luni, 20 iulie 2020

Fizionomia, limbajul nonverbal şi comportamentul în societate – studiu de caz – Horaţiu Mălăele


FIZIONOMIA        

         Faţa noastră se construieşte în timp, atât sub influenţa factorilor genetici, care determină tipul de osatură, anumite dimensiuni, culoarea părului, a ochilor, a părului facial, dar mai ales sub influenţa factorilor de mediu în care se formează şi trăieşte persoana, acestea modelând atât structura osoasă a feţei, până la vârsta maturizării, dar mai ales musculatura facială, volumele, orientarea, modul de îmbinare a muşchilor, precum şi pielea (consistenţă, culoare, tonicitate etc.) Ridurile, volumele musculare, dimensiunile şi orientarea elementelor faciale pot să dea indicii atât despre modul de reacţie al persoanei în diferite etape ale vieţii, cât şi despre procesele sale mentale şi emoţionale (1).  De aceea, atunci când vorbim de faţa unei persoane într-un anumit moment, nu trebuie să pierdem din vedere că ea ne arată şi istoricul acelei persoane, schimbările prin care ea a trecut: "Every face is a complex map of life, with inborn traits, characteristics developed through experience, talents, reflections of health, signs of shifting emotional weather, and more." (2)


            De aceea am ales pentru studiu două fotografii principale, de dată destul de recentă, însă am făcut şi o selecţie de fotografii din diferite etape de vârstă ale actorului Horaţiu Mălăele, pentru a putea observa mai bine istoricul formării fizionomiei sale actuale, procesele şi etapele prin care a trecut, dar mai ales elementele definitorii şi care au devenit emblematice în fizionomia actuală.
            Forma feţei este un prim indiciu al timpului şi tipului de răspuns emoţional pe care o persoană o are. Ea ne dă indicii despre predispoziţia individului şi disponibilitatea de a îşi arăta şi de a îşi schimba într-un interval mai scurt sau mai lung starea emoţională şi reflectă şi o trăsătură predominantă a personalităţii în acest sens. Ȋn copilărie ea este de obicei rotundă - denotând o stare echilibrată, o atitudine plăcută, dar şi tendinţa de a reacţiona exagerat la o problemă -, tinzând adesea să devină ovală în adolescenţă - indicând stările capricioase, tendinţa de autovictimizare, oscilarea rapidă între stările emoţionale, ceea ce se observă şi la pozele din copilăria şi adolescenţa actorului. Ca evoluţie, nu am putea spune că ceva anume a marcat forma feţei actorului în prima parte a vieţii, până la maturitate. Odată maturizat însă, el capătă o formă dreptunghiulară a feţei, dacă observăm primul plan al feţei, deşi în laterale, în zona pomeţilor putem observa diferite unghiuri care ne indică trecerea de la faţa rotundă către actuala formă. Reminescenţe ale formei rotunde ale feţei se găsesc în etajul median al feţei şi explică de ce Horaţiu este o companie atât de plăcută. Forma dreptunghiulară este specifică persoanelor care îşi stăpânesc foarte bine răspunsurile emoţionale, fiind ca o mască prin care ceilalţi sunt ţinuţi la distanţă, interlocutorul neputând citi uşor pe faţă trăirile şi emoţiile. Ȋn cazul unui actor, a cărui mobilitate facială trebuie să fie foarte mare, iar exerciţiul dezvoltă abilitatea de a reproduce şi exprima o gamă foarte largă şi nuanţată de emoţii, această faţă dreptunghiulară este un răspuns firesc la nevoia de a îşi masca propriile emoţii pentru a putea comunica prin intermediul rolurilor alese. Totodată, fiind şi o persoană publică, de notorietate, această formă a feţei devine necesară pentru a contracara intruziunile presei sau ale publicului în viaţa personală. Această faţa, numită şi "faţa de jad" pentru că este aparent impenetrabilă se regăseşte la multe persoane care lucrează cu un public larg, dar dincolo de afişarea reţinută şi controlată a emoţiilor, acest tip de faţă este specifică persoanelor care ajung să preţuiască calitatea înaintea cantităţii, care sunt căutători de armonie şi care, în spatele acestei "măşti" au o inimă mare şi mai ales sensibilă la problemele celor dezavantajaţi de viaţă. De obicei aleg fie munci de creaţie (o faţă dreptunghiulară este ca o "coală albă" pe care pot scrie poveşti emoţionale variate, la dorinţa proprie), fie în medicină sau justiţie. Sunt persoane care în copilărie au fost adesea subestimate sau ironizate şi care îşi doresc să ascundă aceste sensibilităţi care i-ar limita şi să capete o anumită detaşare emoţională. De altfel chiar avem mărturisirea actorului despre cum se simţea în copilărie: "Aveam un strabism foarte pronunţat, eram dislexic şi abia citeam, toţi cei din jur râdeau de mine - profesori şi copii, eram numit "prostu' clasei"". (3)
            Cele două părţi ale feţei împărţite pe orizontală - partea raţională şi cea emoţională arată şi ele acest joc al evoluţiei în viaţă - partea stângă a feţei este mai contractată, mai "muncită", cu nara dreaptă ceva mai sus şi cu aripa nazală mai încordată, deplasând puţin chiar septul nazal, ceea ce ne spune că în istoria sa personală aici s-a manifestat mare parte din stresul său - şi provocările din copilărie, când se simte respins şi devalorizat, şi încercările de a îşi crea o identitate din timpul adolescenţei, dar şi pasiunea cu care şi-a făcut şi îşi face meseria (de altfel în timpul reprezentaţiilor sale această parte a feţei este cea mai expresivă şi are muşchii cel mai bine conturaţi). Partea dreaptă a feţei mai aplatizată şi mai lipsită de tonicitate, cu trăsăturile convergând oblic jos către muşchiul maseter denotă însă că partea raţională a fost adesea folosită ca un scut în faţa celorlalţi, protejând zona de emoţionalitate şi sensibilitatea deosebită de care dă dovadă. De altfel şi forma maxilarelor arată că frustrările au fost acumulate mai degrabă în copilărie decât în viaţa de adult, deşi probabil nu au lipsit nici atunci, însă o abordare înţeleaptă, firea analitică şi mai ales contactul cu oamenii atât de diferiţi l-au ajutat să echilibreze aceste momente. Privind din faţă trăsăturile faciale, în planul cel mai apropiat al feţei, observăm o apropiere a lor către centrul feţei - caracteristică surprinsă şi în autoportretul caricatural pe care l-am selectat. Aceasta este o dispoziţie a elementelor faciale specifică persoanelor mai singuratice, care nu au o nevoie mare de socializare - şi această supoziţie este întărită şi de activităţile artistice pe care Mălăele le desfăşoară: desen, pictură, creaţie literară care presupun necesitatea unei retrageri din tumultul social şi a unei rămâneri în şi cu sine.
            Privind la proporţiile etajelor faciale pe orizontală se remarcă predominanţa etajului median al feţei, urmat ca întindere de etajul mental, cel mai redus fiind etajul "fizic", cel de jos. Acest raport indică o persoană pragmatică, foarte bine ancorată în realitate, care este perfect capabilă să îşi rezolve problemele, care acţionează şi nu pierde timp în supoziţii sau în construcţii proiective. Dezvoltarea acestui etaj facial este una firească ţinând cont de experienţa de viaţă a actorului şi de complexitatea şi varietatea situaţiilor care i-au cerut rezolvări practice, concrete (întreţinerea unei familii, gestionarea problemelor specifice montării unui spectacol sau a regizării unui film, administrarea teatrului propriu).
            Ȋn sprijinul acestei teorii vin şi sprâncenele scurte, care mai au păr doar în partea practică (cea dinspre nas). De altfel, comparând fotografiile din diverse etape de viaţă putem spune că niciodată aceste sprâncene nu au fost dese sau proeminente în partea dinspre coada ochiului, ceea ce denotă lipsa de idealism, o foarte bună ancorare în realitate şi probabil o cunoaştere a vieţii încă de la vârste fragede. Nici zona decizională, cea de mijloc, nu este una remarcabilă, care ar indica un mod rapid de luare a deciziilor sau o anumită impulsivitate în acest sens, ceea ce nu înseamnă că nu ia decizii, dar că mai degrabă acestea sunt chibzuite sau că Horaţiu a învăţat să lase viaţa să curgă, acceptând-o aşa cum este, cu suişurile şi coborâşurile sale, nemaiîncercând să o controleze prin deciziile sale. Oricum, odată cu înaintarea în vârstă, se creează anumite rutine şi tipare, iar situaţiile în care trebuie să luăm decizii se reduc ca număr şi intensitate, ceea ce duce la schimbarea conformaţiei zonei decizionale a sprâncenelor şi adeseori chiar la dispariţia părului din această zonă. Urmărind însă contururile muşchiului corrugator se observă mobilitatea foarte mare şi exerciţiul îndelung al acestei zone, ştiut fiind că sprâncenele au un rol esenţial în mimică. Probabil că în copilărie au fost nişte sprâncene drepte, care denotau invidie, sentiment natural la copii, mai ales când ei nu sunt integraţi în grup. Prin invidie înţelegem aici dorinţa ca celălalt să nu se mai bucure de ce are şi e foarte de înţeles apariţia acestui sentiment la un copil care s-a perceput ca fiind marginalizat şi ironizat. Cu timpul, partea dinspre jumătatea exterioară a muşchiului a coborât, sub influenţa oboselii psihice şi poate a unor dezamăgiri, dar şi mult mai posibil a mişcărilor repetate în mod exagerat, căci un actor amplifică mişcările faciale, subliniind emoţiile exprimate mai mult decât în viaţa de zi cu zi.
            Din studiul etajului superior al feţei - fruntea - putem constata o mare capacitate de a primi şi prelucra informaţii variate, de a avea procese cognitive simultane, corelate cu o bună abilitate de a face legături mentale, dar pe de altă parte şi tendinţa de a se disipa intelectual, de a fi interesat de prea multe şi ca atare, de a obosi mental deoarece nu se poate focusa asupra unui singur subiect. Prezenţa protuberanţei spirituale bine definite (trichionul) arată că spiritualitatea sa se întemeiază pe căutarea unui sens şi a unei logici şi prin trecerea tuturor elementelor din această zonă prin filtrul propriei raţiuni. Deşi maestrul relatează un episod care ţine de lumea superstiţiilor (4), care nu pare a îi fi caracteristică, semnele din această zonă arată o persoană care îşi urmează şi îşi defineşte drumul spiritual prin căutări raţionale.
            Tot aici putem vedea cu uşurinţă protuberanţele creativităţii, cele două umflături - bose frontale - bine definite, care au legătură cu abilitatea sa de a crea imagini sau scenarii în propria minte atunci când îi sunt prezentate obiecte, peisaje, întămplări. Este o calitate tipică artiştilor, care trebuie să dea viaţă scenariilor, să completeze cu propria imaginaţie un text literar, dar şi celor care creează ei înşişi lumi noi, care desenează, cântă sau scriu. De aici şi plăcerea de a scrie, de a încerca noi variante ale expresiei artistice, dar şi marea calitate a rolurilor pe care le face de a materializa cu lux de amănunte şi foarte convingător ceea ce este în mintea lui, făcându-i pe spectatori să trăiască iluzia veridicităţii şi a autenticităţii.
            Ridurile bine definite existente în partea mediană a frunţii  arată obişnuinţa de a analiza detaliat tot ceea ce percepe şi trăieşte, dar faptul că ele nu sunt continue, ci converg cumva spre mijlocul frunţiîi care le delimitează în jumătăţi vizibile ne duce cu gândul şi la posibilitatea ca aceste analize să fie prilej de frământări şi de separări între raţional şi emoţional. Să nu uităm însă să contextualizăm aceste observaţii şi să fim conştienţi că faţa unui actor este instrumentul său de lucru şi că acesta este pus în situaţia specială de a intra în "pielea" unui personaj, anulându-şi temporar individualitatea şi cu cât această capacitate este mai crescută, cu atât performanţa artistică este mai valoroasă şi mai credibilă.
            Zona de deasupra sprâncenelor uşor protuberantă indică existenţa unui cumul important de cunoştinţe, o "bază de date" bogată şi mobilă, care combinată cu zonele din lateralele frunţii, din apropierea tâmplelor care vorbesc despre o memorie logică şi emoţională foarte bine dezvoltate creează portretul unei persoane cu dotări intelectuale de mare calitate. Capacitate de a înmagazina, prelucra şi combina informaţii multe şi variate şi posibilitatea de a le accesa rapid şi a le actualiza. De asemenea tot din zona de deasupra sprâncenelor se observă şi obişnuinţa de a învăţa mereu.
            Forma centrală a frunţii denotă echilibru din punctul de vedere al modului de gândire şi totodată găsirea unei proporţii juste între rezolvarea problemelor prin respectarea unor reguli şi rezolvarea creativă. Cu siguranţă, vârsta şi experienţa creează acest mod echilibrat de abordare şi de dezlegare a problemelor, actorul având intuiţia momentelor când poate folosi căile "bătătorite" sau când e recomandabil să se încadreze într-un set de reguli, dar şi intuiţia momentelor de creativitate, de găsire a unor soluţii în afara modului obişnuit de rezolvare.
            Tot pe frunte ne atrage atenţia un rid vertical, destul de profund pe zona dintre sprâncene, care împreună cu distanţa dintre sprâncene, mărită pe parcursul timpului, deoarece muşchiul procerus este bine dezvoltat, chiar dacă secţionat de acest rid, datorat folosirii repetate a corrugatorilor, spune despre atenţia la detalii, despre concentrarea mai mare asupra acestora decât asupra imaginii de ansamblu. Preferă amănuntul semnificativ unei viziuni globale şi are o mare putere de a identifica detalii care scapă ochiului neantrenat. Această calitate se vede în desenele lui, care deşi par simple, alcătuite din linii epurate şi din suprafeţe schiţate, au întotdeauna acel detaliu care face diferenţa.



            Ochii care sunt mai în spatele planului feţei ("infundaţi" în orbite), nu foarte larg deschişi - posibil ca privirea "mijită" să fi fost consecinţa problemelor de vedere pe care le-a avut din copilărie, cu o pupilă care e mai degrabă mică, dar foarte mobili şi iscoditori vorbesc despre o persoană introvertită, care nu comunică despre ea cu uşurinţă şi plăcere, ci preferă mai degrabă rolul de observator, nescăpându-i detaliile. Ȋngustarea ochilor şi strângerea pleoapelor ţin de nevoia de a filtra informaţiile şi semnalează şi posibilitatea redusă ca această persoană să fie uimită uşor de ceea ce îi spunem sau să înghită pe nemestecate tot ceea ce vede. Colţurile interioare ale ochilor arată un grad mare de maturizare emoţională, deşi există o uşoară tensiune a pleoapei care coboară către colţul ochiului care indică trecerea de la o formă anterioară de ochi la o alta. Chiar dacă în tinereţe e posibil ca ochiul să fi fost al unui "leu" - o doză crescută de agresivitate, predominanţa activităţii mentale asupra celei fizice şi abilitatea de manipulare emoţională (explicabilă la un copil cu constituţia lui fragilă şi probabil mai ocrotit de părinţi) - acum el denotă că actorul preferă mai degrabă grupurile restrânse de oameni, că acordă greu încrederea şi afecţiunea sa, dar odată acordate acestea sunt solide şi că preferă să se documenteze şi informeze pe cont propriu. De asemenea este capabil să treacă foarte bine prin situaţiile de criză şi să se recupereze foarte bine după şocuri emoţionale. Nivelul său de gelozie este scăzut mai ales pe partea raţională, dar emoţional încă doreşte şi apreciază laudele, ceea ce este normal pentru personalitatea unui artist, care trăieşte pentru publicul său şi prin acesta. Faptul că vârsta nu i-a afectat în modul în care afectează cel mai adesea forma ochilor se poate explica şi prin înţelepciunea şi seninătatea pe care experienţele variate trăite sau întruchipate i-au dat-o.
            Privirea face parte din "brandul" său şi are acea combinaţie inefabilă de ironie, curiozitate, blândeţe, dar şi sclipiri jucăuşe. Deşi ochii nu au dimensiuni mari, ei sunt foarte mobili, scrutători şi denotă isteţime şi putere foarte mare de observare. Nu întâmplător reuşeşte să surprindă în caricaturile sale esenţa, să găsească acel element central şi semnificativ dintr-o figură sau dintr-o situaţie. Interesant este modul în care a ştiut să facă dintr-un handicap o marcă personală: ochelarii săi care au devenit celebri, acei ochelari rotunzi, care îi dau un aer ghiduş de Harry Potter şi care au devenit chiar obiect de licitaţie (5).  



            Acest accesoriu are o conotaţie filosofică la Mălăele, căci ei reprezintă o poartă de intrare în lume, o zonă în care imaginea şi realitatea se confruntă, având ca şi rezultat conştiinţa tragică a limitării perspectivei umane, a neştiinţei noastre care creşte pe măsura creşterii ştiinţei. De aceea pe unul din afişele spectacolului "Sunt un orb", actorul apare fără ochelari, însă cu mâinile imitând aceşti ochelari, puşi cumva într-o altă orientare, sugerând răsturnarea punctului din care lumea este observată.



            Nasul este un alt element definitoriu al fizionomiei lui Horaţiu Mălăele, el apărând supradimensionat în autoportretele şi caricaturile sale, căci privită din faţă, figura lui se concentrează cumva pe acest element, de dimensiuni generoase prin comparaţie cu ochii sau cu lăţimea buzelor. Coama nasului destul de îngustă şi de depărtată de planul feţei arată nivele reduse de agresivitate şi de violenţă (înţelese agresivitatea ca atitudine mentală care face posesorul impetuos şi imprudent, asertiv, iar violenţa ca şi comportament fizic, reacţie rapidă şi neaşteptată la nivel fizic), însă forma osului nazal trădează un spirit care are nevoie de dovezi palpabile şi de explicaţii clare, dorindu-şi activităţi care să-i antreneze atât aptitudinile fizice, cât şi pe cele mentale. Interesul lui se îndreaptă către universul material, fizic şi manifestă dorinţa de a controla şi îmbunătăţi ceea ce se întâmplă în jurul său. De aici şi dorinţa de a nu se limita doar la a interpreta roluri, ci de a şi crea, de a inova la nivelul punerii în scenă, dar şi preocupările care cer lucrul cu mâinile (desenul, pictura etc.). Tot nasul ne arată metodele sale de a acumula informaţii - atât dorinţa de a cunoaşte specifică unui spirit veşnic amator de a investiga şi de a afla mai mult indicată de umflătura de pe coama nasului, cât şi curiozitatea, dorinţa de a afla doar de dragul de a afla, fără ca cele aflate să folosească neapărat la ceva semnalată de umflăturile aflate pe lateralele nasului. Este explicabil de ce în timp dorinţei de a cunoaşte i s-a adăugat în timp şi curiozitatea, deoarece prin natura meseriei actorul este pus în contact cu mulţi oameni, cu multă informaţie care pare interesantă, dar care nu întotdeauna este şi necesară.  Pe coamă este vizibilă şi istoria alternării stresului raţional şi emoţional, dar neavând posibilitatea de a analiza o fotografie de dată recentă, nu ne putem pronunţa în ceea ce priveşte sursa actuală de stres. (în fotografiile analizate ea ar fi una emoţională, dar, repetăm, ele nu sunt cele mai recente fotografii).
            Vârful nasului denotă o bună capacitate de a îşi câştiga resursele - de toate tipurile, dar şi de a le administra bine, ceea ce i-a asigurat actorului un loc privilegiat în rândul colegilor săi, fiind unul dintre actorii cu o stare materială înfloritoare, datorată însă unui bun management al brandului personal, capacităţii sale fantastice de muncă şi ştiinţei de a gestiona înţelept aceste resurse câştigate din munca proprie (6). Nările puţin vizibile privind din faţă arată că nu manifestă o doză mare de generozitate, fiind chibzuit în a dărui din resursele sale de bani, timp, afecţiune sau cunoaştere. Comparând cele două nări, constatăm o disponibilitate mai mare de a fi generos cu resursele sale de tip raţional (idei, concepte, cunoştinţe) decât cu resursele sale emoţionale (afecţiune, timp personal etc.) Lungimea nărilor, care este mare semnalează o persoană pretenţioasă, cu standarde ridicate şi mai dificil de mulţumit. Acest lucru poate constitui un impediment în relaţiile cu ceilalţi, dar poate constitui şi un imbold de a face totul mai bine şi de a îi împinge pe ceilalţi (chiar dacă uneori forţat) de a face lucrurile la standarde mai înalte.  Tot dimensiunea lor poate indica superioritatea resimţită faţă de ceilalţi, persoana considerând că meritele sale sunt superioare celorlalţi şi mai ales aşteptând ca şi ceilalţi să îi împărtăşească această convingere. Dar distanţa dintre punctul unde se termină nările şi vârful nasului compensează acest aparent neajuns căci arată un nivel de imaginaţie mai crescut, care împreună cu umflăturile creativităţii de pe frunte  explică de ce maestrul creează cu atâta uşurinţă şi şarm, inventând noi sensuri şi lumi. Acel vârf al nasului ironizat grafic de însuşi purtătorul lui este secretul unei firi creative, inventive în a găsi noi şi noi înfăţişări adevărului şi aici avem de-a face cu cea mai fericită întrebuinţare a acestei însuşiri, în sensul că ea stă mărturie despre minunata sursă de poveşti pe care o are Horaţiu. Faptul că vârful nasului coboară împreună cu septumul nazal, ambele fiind orientate în jos au de-a face cu smerenia unui om care a trecut prin toate vămile vieţii şi a învăţat cu înţelepciune din toate experienţele, transformându-şi nevoia de a îi fi recunoscute meritele şi pretenţiozitatea în cel mai bun mod cu putinţă. Şi tot din tolba cu poveşti a vârfului nasului putem scoate şi informaţia că maestrul are un comportament activ, fiind mereu gata de acţiune, pregătit să depăşească obstacolele întâlnite în cale, indiferent de natura lor şi prea puţin înclinat la perioade lungi de relaxare.
            Zona dintre pomeţi şi urechi bine definită este o reminescenţă a feţei rotunde din copilărie şi creează imaginea de personalitate blândă, agreabilă. Muşchii obrajilor arată că viziunea sa despre viaţă a devenit una serioasă, nivelul de vitalitate nemaifiind aşa de crescut. Mai mult observăm ridurile experienţei (şanţurile nazo-labiale) din profunzimea cărora înţelegem că el învaţă doar din propriile experienţe şi oricât s-ar strădui cineva să-l convingă de ceva, până nu experimentează direct, nu crede şi nu asimilează informaţia. Sigur că fiind o faţă cu mare mobilitate şi extrem de pusă la treabă apar şi multe alte riduri: cele din colţul ochilor care arată atât îngrijorări sau frici (în funcţie de orientarea lor), dar şi exersarea zâmbetului sincer; cele ale sacrificiului, care "taie" obrajii, stând mărturie despre nopţile de nesomn, despre dăruirea de sine şi despre a pune din fiinţa proprie şi din resursele sale în tot ceea ce face pentru ceilalţi.
            Dacă maestrul pare a fi deschis comunicării, o fire veselă şi îndreptată către ceilalţi, ei bine, nu e chiar aşa. Am văzut deja că ochii sunt cei ai unei firi mai degrabă introverte, la care aş adăuga şi o doză de ancorare  în timpul imediat sau foarte apropiat, ceea ce e specific mai degrabă firilor reţinute şi prudente, care nu fac proiecţii pe termen lung, ci celor care iau decizii pe termen scurt şi le pun mai degrabă în practică, deoarece preferă siguranţa lui aici şi acum (acest lucru se vede din distanţa redusă dintre sprâncene şi ochi). Tot pentru introversiune pledează şi forma gurii, cu buze subţiri, cu orientarea orizontală a comisurilor, ceea ce denotă echilibru - nici pesimism, dar nici optimism, doar o atitudine realistă. Tot despre cumpănire în reacţii vorbeşte şi distanţa oculară medie, care arată că reacţiile lui nu vor fi impulsive, ci le va chibzui într-un timp rezonabil. Volumul redus al buzelor indică o reţinere de la plăcerile corpului sau din domeniul fizic, precum şi înfrânarea imaginaţiei când e vorba de satisfacerea lor, dar am văzut că prezenţa umflăturilor creativităţii şi a distanţei dintre punctul terminus al nărilor şi vârful nasului spun despre imaginaţia bogată, ceea ce completează portretul cu indicaţia faptului că această imaginaţie bogată se îndreaptă către alte tipuri de plăceri decât cele fizice - plăcerea jocului intelectual, plăcerea unei conversaţii, plăcerea degustării unei opere de artă, a unei performanţe artistice, tot ceea ce bucură mai degrabă spiritul decât corpul.
            Chiar dacă nu comunică despre sine, Horaţiu este un foarte bun comunicator, fiind exersat în această artă - toate volumele muşchiului orbicular şi ale muşchilor coborâtori ai gurii fiind bine conturate datorită obişnuinţei de a vorbi, dar şi de a îşi controla discursul. Tot de la această exersare a vorbirii apare şi lăţirea filtrumului, care are legătură şi cu vocabularul bogat şi nuanţat pe care îl stăpâneşte, dar şi cu pronunţarea clară a cuvintelor, forţând muşchii gurii. Chiar dacă exersează des ironia, lungimea nu foarte mare a filtrumului ţine de capacitatea lui de a "înveli" mesajul în mai multe straturi comunicaţionale - decelabile în funcţie de cultura, rafinamentul şi iscusinţa ascultătorului. De aici şi plăcerea de a povesti, de a nu "arunca" direct la ţintă mesajul.
            Aşa cum îi stă bine unui actor de vocaţie, pe bărbia lui Horaţiu se poate observa acel "cerc al emoţiilor", ridul circular, în formă de semilună, care ne dezvăluie uşurinţa lui de a îşi afişa emoţiile în public, chiar dacă prin prisma vârstei şi a meseriei a dezvoltat acea faţă dreptunghiulară, care nu lasă să fie citite emoţiile. Acest rid ne spune că oricât şi le-ar controla, bogăţia acestora se poate afişa în public, ceea ce e de dorit la un actor, chemat să întruchipeze atâtea poveşti de viaţă şi roluri emoţionale. Tot bărbia vorbeşte despre nivelul său de hotărâre ridicat, care merge foarte bine şi cu nivelul de determinare de a duce lucrurile la bun sfârşit, vizibil în forma maxilarelor şi în volumul muşchiului maseter. Acestea sunt rezultatul unor frustrări acumulate în timp, pe care însă în loc să le transforme în ranchiună sau în obstacole, Horaţiu le-a alchimizat în combustibil pentru reuşită. Muşchii mentalis sunt puternici şi bine conturaţi, evidenţiindu-se o doză ceva mai crescută de hotărâre în zona emoţională, adică atunci când o hotărâre are o motivaţie emoţională sau are o componentă emoţională este mai bine şi mai repede dusă la capăt.
            Urechile sale de dimensiuni ceva mai mari în raport cu capul său sunt cele ale unui bun ascultător, capabil să primească multă informaţie de la ceilalţi, pe care îi pot asculta mult timp, făcându-i astfel să se simtă confortabil în prezenţa lor. Faptul că poate primi multă informaţie pe cale auditivă nu înseamnă şi că le poate reţine cu acurateţe, având tendinţa de a uita relativ repede ceea ce aude, de aceea dacă se doreşte ceva de la domnia sa, informaţia trebuie să i se repete. Urechile nu sunt foarte depărtate de cap, deşi din cauza purtării ochelarilor de foarte mult timp pot părea. Ȋn copilărie şi adolescenţă însă, ele au fost depărtate de cap - aşa cum se poate vedea din fotografii - trădând o anumită stângăcie, lipsă de îndemânare în aprecierea distanţelor şi a propriului corp. Sunt urechile specifice comediantului, cel care îi face pe cei din jur să râdă, fără să-i pese de părerile lor, dar cu vârsta, ele s-au apropiat de planul capului, ca urmare a experienţelor de viaţă care l-au disciplinat, l-au pus faţă în faţă cu tiparele sociale, dar şi a muncii duse de actor cu sine pentru a îşi disciplina corpul fizic, pentru a se echilibra (Iată ce scrie presa: "Până nu de mult, actorul Horaţiu Mălăele susţinea ca fără sport este un om mort, însă nimeni nu se aştepta din partea lui să fie atât de bine pregătit. Pe teren, Mălăele s-a ridicat la nivelul fostului tenismen Andrei Pavel, cu care a jucat la dublu." (7)) Urechea dreaptă este cea de dimensiuni mai mari şi uşor mai depărtată de cap, ceea ce spune că ascultă şi recepţionează mai bine informaţiile care pentru el au o valoare emoţională. Ridurile verticale aflate în faţa urechilor arată că el a trecut prin perioade în care s-a simţit ameninţat şi obligat să fie mereu în gardă, după care au urmat perioade de relaxare. Acest proces repetat face ca el să intuiască uşor zgomotele care pot reprezenta o ameninţare şi să le discearnă de alte zgomote, acest lucru ducând în timp la abilitatea de a percepe din tonalitatea vocilor şi din inflexiunile lor falsul sau dorinţa de manipulare.
            Ascultă cu plăcere şi subiecte mai elevate, deoarece etajul superior al urechii începe să crească şi să se aplece uşor în faţă, dar şi subiecte mondene sau lipsite de importanţă, aşa-zisele bârfe (lobul urechii este bine dezvoltat), dar având un antihelix destul de subţire, nici nu va căuta să pătrundă sensul profund a ceea ce i se spune, ci va asculta doar în mare. Cel mai bine este reprezentat etajul median urechii, lucrurile practice fiind cele pe care le ascultă cu interes (nu prea îi place când lucrurile nu au aplicabilitate şi concreteţe şi te poate pune repede la punct).  Helixul de asemenea subţire arată preferinţa pentru voci mai subţiri, de tip feminin şi de asemenea indică şi capacitatea de a face faţă discuţiilor purtate pe un ton mai ridicat sau alert, fără a se simţi inconfortabil sau ameninţat. Lobul urechii nefiind ataşat direct de faţă înseamnă că nu există dorinţa, nevoia sau interesul de a controla sau de a îi influenţa pe ceilalţi. Este o persoană care se bazează pe sine în ceea ce întreprinde şi are o atitudine detaşată, dar iubeşte să vorbească mult despre lucrurile pe care le ştie, dând explicaţii detaliate şi vrând să impresioneze.
            Ca o observaţie de final - toate trăsăturile feţei actorului par cu timpul să se strângă către planul din faţă şi să fie din ce în ce mai mobile. Este un rezultat firesc al anilor de joc pe scenă, dar şi reflecţia unei conştiinţe care îşi cunoaşte valoarea şi şi-o pune în lumină sau....şi-o scoate "în faţă"!



LIMBAJUL CORPULUI ȊN APARIŢIILE PUBLICE

            De-a lungul timpului, Horaţiu Mălăele şi-a creat un stil propriu, care se reflectă şi în expresia corporală. Dacă vom privi rolurile jucate, vom vedea că ele acoperă o paletă largă de tipologii, dar dincolo de rol există interpretarea, care ţine de folosirea resurselor aceluiaşi corp fizic. Este imposibil să nu remarci prezenţa lui, fie că e vorba de costume sau de decoruri de teatru, fie de contextele vieţii sociale, de zi cu zi.
            Ceea ce atrage atenţia la o privire de ansamblu este impresia de neîndemânare, de stângăcie, de oarecare timiditate şi reţinere pe care o emană, aflată în contrast cu un corp suplu, ţinut în bună formă şi pe care actorul şi-l cunoaşte şi şi-l exploatează la maxim. O trăsătură importantă a limbajului său nonverbal este tocmai....jocul cu limbajele, sensurile multiple, "multul" obţinut din gesturi simple şi dintr-o atitudine corporală degajată.
            Naturaleţea cu care intră fizic în fiecare rol, adaptându-se situaţiilor este rezultatul unei munci susţinute cu propriul corp. Nevoia de a face sport, un sport de coordonare şi de îndemânare - tenisul, un sport care combină anduranţa cu spontaneitatea, vine la Mălăele tocmai din dorinţa de a putea face din corpul său un instrument maleabil.
            E practic imposibil să-i putem examina toate apariţiile publice, în roluri de teatru şi film sau în roluri sociale, dar am selectat câteva fotografii cu gesturi definitorii, emblematice pentru el. Dacă ţinuta este una boemă - corpul cu umerii degajaţi, o mână sau chiar amândouă în buzunar, în schimb mâinile sale, când gesticulează, au o mare expresivitate, punctând oportun discursul său verbal şi, mai mult, creând noi sensuri sau sugerând alte sensuri posibile pentru mesajul său verbal. Fie că indică acuzator cu ele sau ridică în sus filozofic un deget, fie că le împreunează sau le încrucişează - este imposibil privitorului să ignore baletul pe care acestea îl fac.


Toate aceste gesturi ale mâinilor au de a face întotdeauna cu o invitaţie nespusă, dar exprimată nonverbal, adresată interlocutorilor sau privitorilor, de a trece dincolo de stratul amuzant al spuselor sale, dincolo de jocul de cuvinte, pentru a medita. Tot ceea ce vine ca mesaj verbal este însoţit de alte conotaţii subliniate prin mimică, gesturi sau elemente paraverbale, care deschid alte porţi de înţelegere a mesajului sau oferă alte chei de decodificare.
            Ȋntr-un interviu cu Andrei Vornicu (8), se surprinde stilul nonverbal al actorului: "Tehnica actorului e una minimalistă. Economie de gesturi, de vorbe, de mişcare. Mălăele e un personaj mai degrabă concis, laconic. I se trage poate şi de la practica desenului care mizează pe concentrarea ideii şi precizia liniei. Şi de la poezie. Ȋi place poezia."
            Totuşi, dincolo de controlul specific unui actor, corpul său ne oferă şi alte indicii către adevărata sa natură, care este una mai degrabă introvertă, nedoritoare să dezvăluie prea mult despre sine sau despre viaţa personală, obişnuită cu cercetarea interioară, cu lucrul cu propriile gânduri, cu reflectarea lumii exterioare în universul interior, sursă de interogaţii existenţiale.
            Un interviu interesant, dat de actor Andreei Esca la radio (9), dar filmat, conţine momente revelatoare pentru această dorinţă de a îi fi respectată intimitatea, de a nu permite altora să intre pe teritoriul amintirilor private. De exemplu, în momentul în care discută despre perioada adolescenţei şi este întrebat despre primele relaţii de dragoste, verbal este autoironic, dar nonverbal evită să privească şi către interlocutoare şi către cameră, întoarce capul spre dreapta , încercând la nivel corporal să pareze invadarea unui spaţiu personal, chiar dacă aceasta nu se face fizic, se răsuceşte pe scaun în direcţia ieşirii şi umerii tresar uşor, semn că se simte inconfortabil. Aceste gesturi sunt însoţite şi de o replică destul de acidă adresată interlocutoarei care insistă "Hai, zi!": "Am sentimentul că ştii mai multe decât ştiu eu." Ceva mai încolo, în interviu, mărturiseşte că şi acum este extrem de timid (min.23), ceea ce nu confirmă gesturile sale, care arată însă o defensivă în faţa celor care intră pe teritoriul său privat. Chiar dacă îşi asumă statutul de persoană publică, acompaniat de toate avantajele şi mai ales neajunsurile sale şi este o conversaţie agreată de ambii, gesturile (vezi fotografia în care pune mâna la gură, în încercarea de a o acoperi, ca semn al unei dorinţe de a ascunde anumite informaţii sau fotografia în care îşi duce mâna la frunte acoperindu-şi parţial ochii) îi trădează adesea inconfortul de a se destăinui, de a se dezvălui celorlalţi cu vulnerabilităţile şi emoţiile sale, deşi când o face, învăluie totul în ironie, duioşie şi "se" povesteşte cu umor şi savoare.


            Microexpresiile sale sunt şi ele grăitoare pentru atitudinea sa reală faţă de cei care îi pătrund în viaţa privată. Atunci când Andreea Esca îl întreabă pe fiul actorului "Cu ce a cucerit-o tatăl tău pe mama ta?", Mălăele reacţionează cu uimire "Vai de mine, ce întrebare!", dar întoarce corpul înspre ieşire şi cu spatele către interlocutoarea sa, afişând expresia de dezgust.


            Am observat gestul ducerii mâinii stângi către zona ochilor de mai multe ori în timpul interviurilor sau recitalurilor sale personale, în spectacole în care joacă "rolul propriu", spectacole în care îşi prezintă viziunea despre viaţă şi despre sine. Nu e întâmplător că unul dintre spectacolele sale emblematice poartă titlul "Sunt un orb", iar unul dintre elementele sale definitorii la nivel corporal sunt ochelarii, cu rame rotunde, ca un semn al blândeţii privirii spre care o îndreaptă spre lume, ca un însemn al unei viziuni "rotunde" despre univers, ca o căutare a acceptării că tot ceea ce vede trebuie să "curgă" într-o rotaţie universală, că timpul vine şi trece şi pentru toţi Soarele "se învârte" egal pe cer.
            Şi coperta volumului "Rătăciri" este relevantă la nivelul limbajului non-verbal, deoarece cele două ediţii (2012 şi 2017) au imagini diferite pe copertă, ceea ce cu siguranţă nu este un lucru întâmplător, ci marchează nişte schimbări de perspectivă.


            Pe coperta ediţiei din 2012 apare doar  figura cu celebrii ochelari, în spatele cărora degetul arătător al mâinii drepte "freacă" ochiul raţional închis, ceea ce transmite subliminal mesajul unei închideri a raţionalului pentru a da frâu liber emoţionalului, pentru a se "rătăci" printre trăirile proprii, pentru a vedea lumea şi prin alt filtru decât cel al minţii. Degetul nu este în sus, ci în direcţia părţii stângi a feţei, indicând această zonă emoţională şi dând cititorului care are timp de decodificări subtile cheia de lectură a acestei cărţi. Ȋn schimb, coperta ediţiei din 2017, deci cu cinci ani mai târziu, are imaginea sa surprinsă cu jumătatea superioară a corpului, ochii nemaifiind acoperiţi, dar mâinile indicând confuzia - dreapta şi o nouă direcţie - stânga. Este ca şi cum ar spune că a rătăcit pe căile raţionalului, ceea ce i-a creat nedumerire, a avut cumva revelaţia că zona raţională duce la "rătăciri", care ucid misterul lumii, în acelaşi mod în care îl vedea Blaga prin cunoaşterea sa paradisiacă (raţională, logică), iar emoţiile, descoperirea lumii prin tainele sale, îi arată o nouă direcţie, pe care o indică îndreptând mâna stângă spre înainte. Astfel, pare a spune că artistul recrează lumea prin emoţie, îi sporeşte luciferic misterul şi îi adaugă noi şi noi frumuseţi prin iubire şi nu prin ascuţişul minţii. Două metafore vizuale care ne dau o idee despre profunzimea spirituală a maestrului, despre subtilitatea lumii sale interioare. Corpul este opera sa de artă!
            Tot despre emoţii, dar şi despre mândria lucrului bine făcut vorbeşte şi alt gest al său, făcut frecvent în public, gestul ducerii mâinii drepte la inimă, cu degetele răsfirate, ca şi cum ar vrea să o cuprindă şi să o şi protejeze în acelaşi timp, indicând şi sursa din care hrăneşte pe cei din jur. Recunoştinţă şi preţuire pare a spune această mână, imitând un vechi salut oriental încărcat de semnificaţii. Atitudinea corporală - umeri şi spate drept, pieptul în faţă, capul ridicat, cu bărbia uşor împinsă înainte, dar şi expresia facială, cu buzele presate una peste alta, nările încordate şi trăgând aer, obrajii uşor ridicaţi indică mândrie, sentiment normal atunci când performezi şi vezi satisfacţia celorlalţi vizavi de munca ta.
            Cât exprimă astfel de gest venit "din inimă" şi cât exprimă el când este un gest învăţat şi făcut pentru a impresiona este uşor de văzut din comparaţia celor două fotografii de mai jos. Ȋn opinia noastră, astfel de comparaţie ne poate arăta natura regală a unui mare maestru, care este conştient de valoarea sa şi ştie că este în frunte pentru a dărui şi a se dărui şi poate arăta valoarea imensă a gesturilor naturale, spontane, care pot câştiga cu adevărat inimi.      

    
            Un alt element interesant de studiat este râsul său, nu cel pe care îl interpretează pe scenă, ci cel natural, care apare în interacţiunile sale cu interlocutorii. Ascultând reacţiile sale în diverse interviuri, observăm că cel mai adesea vocala care apare în râsul său este E (un râs gen "he-he-he!") (10).
            Cercetările în domeniul comunicării au arătat că râsul este un element care trădează adevărata reacţie a unei persoane (11).  Este relevantă în acest sens vocala care apare în hohotele de râs şi care transmite la nivel paraverbal informaţii interesante despre atitudinea celui care râde referitoare la subiectul care i-a stârnit amuzamentul. Ce semnificaţie are râsul actorului? - " "Hehe!" Deja ne face să ridicăm din sprâncene un astfel de hohot de râs. Este mai degrabă malițios, disprețuitor și nu declanșează reacții prea plăcute. Am putea spune și că aruncă o mască veselă peste o atitudine răutăcioasă ori amenințătoare." Surpriză?! Nicidecum dacă ne gândim la faptul că tocmai această atitudine este cea a unui caricaturist, care observă defectele, le ţintuieşte cu vârful peniţei sale în desene şi le arată acuzator, dar şi amuzat celorlalţi. Iată o mostră care ni se pare că ilustrează foarte bine atitudinea din spatele acestui râs care conţine formula acelui "hai să facem haz de necaz!"


            De menţionat că actorul caricaturist este în primul rând ironic cu sine, autoanaliza fiind un obicei şi o cale de a le arăta celorlalţi că intenţiile sale nu sunt răutăcioase, ci că putem privi viaţa şi prin alte lentile, putem să ne acceptăm neajunsurile făcând din ele instrumente de autocunoaştere şi folosindu-le pentru a ne iubi şi accepta latura umană.

VESTIMENTAŢIA ŞI ACCESORIILE

            Pentru fiecare dintre noi, tot ceea ce punem pe corpul nostru, adică vestimentaţia, definită ca "orice obiect tangibil sau material ataşat corpului uman" (12) semnalează nonverbal despre setul nostru de valori sociale, despre identitatea noastră în raport cu ceilalţi, despre atitudinile noastre. Astfel, hainele noastre sunt comunicări ale noastre cu mediul nostru social, fiind simboluri cu o mare putere de a influenţa interacţiunile noastre sociale. Ȋn cazul unei persoane publice, ţinuta sa face parte din "brand-ul personal" şi constituie o modalitate de a se individualiza. Contează de asemenea ce fel de persoană publică este respectivul individ, domeniul în care este cunoscut şi în care ia contact cu publicul, precum şi statutul pe care îl are.
            Ȋn cazul unui actor lucrurile sunt diferite de orice altă persoană publică, pentru că ceea ce marchează statutul unui actor este creativitatea, stilul personal de a se prezenta ca simbol în faţa publicului. De aceea, apariţiile publice sunt studiate, adeseori sunt opera unui stilist, dar subliniază puternic individualitatea. Cum societatea modernă permite intruziunea aproape în orice segment al vieţii private - uneori nefiind intruziune, ci chiar o strategie de marketing, care să menţină trează atenţia publicului, este interesant să comparăm stilul vestimentar al actorului în apariţiile publice şi în viaţa privată, atât cât ne-o permit sursele.
            Studiind fotografiile din diverse contexte (vezi şi fotografiile de mai sus din acest capitol), observăm un stil vestimentar decontractat, purtat cu nonşalanţă şi naturaleţe, format din articole vestimentare simple - tricou la baza gâtului sau bluză, cămăşi descheiate la gât, niciodată însoţite de cravată, sacouri cu mâneci suflecate sau revere înguste şi moi, pantaloni de stofă sau din materiale fluide, niciodată blugi sau materiale aspre. Ȋn extrem de rare ocazii (aniversări publice de exemplu) apare respectând codul vestimentar standard, în costum, cu cămaşa încheiată şi cravată şi atunci pare ca şi cum nu s-ar simţi în largul său.
            Sacoul purtat cu tricou la baza gâtului sau uneori chiar cu mic decolteu în V denotă un nonconformism cu tentă adolescentină, ceea ce se asortează cu zâmbetul său maliţios şi cu ochelarii săi uşor copilăreşti, care indiferent de înaintarea în vârstă îi dau un aer bonom şi plăcut. Mânecile suflecate la sacou sunt un indiciu al faptului că maestrul se simte oriunde ca pe un "şantier" de creaţie, gata oricând de muncă, de intrat într-un rol, de construit o nouă imagine. Suflecarea mânecilor este un gest care arată intenţia de a trece la treabă, creează canale de comunicare cu diferite clase sociale, îl face simpatic şi apropiat atât tinerilor, cât şi oamenilor mai simpli care nu înţeleg teatrul de mare subtilitate. E un  gest de apropiere socială şi de deschidere. Se ştie că zona de la încheietura mâinii, mai ales în partea sa interioară, este o zonă intimă şi foarte fragilă. Suflecatul mânecilor lasă la vedere această zonă, care împreună cu îndreptarea palmelor spre exterior, dă un mesaj de deschidere comunicaţională, vital pentru un actor care îşi doreşte să ajungă la un public cât mai larg.
            Atrăgeam atenţia în partea de limbaj nonverbal şi asupra marii expresivităţi a gesturilor executate cu mâinile. Suflecarea mânecilor îi permite să le pună în valoare, să se ajute de ele pentru a îşi completa discursul verbal, să le dea vizibilitate. De altfel şi preferă bluzele cu mâneci moi, fără manşete sau cămăşile purtate fără butoni sau alte accesorii, tocmai din acest motiv.
            Materialele din care sunt croite sacourile sunt moi şi au o anumită fluiditate, materiale care nu trebuie călcate în principiu (deci nu "netezite"), iar croiul este unul lejer, neurmărind îndeproape linia corpului. Ce spun aceste amănunte? Mărturisesc despre aceeaşi dorinţă de libertate de mişcare, despre acelaşi spirit neîncătuşat, căruia nu îi place să îi fie netezite asperităţile cu fierul convenţiilor sociale. Sacoul este o piesă care face parte din costumul bărbătesc formal, dar aspectul lui spune foarte mult despre clasa socială la care îşi revendică apartenenţa purtătorul, fie că este reală sau dorită. Ori Mălăele   s-a simţit mereu aproape de originile sale, pe care nu numai că nu le-a renegat niciodată, dar le-a prezentat cu mândrie şi nostalgie de fiecare dată. S-a simţit întotdeauna aproape de oamenii simpli, pe care i-a observat, dar s-a simţit la fel de confortabil în prezenţa intelectualilor, a boemei, de aici şi degajarea cu care poartă un element vestimentar care iniţial a fost specific ţinutelor formale.
            Despre fronda vestimentară şi despre sfidarea normelor sociale vorbeşte şi sacoul purtat cu tricou decoltat, care lasă la vedere pieptul şi zona de jos gâtului către trunchi, cu revere răsucite neglijent - unul într-o parte, celălalt băgat spre interior. O metaforă care, după părerea noastră, ar vrea să spună că dincolo de "învelişurile" sociale, care deosebesc, oamenii sunt aceiaşi, cu acelaşi corp fragil, supus tuturor celor ale traiului lumesc. De remarcat că în acest mod sunt lăsate la vedere două zone foarte "calde" - zona sternului, care corespunde etajului inimii şi zona tiroidei şi a venelor carotide, care corespunde centrilor comunicării. Ceea ce şi explică căldura cu care îl primeşte publicul şi credibilitatea pe care el o obţine în rândul spectatorilor.


            Hainele sunt cel mai adesea negre sau în culori neutre, fără imprimeuri sau alte adaosuri coloristice. Negrul transmite un mesaj de încredere de sine şi putere, majoritatea persoanelor percepându-l ca o culoare care sugerează stabilitate şi integritate. Este culoarea cea mai comună în ţinutele de business, totuşi el ascunde o doză de mister şi dacă hainele sunt preponderent negre, dar au o personalitate a croiului, o anumită calitate a materialelor şi a finisajelor ele spun şi despre emoţionalitatea purtătorului.
Ei bine, mesajul ascuns al negrului în vestimentaţie ţine de dorinţa subconştientă a celui sau celei care îl poartă de a se proteja de sentimentele pe care consideră că nu le pot controla şi de dorinţa de a avea echilibru emoţional. De aceea negrul vorbeşte şi despre dorinţa de protecţie a puterii personale prin crearea unei distanţe emoţionale care să comunice celorlalţi dorinţa de a îi fi respectată intimitatea. Negrul creează o aură de persoană mai puţin abordabilă, ceea ce întăreşte ceea ce am observat prin studiul fizionomiei şi al limbajului nonverbal - firea introvertă, emotivă, dorinţa de a ţine departe de ceilalţi viaţa sa interioară şi personală.
            Şi bejurile sau marourile, tonurile de pământ fac parte din garderoba lui Mălăele. Denotă o fire stabilă, un bun familist, iubitor de armonie şi de echilibru, de confort şi simplitate, dar totodată şi aceste tonuri vorbesc despre dorinţa de a deţine controlul, de a îşi păstra stăpânirea de sine, căci să nu uităm, firea artistului este una emotivă, iar emoţiile înseamnă întotdeauna destabilizare.
            Ȋn timpul liber însă actorul poartă cu plăcere şi ţinute albe, semn al dorinţei ca în universul său privat să îşi poată afişa puritatea, blândeţea şi bunătatea, fără teama de a fi rănit sau de a îi fi încălcat spaţiul personal. Albul stă mărturie şi despre tendinţele pacifiste, despre căutarea armoniei în relaţii, despre iubirea de casă şi de familie, despre timiditate, despre spiritul de sacrificiu pentru cei ai casei, despre chibzuinţa în a cheltui. Aceleaşi materiale uşoare, cu croi lejer şi cu zona pieptului lăsată la vedere.


            O neglijenţă afişată, care însă este foarte căutată, care are de-a face cu spiritul boem, cu eliberarea de canoane şi de catalogări, cu dorinţa de a trăi ca un "om de rând", deşi pe scenă este regal şi orice rol ar interpreta ştie cum să îl înnobileze.
            Despre preocupările sale artistice conexe putem să ne dăm seama şi din eşarfele care însoţesc foarte adesea ţinutele acestea decontractacte. Eşarfe din materiale uşoare sau adaptabile ţinutelor, în culori rafinate - gri sau violet, dând un aer de poet "aterizat" cumva din întâmplare în lumea materială, între oameni pe care i-ar dori aproape şi în acelaşi timp ar dori să rămână cumva pe planeta lui de vis, pe care să continue să creeze lumea din scrisul său.
            Pălăria de tip melon, pe care o poartă adesea în apariţiile sale publice, este şi ea un semn de rafinament şi un mod de a îşi declara apartenenţa la alt veac (13). Este pălăria purtată de actori emblematici de comedie - Charlie Chaplin sau Stan şi Bran. Este purtată tot cu o intenţie caricaturală, aşa cum i-a dat semnificaţia Charlie Chaplin: un semn al unei categorii sociale de mijloc, burgheză, care ataşat unei ţinute lejere, boeme (şi el purta pantaloni largi şi sacouri uşor şifonate sau din pânză moale) nu denotă decât o intenţie ironică, un zâmbet la adresa unor tipare sociale, o copilărească sfidare a atitudinii burgheze, a suficienţei şi "aşezării" înstărite care se reflectă şi în suficienţă intelectuală. Alături de ochelarii rotunzi, purtaţi adesea pe vârful nasului sau împinşi pe nas cu un gest care "aşază" lucrurile la locul lor, în lumea materială, pălăria este un indiciu al imaginaţiei creatoare, a umorului, a plăcerii vorbei, a amiciţiei care pare că dezleagă vorbele la un pahar cu prietenii. De altfel melonul a fost la mare modă şi pe vremea ilustrului Caragiale, fiind un element vestimentar iconic şi pentru dramaturgul ale cărui comedii le-a interpretat şi Mălăele sau chiar le-a regizat (vezi, de exemplu, spectacolul "Scrisoarea" de la Teatrul Naţional Bucureşti). Mesajul acestui melon ţine deci de latura comică asumată, de o anumită filieră culturală pe care o admiră şi de la care se revendică.
            Deşi nu este element vestimentar, am remarca şi modul în care maestrul îşi poartă părul. De-a lungul maturizării sale pare că părul niciodată nu a acceptat o tunsoare de tip elegant sau foarte aranjată, ci că prin forma uşor ciufulită a reprodus răzvrătirea posesorului, dorinţa de a nu-i fi pusă în forme stricte creativitatea şi înfăţişarea. Direcţia lui, îndreptată mereu spre faţă este un indicator pentru ceilalţi de a îi privi faţă, dar şi de a ascunde restul gândurilor. "Uitaţi-vă la faţa mea, dar ţineţi-vă departe de a intra în capul meu!" este mesajul subliminal pe care îl transmite părul.


Surse:

1. Ȋn interpretarea fizionomiei am ales sistemul de citire facială Face Keys ("Face Keys - Curs de fizionomie. Cheile personalităţilor umane" - nr. 1448/23.02.2015 ORDA)

2. Eric Standop - "Read the Face" - St Martin's Essentials, New York, oct. 2019, p.12 (trad.n. - "Fiecare faţă este o hartă complexă a vieţii, cu trăsături înnascute, caracteristici ce indică experienţele, talentele, problemele de sănătate, semnele schimbărilor emoţionale şi multe altele.")

3. https://2daynews.ro/povesti-de-viata/fotografie-horatiu-malaele-copilarie-7444.html

4. „Cred în faptul că omul este predestinat. Eram în pragul examenului de admitere la Institutul de Teatru şi trecând cu nostalgie pe lângă Teatrul Bulandra, pe care îl divinizam, un geam s-a deschis şi domnul Liviu Ciulei, care vorbea cu cei dinăuntru, a aruncat un chiştoc de ţigară în capul meu. Am stins chiştocul şi l-am păstrat până după examenul de admitere, pe care l-am luat“ - (https://adevarul.ro/cultura/teatru/horatiu-malaele-65-ani-sunt-transee-grenada-n-mana--foto-1_597ee2735ab6550cb8a344a7/index.html )

5. https://www.tion.ro/romania/obiecte-de-suflet-ale-unor-mari-artisti-scoase-la-licitatie-299148/

6. https://www.libertatea.ro/entertainment/horatiu-malaele-demonstreaza-ca-se-poate-face-avere-si-din-teatru-ia-si-5000-eur-pentru-o-reprezentatie-exclusiv-1178437

7. https://www.cancan.ro/joaca-tenis-doar-de-cativa-ani-insa-s-a-ridicat-la-nivelul-lui-andrei-pavel-actorul-horatiu-malaele-a-transpirat-pe-teren-15008165

8. https://atelier.liternet.ro/articol/15802/Andrei-Vornicu-Horatiu-Malaele/Nu-stiu-de-ce-desenez-nu-stiu-de-ce-fac-filme-nu-stiu-de-ce-joc-teatru-e-felul-meu-de-a-comunica-cu-lumea.html

9. https://www.youtube.com/watch?v=H8aUYHxMLlk&t=1274s

10. vezi interviul citat mai sus la min. 55

11. http://facekeysromania.blogspot.com/2017/09/tipuri-de-ras-de-la-haha-la-hihi-sau.html

12. Kaiser, Susan - "The Social Psychology of Clothing and Personal Adornment", MacMillan Publishing Company, New York - 1997, p.4

13. "Melonul, cunoscut și sub denumirea de gambetă, (în engleză bowler hat sau derby (SUA)) este o pălărie tare de fetru cu calota rotundă și bombată și cu boruri înguste întoarse în sus, creată de pălărierii londonezi Thomas și William Bowler în 1849. Acest tip de pălărie, rezistent și protector, a fost popular în rândul clasei muncitoare din SUA, Marea Britanie și Irlanda în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și mai târziu în clasa superioară și de mijloc din Marea Britanie, Irlanda și estul Statelor Unite." (sursa: Wikipedia)

Articol de prof. dr. Corina Chelaru


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu