"Din momentul când omul şi-a văzut chipul în apă a fost pierdut. Oglinda, televizorul, internetul, selfie-urile, toate erau acolo."
(Denis Langlois)
Oricât de evoluată ar fi specia umană, mecanismele noastre de supravieţuire şi de relaţionare primară funcţionează după legile regnului animal din care facem parte şi conform programelor imprimate de zeci de mii de ani în ADN-ul nostru. Ca pentru orice altă specie, este vital pentru noi să vedem faţa individului care se îndreaptă către noi sau cu care dorim să interacţionăm. Doar aşa putem citi intenţiile sale şi starea sa de sănătate. De aceea faţa este partea cea mai importantă a corpului, pentru că în funcţie de îmbinarea şi calitatea elementelor ei individul îşi asigură acceptarea între semeni mai repede sau nu, mai uşor sau nu.
Odată cu evoluţia speciei, faţa a ajuns şi un simbol şi a fost supusă modelelor sociale, curentelor şi modei. Fiecare epocă a venit cu un ideal de frumuseţe şi cu anumite canoane estetice, acestea mărturisind despre mentalităţile şi cultura timpului respectiv. Arta a înregistrat prin operele unor pictori, sculptori sau scriitori aceste canoane şi ne ajută să vedem ce părţi ale feţei au avut importanţă mai mare în anumite perioade. Apariţia filmelor a constituit de asemenea o revoluţie în promovarea unor anumite modele de frumuseţe facială.
Trăsăturile faciale sunt în parte moştenite de la strămoşi (cum ar fi pomeţii laţi şi pleoapa superioară acoperită de piele la rasa asiatică sau nasul cu nări largi şi cărnos la rasa africană), dar sunt şi create prin experienţele de viaţă pe care le traversăm. Aceste trăsături create definesc modul nostru de reacţie la anumiţi stimuli din mediu şi se construiesc sub influenţa prelungită a mediului de viaţă. De aceea studiul trăsăturilor faciale este un instrument extraordinar de cunoaştere pentru orice terapeut, dar şi de autocunoaştere pentru cine este dispus să lucreze conştient la observarea propriilor trăsături faciale şi mai ales să înţeleagă originea nevoilor de a schimba o parte din aceste trăsături.
Una dintre cele mai simple metode de a se adapta modelelor de frumuseţe este machiajul. Dacă iniţial el a avut un rol social (deosebea anumite grupuri de altele sau semnaliza un anumit statut social - machiajul războinicilor de exemplu), cu timpul el a căpătat din ce în ce mai pregnant funcţie estetică, subliniind anumite părţi ale feţei sau corectând anumite aspecte. Machiajul este cea mai simplă formă de intervenţie facială. Este temporar şi versatil şi poate fi oricând schimbat sau îndepărtat. Prin machiaj se pot modifica vizual formele şi volumele feţei pentru ca ele să capete un grad mai mare de simetrie şi de armonie, luminozitatea, mărimea sau grosimea unor elemente faciale (nas, buze, sprâncene) şi se pot masca anumite coloraţii ale pielii, depigmentări sau pete.
Deşi ar părea un artificiu exclusiv feminin, machiajul a fost adoptat şi de bărbaţi din vremuri străvechi, dar având preponderent funcţie socială (de exemplu machiajul faraonilor sau machiajul ca semnalizator al apartenenţei la o anumită castă sau pătură socială: războinici, preoţi etc.). Funcţia lui estetică nu este nici ea chiar atât de nouă cum am crede, căci există mărturii că deja din secolul al XVI-lea machiajul masculin era practicat de către nobili: "Prin machiaj înţelegem tot ceea ce modifică aparenţa şi estetica. Machiajul masculin este, contrar a ceea ce s-ar putea crede, la fel de vechi ca şi cel feminin. Ȋncă din secolul al XVI-lea şi chiar înainte, elita artistocratică recugea la farduri care permiteau crearea unei măşti, adică o faţă nouă şi mai ales obţinerea unei aparenţe nobile prin albirea pielii prin aplicarea de produse cosmetice." (Anne-Marie Granet-Abisset, profesor Universitatea Grenoble-Alpes, coordonatoare a proiectului Cosmethics[i])
Care sunt însă motivaţiile care stau în spatele adoptării unui anumit tip de machiaj? Ne vom raporta la machiajul feminin, pentru că studiile arată că el este covârşitor ca proporţie şi reprezentativ pentru ideea de feminitate. Există în principal două motivaţii pentru a adopta machiajul [ii]: camuflarea defectelor ca urmare a unei anxietăţi şi insecurităţi provenite dintr-o stimă de sine scăzută (mascarea cicatricilor de exemplu sau a imperfecţiunilor marcante ale pielii) şi seducţia - femeile care doresc să pară mai atractive, mai sociabile, încrezătoare şi asertive utilizează în cea mai mare proporţie machiajul.[iii] Ambele motive au în spate frici provenite din presiunea tiparelor de sex şi culturale (de exemplu, o femeie trebuie să fie drăguţă şi aranjată pentru a avea succes social şi relaţional), dar şi motivaţii biologice. Doi factori decid în atracţia sexuală şi în modul în care oamenii tratează o persoană: gradul de simetrie facială şi contrastul coloristic dintre ochi, gură şi pielea feţei. Chiar dacă nu percepem conştient aceşti factori, ei acţionează la nivel subtil în alegerile noastre şi în gradul de bunăvoinţă pe care îl manifestăm faţă de o persoană la primul contact.
Despre gradul de simetrie facială se cunoaşte îndeobşte că o cât mai mare apropiere de proporţiile simetrice perfecte creşte atractivitatea unei feţe şi măreşte dezirabilitatea persoanei în mediul social. Totuşi, mecanismele noastre de detecţie facială împiedică apropierea de persoane cu faţa perfect simetrică, pentru că, în realitate ele nu există şi creierul primeşte semnale că o asemenea figură este una artificială sau ieşită din normele biologice. Cu cât este mai redusă asimetria facială, cu atât persoana este percepută ca fiind mai echilibrată şi mai constantă în reacţii, dar nu este nici de dorit ca această asimetrie să nu existe măcar la un nivel redus!
Mai puţin cunoscut este faptul că femeile au în mod natural coloraţia pigmentară mai închisă la nivelul buzelor şi al pielii din jurul ochilor, lucru perceput la nivel subconştient la nivelul creierului nostru ca un semn de feminitate. Cu cât este mai pronunţat contrastul dintre culoarea pielii feţei şi zonele buzelor şi ale ochilor, cu atât mai feminină şi atractivă este văzută o femeie. De aceea cele mai bine vândute produse cosmetice de machiaj sunt rujurile şi fardurile pentru ochi, deoarece îmbunătăţesc contrastul menţionat şi evidenţiază exact elementele faciale considerate cele mai feminine: gura şi ochii.
Care sunt deci, cele mai importante produse şi operaţiuni de machiaj care fac o faţă să arate mai tânără, mai sănătoasă şi, deci, mai dezirabilă relaţional?
a) uniformitatea tonului pielii - fondul de ten şi corectorul sunt absolut necesare ca bază a oricărui machiaj, deoarece omogenizează coloraţia pielii, acoperă eventualele urme de imperfecţiuni (cicatrici, semne vechi de acnee, denivelări, pete). Cearcănele, petele sau discoloraţiile sugerează oboseală sau boală. O culoare uniformă a feţei, cu o luminozitate crescută dă impresia de sănătate şi de rezistenţă şi, prin urmare, creşte potenţialul ca o femeie să câştige mai bine la muncă sau să fie selectată de potenţiali parteneri;
b) conturarea feţei (contouring) pentru realizarea simetriei şi aplicarea blush-ului creează o imagine mai tinerească şi sugerează creierului starea naturală a disponibilităţii sexuale (colorarea obrajilor este naturală în starea de excitare). Ne place sau nu, considerăm sexiste aceste fapte sau nu, creierul nostru acţionează după aceste setări, oricât am spune noi că menţinem un control conştient şi oricât am declara la nivel raţional că aceste lucruri sunt de domeniul "inegalităţii". Ȋn fond, este bine să înţelegem mecanismele de reglare a percepţiei faciale pentru a le folosi în mod cât mai eficient şi pentru că ele oricum funcţionează!
c) rimelul, eyelinerul şi fardurile de pleoape subliniază coloraţia natural mai închisă din jurul ochilor la femei şi măresc optic ochiul, ceea ce sporeşte impresia de tinereţe. Pe măsură ce îmbătrânim devenim mult mai atenţi la cantitatea şi calitatea informaţiilor vizuale pe care le absorbim, iar gradul nostru de prudenţă şi de scepticism creşte, făcând ca deschiderea ochilor să se micşoreze. De aceea mărirea optică a ochiului poate "şterge" câţiva ani buni de pe faţa noastră şi poate da impresia de inocenţă şi de deschidere către informaţiile primite de la cel cu care se comunică. Acest lucru explică frecvenţa cu care ochii mari, larg deschişi apar în imaginea personajelor 'bune" din desenele animate, din benzile desenate sau din filme. Desenele de tip "manga" exagerează chiar această trăsătură şi toţi cunoaştem acei ochi mari, uşor umezi şi strălucitori ai personajului fragil şi de încredere;
d) rujul este de asemenea elementul de machiaj care poate mări suprafaţa buzelor şi care poate intensifica nuanţele coloristice specifice stării post orgasmice. Studiile arată că femeile care poartă rujuri de un roşu aprins sunt percepute de bărbaţi ca fiind mult mai atractive faţă de cele care poartă rujuri în nuanţe neutre sau nu poartă deloc.
Dar uneori machiajul nu ne satisface pe deplin şi neajunsurile lui sunt că nu rezistă permanent pe faţă şi trebuie refăcut. De altfel, faţa are nevoie de perioade de odihnă, în care să nu folosim machiaj pentru ca pielea să poată respira şi să asimileze nutrienţii de care are nevoie pentru a arăta sănătos. Mult mai mare şi important este impactul INTERVENŢIILOR FACIALE DE TIP CHIRURGICAL. Cu cât ele afectează mai profund structura musculară şi osoasă a feţei, cu atât consecinţele sunt mai importante la nivelul propriei percepţii şi mai ales la nivelul vieţii sociale, de care nu ne putem lipsi.
Există diferite tipuri de intervenţii faciale: unele acţionează superficial, la nivelul pielii şi musculaturii, altele la nivelul structurii profunde a feţei sau la nivelul structurii osoase. Ele sunt clasificate în intervenţii de tip nonchirurgical care au efecte reversibile în timp (remedii împotriva ridurilor prin injectare de toxina botulinica, peelinguri cosmetice, lasere de diverse tipuri - nonablativ, dioda, IPL, fillere cosmetice) şi intervenţii de tip chirurgical, care presupun anestezie şi intervenţia asupra structurii musculare şi osoase a feţei cu efecte ireversibile. Excludem din discuţie în acest articol orice intervenţie care are un motiv medical sau o recomandare clară făcută de un medic, cum ar fi de exemplu intervenţiile de reconstrucţie facială în urma unor traumatisme sau accidente, arsuri sau deviaţii de sept etc. Vom încerca să găsim care sunt motivaţiile care îi imping pe oameni să apeleze la chirurgia facială de tip estetic, care presupune modificări de substanţă ale aparenţei faciale.
Ȋn mod natural există o reţinere în faţa oricăror intervenţii care presupun anestezie, tăieturi sau sângerări etc. Totuşi foarte multe persoane îşi înving frica sau îndoiala şi decid să facă aceste operaţii, ştiind şi posibilele riscuri, dar şi faptul că schimbările sunt ireversibile şi că nimeni nu poate garanta complet în ce mod va reacţiona organismul pe viitor.
Principalele motive pentru care oamenii vin să facă intervenţii chirurgicale sunt îmbunătăţirea aspectului fizic - mai precis apropierea cât mai mare de un ideal estetic pe care persoana şi l-a format sub imperiul modei şi al presiunii sociale sau condiţionat din familie, întârzierea îmbătrănirii şi combaterea efectelor acesteia (frica de trecerea timpului şi dificultatea de a accepta schimbările propriei feţe) şi corectarea unor defecte anatomice care împiedică persoana să ducă o viaţă considerată de ea ca normală (în cele mai puţine cazuri).
Fiecare intervenţie chirurgicală este precedată de o discuţie cu chirurgul estetician, care face o anamneză, informează pacientul asupra modalităţilor de lucru, asupra rezultatelor scontate în funcţie de constituţia şi de afecţiunile existente şi bineînţeles avertizează asupra eventualelor reacţii neplăcute sau riscuri. Ceea ce nu face parte din procedurile curente este discuţia cu un psiholog, care să prezinte pacientului şi implicaţiile emoţionale ale intervenţiei. Şi chiar dacă ar exista această fericită situaţie, este total improbabil ca pacienţii să afle care sunt consecinţele la nivel comportamental şi energetic ale acestor schimbări prin discuţia cu un fizionomist cu competenţe de analiză-evaluare comportamentală. Poate părea inutil, dar veţi vedea că nu este deloc, ba, mai mult, astfel de discuţii ar ajuta foarte mult la conştientizare şi la elaborarea unei strategii adaptative post-operatorii.
Fiecare parte a feţei este în strânsă legătură cu diverse sectoare ale vieţii noastre şi stă mărturie despre trăsăturile personalităţii noastre, căci ce altceva este faţa decât "masca" pe care o prezentăm în relaţiile cu ceilalţi. Intervenţiile faciale asupra anumitor zone au efecte şi asupra acestor sectoare de viaţă. Ȋn plus, toată faţa are terminaţii nervoase în legătură cu diversele organe şi este traversată de meridiane energetice, aşa cum specifică şi medicina tradiţională chineză.
Conform statisticilor, dintre intervenţiile faciale de tip chirurgical cele mai frecvente sunt blefaroplastia, rinoplastia, ritidectomia (liftingul facial), liftingul frontal şi intervenţiile asupra formei şi orientării urechilor. Toate presupun actul medical însoţit de anestezie şi efectuat de un chirurg specializat în chirurgie plastică şi estetică.
Dintre toate intervenţiile menţionate, cele care acţionează asupra muşchilor şi pielii în vederea estompării ridurilor sau pentru a obţine o mai mare netezime şi tensiune a pielii feţei au ca substrat principal dorinţa de a şterge semnele trecerii timpului, precum şi semnele unor emoţii puternice de tip repetitiv, care creează riduri profunde. De exemplu, ridurile dintre sprâncene se pot crea atât ca efect al menţinerii timp îndelungat a atenţiei asupra detaliilor (dacă sunt drepte), dar şi ca efect al unor emoţii de mânie (dacă sunt curbe, începând de sub partea interioară a sprâncenei), de dezgust sau de tristeţe. Intervenţia chirurgicală le poate face să dispară sau să pară mult mai puţin vizibile, dar ele sunt expresia trăirilor noastre şi, dacă acestea nu se schimbă, ridurile vor reapărea într-un timp mai scurt sau mai lung, în funcţie de frecvenţa manifestării acestori trăiri. De aceea, cred că doar discuţia cu un fizionomist poate face persoana conştientă de tiparele emoţionale care stau la originea ridurilor noastre, dar şi a tonicităţii pielii.
Ridurile reprezintă un adevărat ajutor pe care ni-l dă corpul nostru pentru a înţelege ce reacţii avem şi cum lucrează subconştientul nostru. Una dintre cele mai bune fizionomiste, specialistă în tehnicile Mian Xiang, Patrician McCarthy relatează în cartea sa "The Face Reader" o experienţă relevantă, care ne poate face să înţelegem importanţa prezenţei ridurilor după anumite vârste. Ȋn timpul unui seminar, una dintre cursante, bunică, soţie, mamă, care ar fi avut toate motivele să fie fericită, îi mărturiseşte că - în ciuda faptului că nu are niciun rid pe frunte care să exprime tristeţe sau mânie, frunte pe care crede că o moşteneşte de la bunica sa - se simte în interior pierdută, singură şi tristă. Din discuţia avută cu fizionomista reiese însă că doamna respectivă îşi pierduse mama în adolescenţă, iar bunica sa, supravieţuitoare a regimului dur de la Auschwitz, îi impune să fie "tare" şi să nu îşi arate suferinţa, aşa cum şi ea nu şi-a permis să îşi arate suferinţa cauzată de pierderile şi experienţele dramatice trăite în lagăr. Nici bunica nu avea riduri frontale la cei 90 de ani ai săi. Ceea ce a trecut de la o generaţie la alta, nu a fost moştenirea genetică fizică, ci un tipar comportamental, care a împiedicat exteriorizarea emoţiilor şi, deci, apariţia ridurilor corespunzătoare. Problema cea mai dificilă este că, neexprimate, aceste emoţii puternice se acumulează şi devin toxice, acţionând în timp asupra psihicului nostru şi ducând la tristeţe, tendinţe depresive şi închidere în sine. Lipsa ridurilor, pe care şi-ar dori-o multe femei, vine, iată, din neexprimarea unor emoţii şi aduce cu sine, probleme. Totuşi, când ele devin deranjante şi femeia nu îşi poate accepta faţa cu aceste riduri, ajungând să apeleze la intervenţii de tip chirurgical, trebuie mai întâi să afle ce exprimă aceste riduri şi, dacă doreşte rezultate durabile, să urmeze o terapie care să o ajute să schimbe acele tipare emoţionale care duc la apariţia lor, altfel, ele vor reapărea şi mai pregnant după un timp, deoarece pielea şi musculatura vor fi forţate să găsească alte traiectorii de mişcare şi exprimare şi pot apărea alte zone ridate, care înainte nu existau.
O altă problemă importantă apare şi în modul în care ceilalţi percep persoana după intervenţie, căci, conform efectului Venus din psihologie (denumit după celebrul tablou al lui Diego Velsquez "Venus în faţa oglinzii"), imaginea noastră în oglindă e mult diferită de felul în care ne percep ceilalţi, dar este diferită şi faţă de ce credem noi înşine despre noi, deoarece avem tendinţa de a supraevalua sau subevalua ceea ce vedem în oglindă. Totodată, teoria oglinzii, formulată de Jacques Lacan, ne spune că identitatea noastră se construieşte din suma imaginilor pe care cei din jur le au despre noi. Ceilalţi îsi vor regla răspunsul comportamental în funcţie de microexpresiile de pe faţa noastră, iar când ele nu se mai exprimă în modul nostru natural, firesc, ci găsesc alte modalităţi de manifestare, reacţia celorlalţi poate fi diferită de ceea ce aşteptăm noi. Acest lucru poate crea neînţelegeri, tensiuni, frustrări şi poate afecta viaţa socială şi relaţiile persoanei respective. De aceea este foarte important ca pacientul să înţeleagă aceste consecinţe şi să îşi acorde timpul de adaptare la noua sa înfăţişare şi să acorde şi celorlalţi timp şi înţelegere până când aceştia îşi vor schimba răspunsurile comportamentale. Din păcate, fără suportul unui psiholog şi mai ales fără suportul unui fizionomist, aceste lucruri nici măcar nu sunt conştientizate şi creează un cerc vicios, în care pacientul nu înţelege de ce, în ciuda faptului că a căpătat faţa pe care şi-a dorit-o, lucrurile nu merg în direcţia aşteptată şi nasc frustrare.
Dintre toate intervenţiile, rinoplastia acţionează complex asupra întregii structuri a nasului (care are şi parte osoasă) şi se efectuează sub anestezie generală. Majoritatea pacienţilor doresc micşorarea dimensiunii nasului, corectarea coamei nasului, atunci când aceasta are mai ales forma acvilină sau când prezintă umflături laterale sau ridicarea vârfului nasului. Nasul este elementul central al feţei şi partea cea mai mobilă a ei, în ciuda aparenţelor, fiind mişcat de mai mulţi muşchi (procerus, compresor/dilatator al nărilor, nasalis, ridicătorii şi coborâtorii buzei superioare). De aceea este şi partea care se modifică foarte mult pe parcursul vieţii, tocmai sub acţiunea acestor muşchi. Toţi nou-născuţii, indiferent de rasă sau de cultura din care provin, se nasc cu acelaşi tip de nas, datorită lipsei cartilajelor triunghiulare care încep să se formeze mai târziu sub influenţa mişcărilor muşchilor din jurul nasului. Din acest motiv, atunci când privim coama nasului, putem vedea acţiunea din prezent a muşchilor din jurul nasului, iar când ne uităm la baza lui putem observa emoţiile care au acţionat în trecut. Fiecare componentă a nasului are legătură cu trăsături de personalitate şi cu abilităţi pe care le avem, iar intervenţia asupra structurii nasului are, după părerea mea, cele mai importante consecinţe.
Iată doar câteva informaţii pe care le putem afla prin analiza fizionomică a nasului unei persoane: gradul de agresivitate sau de violenţă pe care îl manifestă persoana, atitudinea şi modul de abordare a provocărilor şi a obiectivelor stabilite, nivelul de curiozitate, indiscreţie sau nevoia de dovezi palpabile, modul în care a fost perceput mediul familial în care a crescut persoana, în cazul în care acesta a fost unul violent, înclinaţiile artistice sau tehnice ale unei persoane, modul de abordare a vieţii, dorinţa de cunoaştere, capacitatea de a îşi câştiga şi administra resursele, problemele financiare, gradul de generozitate şi de exigenţă manifestat , nivelul imaginaţiei, al aroganţei, gradul în care exagerează adevărul sau gradul de smerenie, nevoia de provocări sau de a se comporta războinic, zona din care se manifestă stresul în prezent (emoţională sau raţională) şi din care s-a manifestat în trecut (istoria stresului unei persoane).
Este surprinzător cu câte sectoare din viaţa noastră este conectat nasul, de aceea cred că decizia de a îi modifica forma este una importantă şi trebuie luată în cunoştinţă de cauză, pentru că este o intervenţie cu rezultate definitive. Nu numai chirurgul ar trebui să aibă un cuvânt de spus în consultaţia prealabilă, ci şi psihologul şi, mai ales, sfatul unui fizionomist cu competenţe în medicina energetică ar fi de dorit, pentru a şti ce impact pe termen lung poate avea această intervenţie.
Un exemplu elocvent aş putea da din viaţa unei doamne care avea în mod natural nasul acvilin, cu o coamă destul de pronunţată şi subţire şi care şi-a dorit o intervenţie de corectare a curburii coamei nasului, dar şi a nărilor, care să fie mai vizibile, prin ridicarea uşoară a vârfului nasului. Bineînţeles că acele elemente naturale aveau legătură directă cu capacităţile ei de a învăţa şi cu dorinţa de cunoaştere: nasul acvilin este specific oamenilor cu bune abilităţi tehnice şi matematice, cu o dorinţă crescută de cunoaştere şi care au nevoie de dovezi palpabile şi caută în permanenţă să îmbunătăţească situaţiile de viaţă pe care le traversează, neacceptând uşor să se lase în voia lucrurilor. Având o afacere prosperă în domeniul financiar, doamna respectivă era un foarte bun specialist în domeniul său, urmând în permanenţă tot felul de cursuri şi specializări şi era foarte abilă în a eficientiza toate contextele sale de viaţă.
Dorindu-şi schimbarea aceasta atât de importantă care consta în reducerea curburii nasului din convexă în dreaptă şi ridicarea vârfului nasului, care antrena şi schimbarea poziţiei nărilor, ce deveneau mai vizibile, doamna respectivă nu a luat în considerare decât partea estetică a problemei, neurmărind decât să-şi alinieze aspectul la o imagine ideală proiectată de ea şi fiind ferm convinsă că aceste aspecte nu aveau să îi afecteze stilul de viaţă şi de comportament. Mai mult a fost convinsă că acesta se va îmbunătăţi în sensul că va obţine rezultate şi mai importante la muncă şi va reuşi să încheie mult mai multe parteneriate de afaceri serioase.
Intervenţia a avut succes şi chirurgul a făcut într-adevăr tot ceea ce ţinea de specialitatea lui ca rezultatul să fie unul cât mai apropiat de ceea ce şi-a dorit clienta şi pentru ca partea invazivă să fie cât mai bine compensată post-operatoriu. Dar curând în viaţa doamnei au intervenit schimbări neaşteptate, care erau urmări ale intervenţiei asupra formei şi structurii nasului său, dar pe care, evident, nu avea cum să şi le explice şi să le anticipeze fără o informare prealabilă din partea unui specialist.
Ȋn primul rând au apărut dureri de coloană şi probleme de mobilitate, deoarece din punctul de vedere al medicinii chineze "Puntea nazală şi coama nasului sunt considerate ca o reprezentare holografică a coloanei vertebrale. Orice schimbare în structura nasului indică probleme structurale ale vertebrelor, în timp ce schimbările pielii, cum ar fi piele foarte întinsă sau linii pot indica tensiune sau slăbiciune musculară în acea zonă a spatelui." (Lilian Bridges)[iv] Prin "sculptarea" coamei nasului şi rearanjarea musculaturii dimprejur s-a intervenit şi asupra centrilor nervoşi şi energetici care coordonează această zonă cu spatele. Au apărut dureri şi tensiuni musculare, care au dus la presiune asupra vertebrelor şi deci, la apariţia durerilor şi a reducerii mobilităţii. Există însă soluţii prin elaborarea unui program de adaptare a posturii şi a tonicităţii musculare la noile condiţii, dar, fără a avea aceste informaţii, pacientul poate pierde mult timp cu terapii costisitoare şi calitatea vieţii lui poate scădea.
O altă modificare apărută în decursul câtorva luni a fost scăderea interesului pentru cunoaştere, doamna respectivă nemaimanifestând dorinţa de a se specializa, de a fi la curent cu ultimele noutăţi profesionale, ci începând să se arate mult mai interesată de un stil de viaţă mult mai lejer, prezentând din ce în ce mai mult interes pentru domeniul vieţii mondene şi pentru a se bucura altfel de viaţă, fără a mai încerca să îmbunătăţească semnificativ contextele sale de viaţă. Consecinţa în viaţa practică a fost părăsirea domeniului financiar şi deschiderea unei afaceri în zona accesoriilor şi stylingului, cu o reorientare aproape dramatică asupra publicului cu care venea în contact. Datorită reorientării nărilor, a apărut şi un grad mai mare de generozitate, însă nedirecţionată, ca înainte, ceea ce a dus la apariţia situaţiei de a cheltui mult mai mult ca înainte, deşi câştigurile erau aceleaşi şi la apariţia nemulţumirii în ceea ce priveşte percepţia asupra propriei situaţii financiare. Ȋn timp, acest lucru a dus la apariţia şanţului care desparte cele două cartilagii nazale şi la accentuarea lui, ceea ce a nemulţumit-o profund, dând vina pe consecinţe ale intervenţiei chirurgicale şi neştiind de fapt că acestea sunt consecinţele schimbărilor de tip comportamental şi ale schimbărilor în stilul de viaţă antrenate de modificarea structurii nazale.
De asemenea, ca şi consecinţă a schimbării de imagine, doamna respectivă a devenit mult mai doritoare de interacţiune şi mai deschisă către zona de relaţionare socială. Totuşi, la început, faptul că era obişnuită să fie tratată ca o persoană extrem de serioasă şi sobră, cu o mare autoritate profesională şi că acum primea mai degrabă complimente şi invitaţii la flirt, i-a indus o stare de disconfort, pentru că, din punct de vedere psihologic, nu era pregătită pentru asemenea reacţii din partea celor din jur. A oscilat între indignare (era obişnuită să nu fie "abordată" dintr-un anumit unghi de vedere) şi plăcere (era percepută ca mai seducătoare), dar a avut nevoie de timp pentru a îşi adapta reacţiile la feed back-ul schimbat al celor din jur.
Având o şedinţă de citire facială, am ajuns la problema intervenţiei asupra nasului, deoarece existau semne ale modificărilor făcute, căci oricât de bine este făcută o intervenţie chirurgicală, ea modifică tonicitatea musculară, aşezarea firească a elementelor pe faţă şi creează în timp mici semne care indică o schimbare a tipului de mişcare naturală a feţei. Atunci am deschis discuţia despre stilul de viaţă şi comportamentul anterior intervenţiei, am cerut fotografii dinaintea schimbării şi informaţii asupra modificărilor intervenite în viaţa persoanei respective. Din discuţiile avute, am ajuns să facem un tabel comparativ al semnelor observate înainte şi după intervenţie şi i-am oferit doamnei respective explicaţiile pentru care au apărut aceste provocări, ceea ce a ajutat-o să înţeleagă mai bine consecinţele comportamentale, relaţionale şi energetico-medicale ale operaţiei făcute. Rolul meu a fost de a îi explica că această schimbare a fost manifestarea unor dorinţe personale, cu un substrat subconştient şi că, odată făcute acestea, trebuie găsite soluţiile de lucru cu mintea şi sufletul pentru a se adapta conştient la noul stil de viaţă impus de noua înfăţişare. Fizionomistul este acolo pentru a găsi soluţii, nu pentru a face pacientul să regrete intervenţia făcută, ci pentru a îl ajuta să evolueze şi să se integreze unui alt stil de viaţă, pe care l-a impus prin modificările faciale. Cooperarea dintre fizionomist şi psiholog este combinaţia ideală şi aceasta duce la rezolvarea destul de rapidă a problemelor prin elaborarea unui program de terapie individuală. Problema cea mai mare este că marea majoritate a pacienţilor nu are aceste informaţii înainte de a lua decizia unei astfel de intervenţii şi că nici ulterior nu află că există posibilităţi de armonizare cu noua înfăţişare şi cu noul stil de viaţă.
Faţa umană reprezintă cel mai complex instrument de comunicare şi acelaşi timp oglinda stării noastre de sănătate, a echilibrului nostru interior şi a felului în care percepem viaţa. Dorinţa de a schimba forma sau aşezarea unui element pe faţa noastră vine bineînţeles dintr-o nevoie interioară de reformulare, din perceperea unor incongruenţe între "masca" noastră socială şi psihicul nostru şi de aceea este extrem de important să înţelegem şi să conştientizăm sursa acestei nevoi, să o analizăm cu ajutorul unui specialist şi să decidem în cunoştinţă de cauză. Cred că orice cabinet modern de chirurgie estetică şi de intervenţii faciale ar trebui să includă în oferta sa consilierea fizionomică, nu atât la nivelul problemelor de imagine care apar după schimbare, cât mai ales la nivelul conştientizării mecanismelor psihologice care declanşează nevoia de schimbare şi a consecinţelor la nivelul inserţiei sociale şi familiale după intervenţie. Identificarea nevoilor şi a motivaţiilor pentru schimbarea facială - mai ales pentru schimbările definitive şi de tip chirurgical - este de fapt cheia pentru sănătatea emoţională şi psihică viitoare, căci fără a identifica aceste lucruri, pacientul fie va continua pe linia schimbărilor chirurgicale, fie va regreta intervenţia făcută şi niciunul dintre cazuri nu este de dorit.
Fizionomia este doar o parte a domeniului mai larg al analizei şi evaluării comportamentale, care presupune conexiunea elementelor de non-verbal, în speţă a celor faciale, cu toate celelalte componente ale psihologiei unui individ şi punerea lor în contextul vieţii sociale pe care acesta o are. Poate că a sosit timpul ca domeniile legate de chirurgia estetică şi plastică să accepte şi ajutorul acestor ştiinţe, pentru că scopul final este cel al binelui pacientului pe termen lung. Cursurile de fizionomie şi de morfofizionomie se pot dovedi foarte utile în formarea specialiştilor care fac astfel de intervenţii, astfel încât ei înşişi să poată înţelege, ajuta şi ghida cât mai eficient clienţii în alegerea celor mai potrivite proceduri şi în integrarea corectă a rezultatelor acestora în toate planurile vieţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu