La fel cum sportivii
îşi dezvoltă diferit anumite grupe de muşchi, în funcţie de sportul pe care îl
practică, oamenii folosesc diferit muşchii feţei în funcţie de stările
emoţionale pe care le experimentează sau de şocurile pe care le resimt în
viaţă.
În aproape toate
timpurile, fizionomia s-a bucurat de o mare popularitate, fiindu-i dedicată o
literatura vastă. Ea apare menţionată sau tratată în unele dintre cele mai
vechi scrieri ale literaturii clasice. Homer şi Hipocrate au făcut din
fizionomie o parte a filozofiei practice.
Cel mai vechi tratat
sistematic despre fizionomie îi este atribuit lui Aristotel - Descifrarea
secretelor naturii cu ajutorul fizionomiei. Acesta a analizat caracterele oamenilor pornind de la
diferite caracteristici care îi diferenţiau, precum culoarea pielii, a părului,
forma corpului şi a membrelor, mersul sau vocea.
Dintre autorii
clasici latini care fac referire la fizionomie în scrierile lor îi amintim pe
Juvenal, Suetonius sau Pliniu cel Bătrân.
Scriitori arabi,
precum alchimistul al-Razi sau Averrous au contribuit şi ei la dezvoltarea
literaturii despre fizionomie iar cercetători precum Avicenna au tratat şi
aplicat pe larg acest subiect.
În perioada evului
mediu, fizionomiei clasice, descriptive i-a fost adăugată şi o latură de
predicţie, fiind de multe ori asociată şi cu astrologia, lucru care i-a
conferit de multe ori, mai ales în folclor, un caracter profetic sau magic.
În secolele XVIII şi
XIX, fizionomia a fost folosită ca metodă de detectare tendințelor criminale.
Sistemul dezvoltat de
Franz-Joseph Gall a primit numele de frenologie. Frenologia este ştiinţa în
care conformația craniului este un indicator al facultăților mintale și al
trăsăturilor de caracter.
Cesare Lombroso a
încercat să demonstreze o posibilă relație între psihopatologia penală și
defecte fizice sau constituționale, ajungând şi să jupoaie feţele cadavrelor
criminalilor pentru a le studia muşchii feţei.
În anii 1920, Dr.
Edward Vincent Jones, judecător al
Curtii Supreme Americane, fascinat de asemănările dintre miile de oameni
întâlniţi în sălile de judecată, a început să studieze trăsăturile fizionomice.
Nefiind multumit de literatura de specialitate pe care a găsit-o la acea vreme,
Jones a ajuns ca prin intermediul observaţiilor repetate să descopere 64 de
indicatori precişi ai unui carcter. El si-a denumit metoda “personologie”.
Joel Friedlander a
descris şi clasificat oamenii în şapte tipuri fiziologice, tipuri care îşi au
originea în endocrinologie. Aceste tipuri sunt cunoscute azi ca fiind solar,
lunar, venusian, mercurian, jovial, marțian și taciturn.
De asemenea, în anii
1930, studiile legate de personalitate au început să ia în considerare şi
contextul mai larg, social, în care o persoană a trăit, precum și presiunile
culturale.
În anii 1960,
psihologul american Paul Ekman a debutat în domeniul citirii faciale și a
descoperit că faţa este un instrument extraordinar şi foarte eficient în
comunicare. Plecând de la aceasta idee a presupus ca trebuie să existe reguli
care guvernează modul în care se poate face interpretarea expresiilor faciale.
Ekman a creat ipoteza conform căreia expresiile faciale sunt produsele
evoluției.
Vom trata pe larg viaţa
şi opera pionierilor fizionomişti, dedicându-le câte un capitol, ca parte a cărţii despre istoria şi rolul fizionomiei în lume, carte pe care o pregătim. Ne puteţi
susţine citindu-ne articolele şi împartăşindu-le cu prietenii.
Articol de Alex B
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu