luni, 22 aprilie 2019

Priveşte inteligent – comunică eficient!


Fizionomia (morfopsihologia) este azi o ştiinţă interdisciplinară. Dincolo de metodele tradiţionale de corelare a personalităţii cu trăsăturile faciale, care au rădăcinile adânc înfipte în istorie şi care sunt puternic influenţate de filozofia şi spiritualitatea culturii din care provin, în fizionomie sunt folosite informaţii din antropologie, psihologie, sociologie, biomecanică, genetică etc.
De la apariţia ei până în prezent, fizionomia s-a dezvoltat, a acumulat informaţii, acestea din urmă putând fi, în acest minunat secol XXI, organizate într-un sistem aplicabil oricărui om, indiferent de rasă, sex sau origine. Veţi  vedea pe parcursul acestei prezentări că toţi funcţionăm la fel. Avem acelaşi număr de muşchi faciali, care funcţionează după aceleaşi principii biomecanice, avem aceleaşi emoţii universale şi aceleaşi nevoi fundamentale.
Apariţia îndeletnicirii de a descifra feţe nu poate fi atribuită niciunei culturi. Ea precede orice formă de scriere sau chiar abilitatea speciei noastre de a articula cuvinte, deci precede şi orice cultura în sine. Dealtfel nu noi, homo sapiens, am învăţat să citim pe feţe. Această metodă de comunicare ne precede cu mult. Majoritatea mamiferelor din ziua de azi folosesc mişcările muşchilor faciali pentru a transmite sau a interpreta mesaje. Şi nu doar în interiorul speciei lor, ci şi mesajele altor specii. Aveţi un animal de companie? Un câine? O pisică? Ştiţi cumva când animalul vostru de companie este mulţumit sau speriat? Probabil că vă gândiţi acum la poziţia sau la mişcările cozii, dar nu despre asta vorbesc, mă refer la cât de deschişi sunt ochii sau la ce se întâmplă cu urechile lui. În cazul reacţiei fizice determinate de emoţia frică, la mamiferele superioare ochii se deschid mai mult, pentru o fracţiune de secundă, pentru a putea absorbi o cantitate mai mare de informaţie vizuală necesară deciziilor ulterioare. Urechile în cazul fricii sunt trase spre spate, în parte şi pentru a le proteja. Este interesant de observat însă cum şi la noi, la oameni, funcţionează acelaşi mecanism. Chiar dacă urechile noastre nu sunt la fel de mobile ca ale unui câine sau ale unui şoarece de câmp să spunem, există o serie de muşchi ai capului şi ai feţei care modifică poziţia urechilor. În timp, la persoanele care trăiesc des situaţii tensionate sau care se simt ameninţate, urechile vor deveni înclinate spre spate, la fel ca ale câinilor speriaţi.
Dar şi noi, şi în special cei care ne petrecem mult timp în preajma animalelor, ne putem da seama de tăirile acestora nu doar analizând comportamentul, ci şi urmărind mişcările muşchilor faciali. Dar oare animalele din jurul nostru ne pot citi feţele? Există o serie de studii care susţin că da. Atât pisicile, cât şi câini, caii, oile sau caprele au abilitatea de citi feţele stăpânilor şi de a trage concluzii pertinente din relaţia expresie facială – intenţie comportamentală. Spun intenţie comportamentală pentru că nu orice microexpresie facială sau orice emoţie afişată înseamnă în mod automat o acţiune.
Citirea feţei este una dintre primele forme de comunicare. Ea se bazează pe interpretarea mesajelor transmise cu ajutorul muşchilor faciali. Analizând fosilele strămoşilor noştri îndepărtaţi observăm că aceştia prezentau la nivelul feţelor doar muşchii faciali grosieri, adică acei muşchi ce au locurile de inserţie pe oasele capului şi care sunt regăsiţi azi la toate mamiferele superioare. În decursul evoluţiei noastre de cca. 7 milioane de ani, la nivelul feţei noastre, muşchi grosieri au suferit modificări de formă şi poziţie, dar, şi mai important, am căpătat şi muşchii faciali fini. Aceştia sunt muşchi ce au locuri de inserţie pe pielea feţei noastre şi care nu au niciun alt rol decât acela de a ne ajuta să comunicăm mai eficient. Azi putem transmite cu gâtul, capul şi faţa noastră aproximativ 250 de mii de mesaje nonverbale, dintr-un total de cca 700 de mii pe care le putem transmite cu întreg corpul. Practic, mai mult de o treime din ceea ce noi transmitem nonverbal se concentrează într-o regiune relativ mică a corpului. Faţa noastră are cel mai mare rol în comunicarea nonverbală.
Ştiind că natura nu creează nimic la întâmplare, dar nici nu păstrează organe care nu mai sunt necesare (de exemplu apendicele, amigdalele, molarii de minte, părul corporal care tind să aibă o importanţă din ce in ce mai mică pentru specia noastră, iar în viitor vor dispărea), s-a ridicat întrebarea de ce am căpătat aceşti muschi faciali fini? De ce am avut nevoie să devenim nişte comunicatori atât de eficienţi? De ce nu ne-am mulţumit cu acea mutaţie a genei FOXP2, survenită acum cca 200 de mii de ani, mutaţie care a permis coborârea laringelui şi apariţia limbajului articulat? Teoretic, acest limbaj articulat, singur, ne-ar fi putut pune în vârful piramidei trofice pentru că schimbul de informaţie s-ar fi produs aproape instant, şi cu o eficienţă nemaiîntâlnită până atunci pe pământ, în sensul în care un mesaj rostit o singură dată ar fi putut fi auzit de un număr foarte mare de indivizi şi apoi reprodus, exact, ori de câte ori era nevoie.


Adevărul este că muşchii faciali pe care îi avem acum nu au apărut peste noapte şi nici măcar în ultimii 200 de mii de ani. Există o strânsă legătură între evoluţia noastră, ca specie, evoluţia socială şi evoluţia comunicării. Haideţi să facem o scurtă călătorie pe firul evolutiv al speciei noastre şi să ne întoarcem în timp cca 7 milioane de ani. În acest moment suntem la stadiul de australopiteci. Organizarea noastră socială se rezumă la stadiul de familie, de până la 7 membri, iar comunicarea este necesară doar în interriorul acestei familii, cu scurte excepţii în momentele în care suntem atacaţi şi vrem să părem mai înfricoşători sau când dorim să gonim alte animale de la sursa de hrană, apă, etc. Pe măsură însă ce am început să ne organizăm mai bine din punct de vedere social şi astfel am fost nevoiţi să interacţionăm cu un număr din ce în ce mai mare de membri ai speciei noastre, comunicarea a făcut un salt. Am fost forţaţi să urmărim comportamente, să înţelegem mesaje, să formăm alianţe şi să transmitem mesaje mai eficient. Această nevoie provine din una mult mai primară şi anume din cea de supravieţuire. Ca orice alte mamifere, strămoşii noştri (şi dealtfel şi noi, azi) doreau să supravieţuiască atât la nivel de individ, cât şi la nivel de specie. Din acest motiv continua cursa pentru transmiterea materialului genetic a îmbrăcat forme care azi pot părea ciudate. Din păcate, această transmitere de informaţie către viitor nu era realizată întotdeauna în mod paşnic, asta şi pentru că găsirea unui partener disponibil nu era la fel de uşoară ca în ziua de azi, numărul de indivizi în trecut fiind cu mult, mult mai redus decât în prezent. Moartea unui pui de hominid putea însemna că un alt mebru al speciei respective îşi poate asigura viitorul genetic şi din acest motiv infanticidul a fost destul de raspândit, iar reminescenţe ale acestui obicei s-au putut observa până în evul mediu. Deşi ne place să ne credem fiinţe superioare, evoluate, spirituale, suntem mult mai aproape de stadiul de mamifer. Dar, după toate aparenţele, datorită scăderii gradului de combativitate şi creşterii celui de cooperare între membri speciei noastre, suntem pe drumul cel bun, evoluăm.
Dacă ne uităm la primatele care trăiesc şi în ziua de azi, o să observăm că protecţia puilor în primele 6 luni de viaţă este oferită exclusiv de mamă. Contactul fizic dintre mamă şi pui nu este întrerupt niciodată în această perioadă. La fel s-a întâmplat şi în cazul strămoşilor nostri hominizi şi prehominizi. Pe măsură ce am început însă să ne organizăm mai bine din punct de vedere social, puii au început să fie lăsaţi din ce în ce mai des şi din ce în ce mai devreme în grija altor membri ai grupului, membri care puteau oferi la fel de eficient protecţie. Dacă ne gândim la cât de mult a câştigat specia noastră în cooperare e suficient să observăm cum venim azi pe lume. Primul nostru contact nici nu mai este cu mama, asta deşi rămânem una dintre creaturile cele mai dependente de adulţi pentru supravieţuire. Suntem traşi afară de un medic sau de o moaşă, apoi preluaţi de asistenţi, spălaţi, măsuraţi, cântăriţi, înfăşaţi, arătaţi pentru câteva secunde mamei pentru ca apoi să mergem direct în sala postnatală, sub un bec ce emană o caldură plăcută, în timp ce mama merge în blocul postoperator sau la secţia de terapie intensivă. Trec minute bune, uneori ore, până ce mama şi puiul ei sunt reuniţi. Ce s-ar putea întâmpla în acest timp dacă am fi o specie mai degrabă combativă? Nici nu vreau să mă gândesc!
Vedeţi deci cum, în trecutul nostru combativ şi violent, am fost nevoiţi încă din primele zile de viaţă să fim foarte atenţi şi receptivi la tot ce se întâmplă în jurul nostru, să distingem protecţia de un eventual pericol, intenţiile nobile de cele mai puţin curate. Reminescenţe ale acestei nevoi se fac simţite şi în ziua de azi. Dacă analizăm copii cu vârste de pănă la doi ani, adică vârsta la care corpul devine pe deplin capabil să articuleze cuvinte, vom observa că aceştia sunt foarte receptivi şi atenţi la ce se întâmplă în jurul lor, în special când vine vorba de legăturile emoţionale create între părinţi. În cazul unei relaţii dizarmonioase, chiar dacă în faţa copilului activităţile se petrec aparent normal, tensiunea emoţională va fi resimţită şi înmagazinată de cel mic.
Revenind în prezent, la faţa noastră şi la muşchii ei, ştim că toţi oamenii din lume, indiferent de origine sau rasă, se nasc cu acelaşi număr de muşchi faciali. Asta dacă nu există malformaţii congenitale sau accidente în urma cărora să se piardă unul sau o parte din aceştia. Indiferent de rasă, toţi avem 43 de muşchi pe faţă dintre care 20 sunt muşchi pereche (se găsesc şi pe jumătatea stângă şi pe cea dreaptă a feţei) şi 3 sunt muşchi nepereche (procerus, pielosul nazal şi orbicular al gurii). Aceşti muşchi funcţionează la toţi oamenii pe baza aceloraşi principii biomecanice, asta însemnând că indiferent de vârsta, cultura etc. atunci când exprimăm ceva cu ajutorul lor o vom face toţi la fel. De exemplu, în orice zâmbet (Duchene, de întâmpinare, fals, etc.), exprimat de orice om din lume, sunt antrenaţi muşchii zigomatici şi buccinatori. Muşchii feţei se comportă la fel ca orice alt muşchi din corpul uman, în sensul în care cu cât îl folosim mai mult cu atât el devine mai puternic. Devenind mai puternic el va ocupa un volum mai mare. La baza creşterii în volum a muşchilor faciali nu stau acţiunile voite, ci reacţiile (manifestările emoţiilor) pe care corpul nostru le are în faţa diverşilor stimuli. Emoţiile care iau naştere în noi duc la apariţia spasmeslor musculare, adică a contracturilor de foarte scurtă durată (maxim ½ dintr-o secundă). La nivelul feţei, aceste contracturi se numesc microexpresii.
Deşi azi au fost identificate cca. 3600 de emoţii pe care specia noastră le poate simţi, 7 dintre acestea, împreună cu exprimările lor faciale, sunt fundamentale sau primare, dar şi universale. Sunt fundamentale pentru că nu sunt învăţate, ne naştem capabili să le simţim, iar studii recente arată că le resimţim şi manifestăm încă din timpul vieţii intrauterine şi sunt universale pentru că toţi oamenii din lume le exprimă la fel, cu ajutorul aceloraşi muşchi faciali. Mai mult decât atât, toţi suntem capabili să le recunoaştem pe faţa oricărui alt om din lume, şi asta fără să avem vreo pregătire în acest domeniu. Pur şi simplu, manifestarea acestor emoţii a făcut parte din bagajul nostru de comunicare atât de mult timp, încât avem înscrise în noi interpretările acestor expresii faciale.
Pe lângă muşchi faciali, mecanisme musculare şi emoţii fundamentale, toţi oamenii din lume se nasc şi trăiesc sub influenţa aceloraşi nevoi primare, acel prim strat din piramida lui Maslow. Fie că ne place sau nu, cu toţii avem nevoie de aer, apă, hramă, soare şi o temperatură care să susţină viaţa, şi asta doar pentru a supravieţui la nivel de individ, de organism biologic.
Ca o primă concluzie la cele de mai sus, deşi azi suntem aproape 8 miliarde de oameni cu aparent 8 miliarde de personalităţi diferite, cărămizile din care suntem construiţi sunt aceleaşi, indiferent de rasă, cultură, sex sau vârstă, diferenţele fiind făcute, în principal, de percepţiile noastre.
Ca o a doua concluzie, suntem într-un amplu şi continuu proces de evoluţie atât la nivel de organism, fizic, cât mai ales la nivel social, organizaţional. Ar fi o aroganţă să pretindem că suntem cea mai bună versiune ca individ sau ca specie. Natura va găsi mereu căi să ne arate că nu este aşa.
O a treia concluzie este legată de comunicare, acest liant fluid care ne-a pus, nu de mult timp, în vârful piramidei trofice. Comunicarea evoluează odată cu noi, cu societatea, cu nevoile. Ea este cea care a creat punţi invizibile între oameni şi deficienţele în comunicare sunt cele care destramă aceste punţi. Şi, dacă tot avem ocazia, haideţi să privim inteligent şi să comunicăm eficient!
Articol de Alex Bocunescu

Te-ar putea interesa şi…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu