsuraţi, cântăriţi, înfăşaţi, arătaţi pentru câteva secunde mamei pentru ca apoi să mergem direct în sala postnatală, sub un bec ce emană o caldură plăcută, în timp ce mama merge în blocul postoperator sau la secţia de terapie intensivă. Trec minute bune, uneori ore, până ce mama şi puiul ei sunt reuniţi. Ce s-ar putea întâmpla în acest timp dacă am fi o specie mai degrabă combativă? Nici nu vreau să mă gândesc!
Vedeţi deci cum, în trecutul nostru combativ şi violent, am fost nevoiţi încă din primele zile de viaţă să fim foarte atenţi şi receptivi la tot ce se întâmplă în jurul nostru, să distingem protecţia de un eventual pericol, intenţiile nobile de cele mai puţin curate. Reminescenţe ale acestei nevoi se fac simţite şi în ziua de azi. Dacă analizăm copii cu vârste de pănă la doi ani, adică vârsta la care corpul devine pe deplin capabil să articuleze cuvinte, vom observa că aceştia sunt foarte receptivi şi atenţi la ce se întâmplă în jurul lor, în special când vine vorba de legăturile emoţionale create între părinţi. În cazul unei relaţii dizarmonioase, chiar dacă în faţa copilului activităţile se petrec aparent normal, tensiunea emoţională va fi resimţită şi înmagazinată de cel mic.
Revenind în prezent, la faţa noastră şi la muşchii ei, ştim că toţi oamenii din lume, indiferent de origine sau rasă, se nasc cu acelaşi număr de muşchi faciali. Asta dacă nu există malformaţii congenitale sau accidente în urma cărora să se piardă unul sau o parte din aceştia. Indiferent de rasă, toţi avem 43 de muşchi pe faţă dintre care 20 sunt muşchi pereche (se găsesc şi pe jumătatea stângă şi pe cea dreaptă a feţei) şi 3 sunt muşchi nepereche (procerus, pielosul nazal şi orbicular al gurii). Aceşti muşchi funcţionează la toţi oamenii pe baza aceloraşi principii biomecanice, asta însemnând că indiferent de vârsta, cultura etc. atunci când exprimăm ceva cu ajutorul lor o vom face toţi la fel. De exemplu, în orice zâmbet (Duchene, de întâmpinare, fals, etc.), exprimat de orice om din lume, sunt antrenaţi muşchii zigomatici şi buccinatori. Muşchii feţei se comportă la fel ca orice alt muşchi din corpul uman, în sensul în care cu cât îl folosim mai mult cu atât el devine mai puternic. Devenind mai puternic el va ocupa un volum mai mare. La baza creşterii în volum a muşchilor faciali nu stau acţiunile voite, ci reacţiile (manifestările emoţiilor) pe care corpul nostru le are în faţa diverşilor stimuli. Emoţiile care iau naştere în noi duc la apariţia spasmeslor musculare, adică a contracturilor de foarte scurtă durată (maxim ½ dintr-o secundă). La nivelul feţei, aceste contracturi se numesc microexpresii.
Deşi azi au fost identificate cca. 3600 de emoţii pe care specia noastră le poate simţi, 7 dintre acestea, împreună cu exprimările lor faciale, sunt fundamentale sau primare, dar şi universale. Sunt fundamentale pentru că nu sunt învăţate, ne naştem capabili să le simţim, iar studii recente arată că le resimţim şi manifestăm încă din timpul vieţii intrauterine şi sunt universale pentru că toţi oamenii din lume le exprimă la fel, cu ajutorul aceloraşi muşchi faciali. Mai mult decât atât, toţi suntem capabili să le recunoaştem pe faţa oricărui alt om din lume, şi asta fără să avem vreo pregătire în acest domeniu. Pur şi simplu, manifestarea acestor emoţii a făcut parte din bagajul nostru de comunicare atât de mult timp, încât avem înscrise în noi interpretările acestor expresii faciale.
Pe lângă muşchi faciali, mecanisme musculare şi emoţii fundamentale, toţi oamenii din lume se nasc şi trăiesc sub influenţa aceloraşi nevoi primare, acel prim strat din piramida lui Maslow. Fie că ne place sau nu, cu toţii avem nevoie de aer, apă, hramă, soare şi o temperatură care să susţină viaţa, şi asta doar pentru a supravieţui la nivel de individ, de organism biologic.
Ca o primă concluzie la cele de mai sus, deşi azi suntem aproape 8 miliarde de oameni cu aparent 8 miliarde de personalităţi diferite, cărămizile din care suntem construiţi sunt aceleaşi, indiferent de rasă, cultură, sex sau vârstă, diferenţele fiind făcute, în principal, de percepţiile noastre.
Ca o a doua concluzie, suntem într-un amplu şi continuu proces de evoluţie atât la nivel de organism, fizic, cât mai ales la nivel social, organizaţional. Ar fi o aroganţă să pretindem că suntem cea mai bună versiune ca individ sau ca specie. Natura va găsi mereu căi să ne arate că nu este aşa.
O a treia concluzie este legată de comunicare, acest liant fluid care ne-a pus, nu de mult timp, în vârful piramidei trofice. Comunicarea evoluează odată cu noi, cu societatea, cu nevoile. Ea este cea care a creat punţi invizibile între oameni şi deficienţele în comunicare sunt cele care destramă aceste punţi. Şi, dacă tot avem ocazia, haideţi să privim inteligent şi să comunicăm eficient!
Articol de Alex Bocunescu

Te-ar putea interesa şi…