V-aţi gândit vreodată că o dantură imperfectă,
neagră chiar, ar putea fi un simbol al frumuseţii, al fertilităţii, al bunăstării?
Înnegrirea dinţilor a fost o
practică întâlnită în mai multe părţi ale lumii, în special în Asia de Sud-Est,
Insulele din Pacific şi America de Sud, dar este cel mai des asociată cu Japoni,a
unde a fost cunoscută ca Ohaguro.
Standardele de frumuseţe sunt adesea dictate de societate, iar în
Japonia, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, dinţii înnegriţi au fost
consideraţi un semn de frumuseţe, deşi au servit şi altor scopuri.
Metoda tradiţională de preparare a pigmentului pentru înnegrire începea
cu bucăţi de fier scufundate în ceai sau sake. Pe măsură ce fierul oxida –
lichidul se înnegrea. Gustul preparatului era, pesemne, cel puţin aspru, pentru
că în el erau adăugate condimente precum scorţişora, cuişoarele sau anasonul.
Pe măsură ce acest preparat era consumat, dinţii se înnegreau, iar pentru a
menţine acest aspect procedeul era repetat zilnic sau la câteva zile.
Rezultatele acestei practici este posibil să fi fost permanente pentru că unele
schelete din perioada Edo (sec. XVII- XIX d.H.), descoperite recent, încă
poartă semnele practicii Ohaguro.
Nu se ştie cu exactitate când a început practicarea Ohaguro, dar - în
perioada Heian (sec. VIII – XII d.H.) - era populară printre aristocraţi,
femeile din această clasă apelând cel mai des la ea. Nu era singura practică
menită să sporească frumuseţea în acea vreme. Feţele albe erau un alt lucru
dorit de japonezii acelei perioade. Este posibil ca Ohaguro să fi apărut tocmai
pentru că pulberea de orez folosită la albirea feţei făcea ca dinţii să pară
mai galbeni decât în realitate.
Pe lângă faptul că erau consideraţi o trăsătură de frumuseţe, dinţii
negrii ascundeau zâmbetul unei femei într-o societate despre care ştim azi că a
dus ascunderea emoţiilor la rang de artă. Tot pentru a ascunde răspunsurile
emoţionale, femeile renunţau la sprâncenele naturale pentru a-şi picata altele
mai aproape de partea din mijloc a frunţii – parte mult mai puţin mobilă decat
zona arcadelor. Samuraii, în schimb, practicau Ohaguro pentru a-şi
arăta supunerea faţă de stăpân.
Pe lângă toate acestea, se spune că practica Ohaguro avea rolul de a
proteja dinţii împotriva cariilor şi de a-i întări.
În perioada Edo, practica Ohaguro, folosită până atunci în principal de
aristocraţi, s-a răspândit şi la celelate clase sociale, fiind cel mai des
întâlnită la femei măritate, tinere care aveau peste 18 ani, prostituate şi
gheişe – subliniind feminitatea şi maturitatea sexuală.
În perioada Meiji, cea care a urmat perioadei Edo, practica Ohaguro a
căzut în dizgraţie şi a fost interzisă în 1870 de guvernul japonez, ca parte a
procesului de modernizare a ţării. În 1873, însăşi Împărăteasa Japoniei şi-a
expus public dinţii albi, iar această trăsătură a rămas până în zilele noastre
simbolul frumuseţii.
Deşi Ohaguro a dispărut din aproape toată Japonia, dinţii negrii mai
pot fi întâlniţi azi în cartierele gheişelor din Kyoto.
În perioada victoriană, în Anglia, taxarea excesivă a zahărului a făcut
ca doar clasele sociale superioare să îşi permită accesul la el. Există o
legatură evidentă între consumul de zahar şi deteriorarea dinţilor, iar în acea
perioadă doar cei care îşi permiteau să plătească preţuri exorbitante se puteau
“bucura” de o dantură stricată. Pentru a mima bunăstarea, mulţi englezi din
această perioadă îşi colorau dinţii în nuanţe de galben sau maro.
Standardele de frumuseţe acceptate acum de majoritatea culturilor lumii
includ o dantură perfect aliniată şi cât mai albă. Pentru că bijuteriile
dentare câştigă din ce în ce mai mult teren, iar în zilele noastre tehnicile de
estetică dentară devin din ce în ce mai avansate şi sofisticate, este destul de
greu de prevăzut ce standarde de frumuseţe vor avea strănepoţii noştri sau care
vor fi acestea peste câteva sute de ani.
Articol de Alex B
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu