Mulţi copii sunt înspăimântaţi
atunci când trebuie să vorbească în public sau în faţa colegilor. Şi asta nu
pentru că nu au nimic interesant de spus, sau pentru că sunt neatenţi ori
pentru că nu ştiu răspunsul. Ci doar pentru că unii copii sunt tăcuţi. În recomandările
sau evaluările făcute adesea de dascăli sunt folosite expresii ca “trebuie să
vorbească mai mult, să fie mai comunicativ” sau “copilul dumneavoastră este
prea tăcut, inactiv, neatent, etc”. Puţini sunt cei care nu îi forţează pe
copii să facă lucruri împotriva firii lor, să nu îi facă să se simtă presaţi.
În cartea sa de succes “Tăcerea:
puterea introvertiţilor într-o lume care nu se poate opri din vorbit”, Susan
Cain vorbeşte tocmai despre acest fenomen. Cartea sa stă la baza unui grup de
studiu din New York, SUA, format din peste 60 de oameni implicaţi în educaţia
copiilor, care funcţionează sub denumirea de Institutul verii tăcute (Quiet
Summer Institute). Această şcoală funcţionează după o curiculă dezvoltată de
Heidi Kasevich, iar scopul principal al institutului este să ajute copii
introvertiţi prin creşterea gradului de conştientizare al profesorilor.
În lumea de azi, copiilor
li se cere să fie carismatici şi extrovertiţi, iar profesorii, chiar dacă o fac
inconştient, au tendinţa de a acorda mai multă atenţie copiilor mai gălăgioşi.
Ei scapă însă din vedere, sau poate nici nu ştiu, că extrovertiţii acţionează şi
vorbesc în urma unei analize sumare a situaţiei şi a datelor, pe când
introvertiţii vor acţiuna mereu în urma unei analize profunde, iar când vor
deschide gura o vor face pentru a rosti lucruri trecute de mai multe ori prin
filtrul gândirii.
Deşi timiditatea este
specifică oamenilor în anii copilariei, nu toţi avem acelaşi grad de timiditate
şi nu toţi îl pastrăm întreaga viaţă. Nu este suficient ca profesorii să ţină
sub observaţie copii timizi, ci trebuie să se şi gândească, să încerce să înţeleagă
de ce sunt tăcuţi.
Trăsăturile de personalitate
pot fi o explicaţie pentru introvertismul copiilor, dar la fel de bine o
explicaţie plauzibilă poate fi că acel copil a fost oprit în mod constant, sau
că a văzut la alţii cum sunt opriţi din a face diverse lucruri, iar acum trăieşte
cu ideea anticipativă că va păţi la fel.
Efectele acestor acţiuni
sau acumularea de frustrări în anii copilăriei sunt vizibile şi oarecum
cuantificabile. Până la vârsta pubertăţii, maxilarul inferior (mandibula) este
un os relativ moale, ce poate fi uşor deformat de acţiunile musculare asupra
lui. În funcţie de tipul şi intensitatea frustrărilor, mandibula capătă
diferite forme care pot fi interpretate şi care, dacă nu se intervine, vor
forma trăsături de personalitate ulterioare. Frustrările acumulate în copilărie
vor acţiona pe nesimţite asupra oamenilor, făcându-i să capete sensibilităţi, să
acumuleze ranchiună sau să nu se poată bucura pe deplin de experienţele pe care
viaţa li le rezervă.
Copiii se pot închide în ei
din foarte multe motive, iar prin întelegerea acestor motive profesorii pot
ajunge la miezul problemelor şi pot fi un real ajutor. Dacă ei nu încep să se
uite dincolo de mâinile ridicate ale elevilor extrovertiţi, lumea va pierde o
mulţime de genii, sau cel puţin de idei geniale. Există o vorbă din popor care
spune că apele calme sunt adânci, iar Stephen Howking ne spune că oamenii tăcuţi
au minţile cele mai gălăgioase.
Articol de Alex B
Surse:
-
Cursul de fizionomie Face Keys
-
Quiet: the power of introerts
in a world that never stops talking – Susan Cain
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu