miercuri, 24 august 2016

Cum poate şcoala să îi ajute pe “copiii tăcuţi”

Mulţi copii sunt înspăimântaţi atunci când trebuie să vorbească în public sau în faţa colegilor. Şi asta nu pentru că nu au nimic interesant de spus, sau pentru că sunt neatenţi ori pentru că nu ştiu răspunsul. Ci doar pentru că unii copii sunt tăcuţi. În recomandările sau evaluările făcute adesea de dascăli sunt folosite expresii ca “trebuie să vorbească mai mult, să fie mai comunicativ” sau “copilul dumneavoastră este prea tăcut, inactiv, neatent, etc”. Puţini sunt cei care nu îi forţează pe copii să facă lucruri împotriva firii lor, să nu îi facă să se simtă presaţi.

În cartea sa de succes “Tăcerea: puterea introvertiţilor într-o lume care nu se poate opri din vorbit”, Susan Cain vorbeşte tocmai despre acest fenomen. Cartea sa stă la baza unui grup de studiu din New York, SUA, format din peste 60 de oameni implicaţi în educaţia copiilor, care funcţionează sub denumirea de Institutul verii tăcute (Quiet Summer Institute). Această şcoală funcţionează după o curiculă dezvoltată de Heidi Kasevich, iar scopul principal al institutului este să ajute copii introvertiţi prin creşterea gradului de conştientizare al profesorilor.
În lumea de azi, copiilor li se cere să fie carismatici şi extrovertiţi, iar profesorii, chiar dacă o fac inconştient, au tendinţa de a acorda mai multă atenţie copiilor mai gălăgioşi. Ei scapă însă din vedere, sau poate nici nu ştiu, că extrovertiţii acţionează şi vorbesc în urma unei analize sumare a situaţiei şi a datelor, pe când introvertiţii vor acţiuna mereu în urma unei analize profunde, iar când vor deschide gura o vor face pentru a rosti lucruri trecute de mai multe ori prin filtrul gândirii.
Deşi timiditatea este specifică oamenilor în anii copilariei, nu toţi avem acelaşi grad de timiditate şi nu toţi îl pastrăm întreaga viaţă. Nu este suficient ca profesorii să ţină sub observaţie copii timizi, ci trebuie să se şi gândească, să încerce să înţeleagă de ce sunt tăcuţi.
Trăsăturile de personalitate pot fi o explicaţie pentru introvertismul copiilor, dar la fel de bine o explicaţie plauzibilă poate fi că acel copil a fost oprit în mod constant, sau că a văzut la alţii cum sunt opriţi din a face diverse lucruri, iar acum trăieşte cu ideea anticipativă că va păţi la fel.
Efectele acestor acţiuni sau acumularea de frustrări în anii copilăriei sunt vizibile şi oarecum cuantificabile. Până la vârsta pubertăţii, maxilarul inferior (mandibula) este un os relativ moale, ce poate fi uşor deformat de acţiunile musculare asupra lui. În funcţie de tipul şi intensitatea frustrărilor, mandibula capătă diferite forme care pot fi interpretate şi care, dacă nu se intervine, vor forma trăsături de personalitate ulterioare. Frustrările acumulate în copilărie vor acţiona pe nesimţite asupra oamenilor, făcându-i să capete sensibilităţi, să acumuleze ranchiună sau să nu se poată bucura pe deplin de experienţele pe care viaţa li le rezervă.
Copiii se pot închide în ei din foarte multe motive, iar prin întelegerea acestor motive profesorii pot ajunge la miezul problemelor şi pot fi un real ajutor. Dacă ei nu încep să se uite dincolo de mâinile ridicate ale elevilor extrovertiţi, lumea va pierde o mulţime de genii, sau cel puţin de idei geniale. Există o vorbă din popor care spune că apele calme sunt adânci, iar Stephen Howking ne spune că oamenii tăcuţi au minţile cele mai gălăgioase.
Articol de Alex B
Surse:
-         Cursul de fizionomie Face Keys
-          Quiet: the power of introerts in a world that never stops talking – Susan Cain
-         http://www.npr.org

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu